Ne citim pe…

Octombrie 12, 2013

http://www.dezbaterea.ro

 

„…Şi m-au împins în întuneric”. O carte tristă despre moartea civilă a unui om

Aprilie 5, 2013

Comunismul a fost insuficient exorcizat în România. Acest sistem social care a forţat, de prea multe ori, până la moarte natura umană încă trăieşte în mentalităţi greu de schimbat, de care noile generaţii, născute în libertate, se ciocnesc la tot pasul. Iar foştii nomenklaturişti modelează, chiar şi astăzi, spoiala de capitalism pe care o vedem cu toţii, intoxicând, fără jenă, mediul politic.

Totuşi, există câţiva oameni lucizi care vor să pună întâmplările din trecut în adevărata lor lumină. Aceştia sunt supravieţuitorii închisorilor comuniste. Mulţi dintre ei au devenit mărturisitori. S-au apucat de scris. De ce? Pentru ca iadul prin care a trecut generaţia lor să nu fie uitat.

Din păcate, cărţile lor apar în tiraje mici, la edituri obscure. Despre cărţile lor nu se vorbeşte şi nu se scrie. Cărţile lor nu se studiază în şcoli. Şi nu devin subiect de dezbateri televizate. E ca şi cum această literatură a devenit victima unei ruşinoase conspiraţii a tăcerii. Marile edituri nu le tipăresc, iar intelectualitatea de pe Dâmboviţa le ignoră.

Ion Ioanid, Florin Pavlovici, Alexandru Mihalcea – iată doar cîţiva autori care, dacă ar fi traduşi şi studianţi în Occident, ar deveni rapid nume de referinţă pentru înţelegerea deplină a experimentului social din Est, ale cătui efecte încă le simţim.
„…Şi m-au împins în întuneric”. Aşa se numeşte cartea lui Alexandru Mihalcea, o carte care poveşteste despre un tânăr care deschisese ochii către lumină, în acea epocă în care urma să fie modelat caracterul omului nou, comunist.

Cine citeştea această carte va înţelege cât de absurde puteau fi motivele pentru care un simplu student la Facultatea de Ziaristică devenea, în ochii „autorităţilor”, un „element duşmănos” sau un „duşman de clasă”, după care era exmatriculat. Printre altele, era suficient să abordezi, la seminarii, teme apolitice, străine ideologiei marxist-leniniste sau să te duci la înviere, la Mitropolie, ca să intri în schema tehnică a „ecarisajului politic-social: arestare, anchetă, proces, condamnare, puşcărie.”

Românii trebuiau să înţeleagă că libertatea de dinainte de 45 se terminase şi că nu mai puteau fi nici măcar stăpânii propriei gândiri. Iar gândirea nouă era modelată încă din şcoală. Clasicii culturii române sunt fie interzişi, fie toleraţi. Se înstăpânesc proletcultismul şi propaganda comunistă. Intelectualii sunt închişi, duşi să muncească la Canal, în final exterminaţi. Constantin C. Giurescu, Gheorghe Brătianu, Alexandru Lapedatu – iată câteva exemple. Tinerii români cresc citindu-l obligatoriu pe Roller, învaţă că radioul n-a fost inventat de Marconi, ci de Alexandr Popov sau că becul n-a fost inventat de Edison, ci de Aleksadr Lodâghin! Bietul James Watt nici gând să inventeze motorul cu aburi, adevăratul inventator fiind Ivan Polzunov. Lumina venea, aşadar, de la răsărit, cum fără scupule avea să scrie Mihail Sadoveanu, pentru a-şi conserva privilegiile, în noua epocă! Sigur că au fost români care i-au trădat pe români. Iar acest război româno-român continuă, sub diverse forme, şi în ziua de azi.

Dacă românilor li se lua dreptul la conştiinţă, urma să li se ia şi unul dintre drepturile fundamentale: dreptul la proprietate privată! „Isploatatorii” şi „burghezii” nu sunt nimic altceva decât „năpârci” care trebuie strivite. Pământul lor nu va mai fi al lor, ci va deveni bun al întregului popor, se înfiinţează colhozurile şi cine nu cântă „despre fericirea de a munci la colectivă” are doar de suferit. „Ţăranul e obligat să dea cota de lână, chiar şi cei înscrişi la colectivă, aşa cum poruncea o haşceme din 1950… În toată ţara umblau complete volante de judecători şi procurori pe care regionalele de partid îi trimiteau să facă procese la faţa locului, să bage groaza în oameni… Lumea ştia că rusul ocupant cere, că trenuri şi vapoare cu cereale pleacă în Rusia – dar vedea că partidul îi ia totul, nu-i lasă nici cât să moară de foame. Era jaf” – scrie Alexandru Mihalcea.

Sistemul te lăsa, aşadar, fără repere valorice şi culturale. Te lăsa fără proprietăţi, fără ce este al părinţilor tăi şi al tău. Urma să te integreze. Să te recruteze, ca informator. Mai exact, ca turnător.

Mihalcea îşi povesteşte „clipa de laşitate”, arată cum a fost şantajat de locotenentul major Gheorghe Vântu să devină turnător. Erau folosite date despre tine care apăreau în „referinţele” scrise de colegii tăi din şcoală, nişte turnători avant-la-lettre, fiindcă toată lumea scria referinţe despre toată lumea. „Referinţa este rudă cu nota informativă”, scrie Mihalcea. Şi era destul să se afle că te-ai ciondănit cu un coleg cu origini sănătoase sau că femeia la care te duci a avut legături cu nu ştiu care „bandiţi din Făgăraş” ca să ţi se pună în faţă o foaie în care scria că „te angajezi să aduci la cunoştinţa organelor de stat orice acţiune întreprinsă împotriva securităţii RPR.”

Semnezi foaia cu pricina şi eşti al lor… Abia după ce înţelegi în ce grozăvie te-au băgat, pui mâna pe stilou şi semnezi contrariul, că nu poţi, de fapt, să accepţi misiunea de informator, că firea ta nu se împacă deloc cu misiunea de agent… Multă vreme vei regreta un acel moment de slăbiciune când ai cedat şantajului şi presiunilor, iar ei, slujbaşii regimului, nu vor uita niciodată că ai semnat…

Probabil ultima tuşă a ceea ce avea să devină regimul politic din România este dată de valul de arestări din 1957. Începuse să se audă de comportamentul inuman la care erau supuşi deţinuţii politici, de bătăi, de torturi. Oamenii vorbeau cu fereală. Le era frică. În mediul universitar, teroarea se abătea asupra studenţilor. „În facultăţi, şedinţele UTM se ţineau lanţ. Începeau spre seară şi se terminau în zori. Ordinea de zi se deschidea cu un referat cu titlu dinadins anodin, chiar minimizant, de exemplu: „Unele neajunsuri în munca de educaţie politică a tineretului”, urmat de discuţii, după care venea punctul care le dădea tuturor, cu excepţia şefilor de partid, fiori: probleme organizatorice. De la Lenin citire, de la şedinţele în care zeul bolşevicilor aplica deviza lui Lasalle: partidul se întăreşte, purificându-se…” – spune Alexandru Mihalcea.

Şi cum se purifica partidul? Erai exclus din UTC, ca „duşman al poporului”, erai acuzat că te întâlneşti cu alte „elemente duşmănoase” – aşa cum Alexandru Mihalcea se întâlnea, de exemplu, cu prietenul său, Florin Pavlovici, autorul memorabilei lucrări „Tortura pe înţelesul tuturor” – erai ameninţat, încetul cu încetul, spaima ţi se cuibărea în oase, ştiai că urmează să mori din punct de vedere civil, noua societate nu te mai primea, te aştepta întunericul.

Sfârşitul cărţii lui Alexandru Mihalcea ilustrează trist această „moarte civilă”, simbolizată, dacă vreţi, de ochelarii negri, din tablă, care ţi se puneau pe ochi, de coridorul care te ducea direct în tenebre şi de pulanul anchetatorului:

„Caraliul mă înşfacă de braţ, mă scoate din camera supraîncălzită în frigul unui spaţiu care, judecând după mulţii paşi pe care îi făceam nu poate fi decât un coridor, mă avertizează că urc zece trepte, să le număr, erau unsprezece, m-am împiedicat, am dat să cad în nas, se aştepta, s-a răstit, mă, boule, un’te duci, a chicotit cu mâna înfiptă dureros în braţul meu, m-a răsucit brusc lovindu-mă cu fruntea de un zid, sâsâia ca şarpele, din faţă veneau alte sâsâituri, m-a răsucit pe loc, m-a mai împins câţiva paşi, a ciocănit, a deschis o uşă, m-a împins iar, m-a oprit scurt.
-Scoate-i ochelarii!
Eliberaţi brusc, ochii se străduie să se adapteze, luminiţe verzi şi roşii se aprind, se sting pe retină, obiectele se depărtează şi se apropie: un fişet, un scaun, o masă. Un birou la care stă un individ în haine bleumarin, cu cravată roşie… Individul mă fixează îndelung, ca un şarpe… Într-un târziu, îşi împinge scaunul, trage un sertar, scoate un pulan, îl dezdoaie, îl pune pe birou, fără a mă slăbi din ochi. Şuieră printre dinţi, cu voce încărcată de ameninţări:
-N-ai vrut să ne ajuţi, Mihalcea!
Înţeleg fulgerător. Cercul s-a închis.”

„CU DRAGOSTE ŞI ABJECŢIE”, VÂNZĂTORILOR DE ILUZII

Decembrie 17, 2012

Detest atitudinea pozitivă şi zâmbetele amabile.
Îi fugăresc cu fraze scârboase pe corporatiştii anonimi
care îmi vorbesc de parcă ne-am şti de-o viaţă.

Apreciez scepticismul.
Mă binedispun răutăţile gratuite.

N-am inima în palmă,
eu strâng pumnul fără ipocrizie.
Am inima în piept, dacă o vreţi,
folosiţi un cuţit,
nu fraze proaste învăţate la team-building
sau citite în revistele glossy.

Am portofelul în buzunar,
dacă îmi vreţi banii,
atacaţi-mă pe la spate,
cu mine nu funcţionează tehnicile de persuasiune,
marketingul ştiinţific mă amuză,
apoi mă plictiseşte,
apoi mă enervează.

Diplomaţia o practic
doar când urez „La mulţi ani!” octogenarilor.

Sunt amabil cu muribunzii,
fiindcă eliberează locul.

Sunt generos cu proştii sensibili,
fiindcă îmi place mutra lor satisfăcută când le cumpăr îngheţată.

Sunt blând cu fraierii care şi-au luat-o-n bot de la existenţă,
însă nu pentru totdeauna,
fiindcă stomacul plin şi sufletul întărit
predispun la „efectul Lucifer”,
transformând o fiinţă umană aparent neajutorată
într-o bestie sinistră.

Îmi plac banii şi sunt ateu.
Deci nu-mi vorbiţi despre morala creştină
şi feriţi-vă să-mi rămâneţi datori – nu şterg datoriile,
percep dobândă mai rău ca un cămătar.

Feţele optimiste din bănci şi societăţi de asigurare,
trezesc în mine o furie rece.

Mutrele feminine excitate de la biroul de credit
primesc de la mine invitaţii porcoase, de genul
– Hai să ţi-o trag, fă, scroafo, e „mai avantajos”!

Societăţile filantropice n-ar vrea un audit
de la un tip care nu-şi confundă niciodată
inima cu portofelul,
umanismul cu contul curent
şi bunătatea înnăscută cu pledoariile televizate despre bunătate.

Da, mă consider un om bun,
dacă asta e întrebarea.

N-am împărţit ultima ţigară, băi sceleraţilor,
n-am privit împreună apusuri amare prin fereastra existenţei
şi, tineri fiind, n-am venit împreună beţi de la cârciumă,
dând foc idolilor de mucava din cotloanele conştiinţelor noastre,
ca să-mi strângeţi voi mâna „cu căldură şi prietenie”.

Deci, sictir!

Eu vă înjur printre dinţi,
iar „afacerile profitabile” pe care mi le propuneţi
cu aerul că soarta mea e importantă pentru voi,
s-ar potrivi rudelor voastre de la grădina zoologică.

„Încrederea” şi „entuziasmul” pe care mi le solicitaţi
se pot solda cu o flegmă pe care, din cauza unei educaţii greşite,
abia mă abţin să nu v-o trimit
în plină figură.

Costumele voastre negre din polyester lucios,
cumpărate pe credit din mall,
cravatele voastre convenţionale
sub care transpiraţi lent
şi cămăşile albe care vă dau un aer de ospătar deshidratat
mă umplu de silă.

Birourile voastre dotate cu laptop-uri şi cu imprimante
conţin mai puţin adevăr ca bisericile
şi mai multe umori acre
ca un bordel cu târfe angajate la negru.

Staţi închişi în borcanul de plastic
şi încercaţi să tăceţi ca şi cum aţi fi morţi!
Poate reuşesc să uit, dracului, de voi.

Eu nu trăiesc în reclame televizate
şi nu vreau să accept „noutăţile” lumii contemporane
fără să gândesc.
fără să critic,
fără să-mi spun părerea.

Eu am atitudine pozitivă,
numai când dă faliment compania
şi rămâneţi pe drumuri.

Eu sunt „o fire deschisă şi plăcută”
numai după ce ieşiţi din cabinetul medicului
tulburaţi de diagnostic
şi doar atunci vă zâmbesc
cu-adevărat fericit.

Odihneşte-te-n pace, Irene! În băltoaca ta călduţă…

Aprilie 14, 2012

poate mă mai lăsaţi dreaq cu sentimentalismele voastre ieftine,
şi cu pisicuţele de pe facebook,
şi cu zâmbetele contrafăcute,
oare nu vi s-a acrit de line-uri scrise la limita dintre platitudine şi prostie?
de ochi albaştri, lăcărmoşi, în spatele cărora se cască vidul?
de nebuni care se cred spaghetti puse la fiert, drept care se agită mucios, bălos şi tâmp?
oare nu vi s-a luat de poze demonstrative
şi de kkat-uri repixelate postate la „ambâţ”?
de fericiri standardizate şi sindicalizate, bune pentru tot poporul?
nu vă e silă de nefericiri cartieriste şi proletare – ah, vai, ah –
bonus kitsch-ul lacrimei urduroase, strivite pe obrăjor?
astăzi vreau atitudine,
vreau fraze aspre, cioplite clar în piatra lexicului,
cuvinte ca torpila –
şi mesaje ca obuzul, vii, directe, neechivoce,
ca o condamnare la existenţă,
vreau pumni strânşi îndreptaţi către divinitatea care tace
şi vreau râset sănătos adresat prietenilor,
daţi-mi urlet aprig atunci când doare –
nu-mi daţi smiorcăieli imbecile,
vreau vâlvătăi în priviri şi foc de iad în inimă –
nu îngeraşi leşinaţi şi inimoare roz,
m-am săturat de texte proaste despre iubire
şi de citate piftioase despre adevărata prietenie
scrise de encefalopaţi care iubesc pân’la uşa liftului
şi de ipocriţi care spun prietenilor texte politic-corecte
(corectitudinea politică este marele asasin al spiritului, al dragostei şi al prieteniei),
vreau capete ridicate şi priviri drepte, nu ochi piezişi şi mutre diplomate!
Vreau să văd ură şi vreau să văd dragoste,
vreau femei viteze, înţelepte şi frumoase ca Athena, nu Afrodite handicapate
şi bărbaţi ca Heracle, nu ca Orpheu!
puţin Ares este, uneori, mai necesar decât biata Irene…
repatriaţi în piepturile voastre omenescul,
căci omenescul e mai presus de zei, de dumnezei, de politică, de statistică, de catedrale, de mall-uri, de religie, de ziare, de televiziuni, de facebook, de twitter…
vă afişaţi obsesiv chipurile derutate şi miloage,
cerşind admiraţie şi recunoaştere,
dar trişaţi ziua de azi cu ziua de mâine
şi vă îngropaţi în silabe şontoaroage, precum coropişniţele în bălegar!

Idealul, ca un armăsar tânăr,
zace cu picioarele amputate de circul aparenţelor,
cu sângele scurgându-i-se mut în buretele compromisului momentan,
ca şi cum am trăi oricât ca să trăim oricum,
ca şi cum n-am şti că, îndată ce suntem, am şi fost…

Cu gnoza aşezată pe-un umăr, ca o blană de leu

Aprilie 4, 2012

da, lumea s-a deshis în întregime, o cunosc
misterul ei s-a evaporat ca apa de trandafiri lăsată la soare,
am demistificat totul,
am revrăjit totul,
am demistificat din nou,
iar azi, a mai vrăji încă o dată lucruri, oameni,
sau chiar pe mine însumi,
îmi pare van, cenuşiu, inutil.
Am tăiat pe burtă lumea, realitatea, existenţa
şi i-am prăbuşit viscerele pe asfalt,
mi-am arătat mie însumi conţinuturi fetide, macabre
sau sfinte, mirosind a mir
şi am formulat răspunsuri precise, ca un chirurg.
Ura, dragostea, indiferenţa, pasiunile,
îmi place să cred că am ajuns dincolo de ele
la fel cum galaxiile sunt în afara găurilor negre.
Sau poate eu însumi sunt o gaură neagră
în care totul se resoarbe ca-ntr-o formulă discretă,
– pentru că ştiu,
pentru că am cunoaşterea,
pentru că, în sfârşit, văd rostul lucrurilor
şi nu trec adevărul prin lentila falsă a fericirii sau a nefericirii,
deci sunt – ca singură posibilitate logică – absolut fericit
ca un sfinx
în cazul în care sfincşii or fi şi ei fericiţi…
dau sens existenţei, sunt autoritatea, sunt Demiurgul,
Creaţia începe când deschid ochii,
neantul mi-e la îndemână ca o scrumieră cu gânduri fumate,
sunt Dumnezeu
sau sunt un fir de praf, dacă aici mă aduce fantezia,
eu îmi permit totul,
eu generez lumea –
şi asta e simplu de dovedit:
îndată ce eu nu mai sunt – nici ea nu mai e.
divinitatea este, deci eu sunt,
pentru că de la mine pleacă totul
ca să se-ntoarcă la mine.
da, lumea s-a deschis în întregime,
acum aştept doar să se-ntunece,
să cadă amurgul,
să-i ascundă muchiile, rotunjimile şi unghiurile
şi, încetul cu încetul, s-o piardă într-o noapte înstelată
mirosind ca atunci, la început, a primăvară răcoroasă
şi crengi înflorite,
când nimic nu ştiam încă
şi vraja dintâi stăpânea
ca o regină tânără şi crudă,
gata să fie violată
de-un aventurier cu gnoza aşezată pe-un umăr
ca o blană de leu
şi cu timpul pe celălalt umăr
acceptând minciuna veselă că, totuşi, există timp…

Fortui-te-aş salutar, naţie!

Martie 14, 2012

Iată unul dintre efectele imbecilizării în masă…

Într-o naţie de „almanahe” şi „succesuri”, ne prăbuşim de admiraţie în faţa prim-ministrului Mihai Răzvan Ungureanu pentru că ştie ce înseamnă „fortuit” şi „salutar”.

Voi vă daţi seama ce jos sunt standardele atitudinii critice?

A-ţi cunoaşte limba maternă a devenit, pentru toată prostimea ziaristică, ceva excepţional. La naiba, sensul acelor cuvinte se învaţă prin clasa a X-a… Orice absolvent de liceu care s-a pregătit să intre la Litere l-a citit pe Graur. Nu trebuie să fii savant pentru asta.

Însă pentru „oaza” de cretinism jurnalistic – am numit aici televiziunea unde gâdişor a rămas tablou în faţa unui tip care n-a lipsit la lecţia despre paronime – e suficientă o frază coerentă, ca să vedem spectacolul prostiei frustrate, reduse la tăcere.

Şi, pe urmă, pe bloguri şi pe facebook, s-a auzit explozia de admiraţie în faţa banalităţii… Ziariştii care cred că trebuie să lingă toate urmele lăsate de Băsescu pe pământ au umplut blogurile şi facebook-ul cu extazul generat (în slabele lor minţi) de marele, inegalabilul, uriaşul, teribilul… Mihai Răzvan Ungureanu.

Ca să nu mai zic că, dincolo de aceste aspecte tâmpiţele, emisiunea a fost un rateu incredibil. Aproape toate întrebările au fost neinspirate. Şi, când „moderatorul” reuşea să îngaime o întrebare cât de cât directă şi coerentă, Ungureanu răspundea ca Ion Iliescu. Adică fără să spună nimic.

Hait, că suntem o naţie de proşti.

Bătrânul continent îşi face lifting facial

Martie 12, 2012

Bătrânul continent se reconfigurează pentru a putea intra în concurenţă cu marile economii emergente: China, India, Brazilia etc. Pentru a eticheta noua reconfigurare, se vorbeşte tot mai apăsat de Statele Unite ale Europei (SUE).

În toate aceste state (care nu sunt încă „unite”, fiindcă importante tradiţii culturale le despart), oamenii de rând (italieni, spanioli, greci, francezi) protestează împotriva tăierilor de salarii, a şomajului ridicat, a preţurilor care cresc vertiginos şi a modificărilor aduse legislaţiei muncii sau sistemului sănătăţii.

Sub privirea popoarelor, un întreg sistem social-protecţionist se prăbuşeşte.

Iar oamenii rămân ai nimănui, în numele unei ideologii globaliste neo-liberale uşor aberante, sau chiar în numele unor abstracţiuni economice de tip „papper-management” care au în vedere exclusiv prosperitatea marilor holding-uri – păienjenişuri de companii şi organizaţii care sunt una proprietara celeilalte, care se creditează una pe cealaltă, care se finanţează reciproc sau se reconfigurează în funcţie de interese, alcătuind un monstru instituţional cu limbaj, cultură şi paradigme proprii.

Oamenii vor avea salarii mici. Vor putea fi concediaţi cu multă uşurinţă. Accesul la servicii medicale le va fi tot mai limitat. Şi, având în vedere gradul ridicat de analfabetism, putem spune că nici şcoala nu mai este – nu va mai fi – o prioritate pentru guverne. Culturile organizaţionale ale holding-urilor private vor înlocui cultura pur şi simplu.

SUE se vor naşte din sacrificiul celor mulţi şi dispensabili. La fel ca în romanele SF, mă gândesc că vom vedea – vedem deja? – o populaţie de some îndobitocite, bolnave, sclave, datoare pe câteva generaţii, osificate conceptual/mental de către marile corporaţii angajatoare, dar locuitoare ale unui continent cu monedă unică, vorbitor de limbă unică (în viitor) şi apt să concureze din punct de vedere economic cu restul lumii.

România trebuie să intre în această horă. Este şi ea un teritoriu care are resurse naturale (inclusiv umane) exploatabile.

În discursul pe care l-a ţinut la data de 7 martie, preşedintele Traian Băsescu a tras toate semnalele.

A vorbit despre „statul care nu poate face faţă singur procesului de globalizare”, despre „limitele politice în consolidarea monedei Euro”, despre „evoluţia viitoare a României care va exista doar în interiorul UE şi ca partener al SUA”, despre „unificarea europeană a sistemului de taxe şi a legislaţiilor” şi aşa mai departe.

Asistăm la un proces istoric de adâncire a prăpastiei sociale între conducători şi conduşi căruia nu ne putem sustrage şi căruia nu ne putem opune decât prin metode clasice şi ineficiente, cum sunt protestele de stradă, grevele, negocierile între patronate şi sindicate. Prost, limitat şi umilit de lipsuri, omul de rând se luptă cu un sistem globalizant pe care nu-l înţelege, pe care nu-l mai poate numi „de dreapta” sau „de stânga” şi căruia nu-i poate aduce nicio corecţie. Indiferent de gradul de violenţă cu care şi-ar urla opiniile, asupra lui se acţionează represiv şi armat.

În lumina acestor detalii, protestatarii români – aşa cum s-au adunat ei în luna ianuarie 2012 în centrul Bucureştiului – par nişte luptători preistorici care aruncă cu pietre într-o navă din Star Wars.

E clar că politica pare, la rândul ei, sora mai mică şi mai tâmpită a economiei.

Opoziţia românească, în speranţa că va smulge capital de simpatie de la amărâţii din drum, s-a grăbit să le promită acestora măriri de salarii, doar pentru ca, două luni mai târziu, să recunoască spăşită că nu va fi posibil aşa ceva.

Îmi cer scuze pentru acest text absolut plictisitor, dar nu văd cum aş fi putut pune în cuvinte, preţ de o pagină şi ceva, inutilitatea oricărui protest social.

Pe de altă parte, trebuie să recunosc că reacţia oamenilor de oriunde din lume mă bucură. Au şi eu un cuvânt de spus, în ciuda faptului că lumea s-a reconfigurat permanent, sub diverse forme, din timpul marilor imperii antice până în prezent. Viziunile organizaţionale, ca să le numesc aşa, nu omul de pe stradă le-a avut, ci aceia care şi-au dorit o depăşire a condiţiei umane. Cum va arăta viaţa protestatarilor de astăzi peste 25 de ani? Este o întrebare care deschide noi şi noi subiecte şi teorii. Suntem tineri, vom vedea cu ochii noştri.

Dacă totul nu e, nimic nu e

Martie 7, 2012

Lumea evadează din Text, mutându-se în Imagine, Twit, Share şi Like,
Vedem apusul în Fotografii,
Marea freamătă pe Youtube,
Inimile bat în Emoticoane pentru eternitate,
Zâmbetele se întrepătrund hologramatic, schematic, rece,
Două puncte şi o paranteză rotundă – e suficient.
Ai zâmbit şi azi – de mai multe ori…🙂🙂🙂
Sau chiar ţi-ai permis să râzi larg, zgomotos… :))))))))))))))
Puii de pisică devin Marii Proprietari ai gingăşiei şi Capitaliştii blăniţei zbârlite,
Buzz-urile au luat locul saluturilor entuziaste, optimiste.
Hai buzz prietene, hai buzz şi tu,
Hai, Ignore, că m-am săturat…
Hai, Delete Contact, altul la rând!
Display-ul e Universul, e Societatea, e Localismul şi Globalismul,
Toch-screen-ul este Atingerea, uite întindem mâinile unii spre alţii,
Suntem „în linie”, chiar dacă, uneori, din fereală, suntem pe Invisible
– ah bietul H.G. Wells, ce naiv a fost!
(o referinţă culturală inadecvată, scuze, scz)
Oameni serioşi, tridimensionali, se transformă în j-peg-uri abţibild,
Fără adâncime, fără mimică, fără scop,
Dar măcar îi vede lumea,
Sunt văzut, deci exist – nu încape discuţie.
Fete tinere, frumoase, poate un pic prostuţe,
Auto-pozate în baie sau în sufrageria cu bibelourile bunicii
Cu aparatul ieftin, ţinut în mâna dreaptă suficient întinsă,
Cu obiectivul orientat către sine,
Cerşesc prin toţi porii fiinţei lor: Like me! Like me! Like me!
Like me, idiotule, pentru tine m-am dezbrăcat pe internet,
Încât mă vede şi domnul profesor,
Pentru tine m-am chinuit să photoshopez poza asta, încât arăt ca un alian din Sar Treck…
Şi like-urile vin: „Hai, că eşti frumix!”, momentul aproape orgasmatic al speranţei
Este de neînlocuit,
Fiindcă tocmai de aia îl numim „moment orgasmatic al speranţei”.
Important este să ne ruinăm vieţile, străduindu-ne să fim fericiţi.
Important e să arătăm celorlalţi ce suntem,
Nu să fim.
Fiindcă oricum, nu mai ştim ce suntem, dacă om fi ştiut vreodată – scuză de tip ontologic pentru mici ignoranţe cotidiene.
Nu share-uieşti, nu există. Ah, existenţa – ştiam eu că e capricioasă…
Şi mai sunt şi antrenorii fericirii în 10 paşi, un fel de sfetnici contemporani:
3 secrete pentru o carieră bănoasă,
5 paşi ai descoperirii potenţialului tău,
8 idei de îmbunătăţire a sexului în maşină,
6,5 metode de a-ţi convinge şeful să-ţi dea o mărire salarială
Sau 3,14 secrete de a deveni antreprenor de SUCCES, neapărat cu majuscule să se vadă.
Nu sunt sceptic, sunt doar amuzat, în fond viaţa poate fi redusă la o simplă schemă de lucru,
Dacă eşti idiot.
Şi mai sunt şi momentele în care pozăm farfuria cu mâncare, să se vadă că mâncăm,
Ne pozăm în concediu, să se vadă că mergem în concediu,
Ne pozăm în cafenea, să se vadă că bem cafea,
Ne pozăm în maşină, să se vadă că băgăm benzină,
Ne pozăm la serviciu, să se vadă că mergem la serviciu,
Ne pozăm acasă, să se vadă că suntem acasă,
Ne pozăm pe scaun, să se vadă că stăm pe scaun,
Ne pozăm fiind – să se vadă că suntem,
Să nu cumva să presupună cineva cum că n-am fi…
Şi Like, şi Like, şi Like,
Fiindcă dacă totul nu e, nimic nu e.
Şi când nimic nu e, apare Anonymous – care este. Deşi nu este. (un vers aproape vanghelian, lol…)
Undeva la limita dintre fiinţă şi nefiinţă se naşte un nou univers,
Dar cine ar mai avea talentul să-l descrie, să-l iubească, să-l contrazică,
Până şi autorul acestui text senin, amuzat şi inutil cedează – şi se reîntoarce în realitate
Cu coada între picioare, iscodindu-şi sceptic – adică amuzat – existenţa.

PDL, USL… aceeaşi mizerie!

Ianuarie 25, 2012

O batranica protestatara: Maica, am venit pentru Raed Calafat, aurul tarii!

Mă gândesc că orice român decent ar trebui să fie, în aceste zile „tulburi şi violente”, complet apolitic.

Declaraţiile de tipul „sunt de dreapta, ţin cu Băsescu” sau „sunt de stânga, ţin cu Ponta-Antonescu”, par a fi naivităţi sau lipsă de bun simţ în înţelegerea realităţii.

Naivităţi, pentru că viaţa personală nu depinde de politicieni.

Lipsă de bun simţ în înţelegerea realităţii, în măsura în care a mai opta, din nou, pentru răul cel mai mic echivalează cu o autocondamnare inconştientă la mediocritatea celui lipsit de mândrie şi pretenţii, însă apt, prin lege, să voteze.

Iată motivul pentru care consider că lozinca „PDL-USL, aceeaşi mizerie” este cea mai inspirată, în istoria postdecembristă a României, de la „Ole, ole, Ceauşescu nu mai e!” .

Într-adevăr, românii au înţeles corect: USL este departe, extrem de departe de a fi o alternativă.

Nu-ţi trebuie doctorat nici în politologie, nici în economie, nici în ştiinţe sociale ca să înţelegi că USL nu are de unde să scoată bani pentru pensii, salarii, sănătate, educaţie, autostrăzi, dezvoltare.

Când o lume întreagă se alfă la marginea prăpastiei, ameţită de criză şi în incapacitate de a se redefini, ultimul care ar putea „rezolva” lucrurile este un „discurs populist”, născut din specularea „frustrărilor poporului”.

Piaţa Universităţii a anului 2012 a dovedit, totuşi, că nu, nu există niciun român atât de prost, încât să creadă că, îndată ce va veni USL la putere, se va scrie o lege potrivit căreia salariul minim brut va fi de 2000 de RON, ziua de lucru va fi de 4 ore, iar patronii vor bate personal la uşile viitorilor angajaţi, oferind „locuri de muncă”. Românii din Piaţa Universităţii au reuşit această performanţă uluitoare: s-au ridicat deasupra „pedelismului” şi „uselismului”, evaluându-şi, cât de cât lucid, propria viaţă.

Care a fost reacţia politicienilor români în faţa unui asemenea moment pe care aş îndrăzni să-l numesc grandios? O reacţie de golani.

Nu – USL n-ar fi trebuit să organizeze un miting paralel, cărând „aplaudaci” cu autobuzele în capitală, fiindcă în felul acesta a parazitat (şi compromis) o mişcare socială veridică şi spontană.

Nu – PDL nu trebuia să-i ignore pe români, iar unii membri ai acestui partid n-ar fi trebuit să-i numească pe protestatari „viermi” sau „ciumpalaci”. E cocălăreşte. E de maxim prost gust, chiar dacă unii dintre ei sunt inadaptaţii capitalismului.

Românii – protestatarii adevăraţi! – au ieşit în Piaţa Universităţii pentru a fi singuri în faţa unei clase politice rudimentare şi, uneori, decerebrate.

Acceptarea „politizării” protestelor este o eroare. O înfrângere a spiritului liber.

În Bucureşti, Ponta şi Antonescu n-aveau ce căuta în Piaţă.

Iar în Piteşti, Constantin Nicolescu a avut un tupeu ieşit din comun să ţină un discurs în faţa primăriei în condiţiile în care este cercetat penal.

Ştiu că este riscant pentru un ziarist să scrie toate astea. Fiindcă cineva – oricine – îl poate întreba care e soluţia.

Nu ştiu care este soluţia. Nici nu sunt obligat să ştiu. Dar pot presupune că soluţia este cea individuală, în sensul că fiecare om ar putea să-şi îmbunătătească calitatea propriei vieţi, conservând ceea ce are şi fiind solidar cu familia şi cu prietenii. Nu, nu am o soluţie nici pentru îmbogăţirea rapidă, nici pentru frustrările gen „Logan vs. Merţan” şi nici măcar pentru ceea ce unii numesc decenţă a vieţii de zi cu zi.

Ceea ce ştiu cu siguranţă este că lipsa de alternativă politică poate duce la criză politică. Or, o criză politică suprapusă pe cea morală şi pe cea financiară e clar că nu poate aduce nimic bun. Vă rog să-mi scuzaţi aceste truisme de tipul „apa ia forma vasului în care este pusă”, dar unele lucruri trebuie spuse plat, aşa cum sunt.

Tehnic, poate că un guvern de uniune naţională ar fi soluţia – iar asta ar semăna tot cu o înfrângere, e ca şi cum am spune, împăcaţi cu soarta, precum ciobanul mioritic, dacă asta e să se întâmple, atunci să se întâmple!

În acest punct nu pot să nu am un gând amuzat faţă de „jurnaliştii” care se situează ferm de partea unei forţe politice, înjurând-o pe cealaltă. Nu-i probelmă că sunt plătiţi s-o facă, orice jurnalism este propagandă, mai bună sau mai proastă, iar aşa numita echidistanţă profesională este demult o poveste de adormit copiii, cine vă spune contrariul minte. Dar jenează puţin că nici nu se mai obosesc să caute argumente, îţi dau impresia că au suferit revelaţia ultimă, aceea că argumente nu există! Trompeţii televiziunilor par însăşi personificarea ridicolului, mediocrităţii şi prostiei, unii au „convingeri”, îi vedeţi zbierând ca apucaţii, cel mai adesea pe la Antene. Vehemenţa lor contrafăcută nu convinge pe nimeni. Jenant este că, dacă tot vrei să manipulezi şi să o faci pe marele revoltat, nu eşti capabil s-o faci cu stil. Înjurători de profesie şi revoltaţi de studio TV ne jignesc zilnic inteligenţa…

Sau poate – oh, da! – acolo, în studio, se prăpădesc de grija celor mulţi…

Ar mai fi câte ceva de comentat şi despre cei care afirmă că Monarhia este soluţia finală, dacă vine Regele, ştiţi povestea, creşte nivelul de trai, se măresc salariile, amărâta cu 300 de RON pensie o va duce excelent, bătrânul care n-are bani de medicamente va zburda pe câmpii, iar tinerii vor avea nişte perspective minunate, ieşite din comun etc, pentru că însuşi Monarhul va pune palma sa caldă şi părintească pe creştetul fiecărui dezmoştenit al sorţii. Subiectul îmi pare imposibil de comentat în mod serios, fiindcă românii zilelor noastre au conştiinţă monarhică mai puţină decât au papuaşii. De unde vehemenţa pe acest subiect, nu ştiu. Din naivitate? Din snobism? Aşa „sună bine”?

În concluzie, nici ieşitul în stradă – zile în şir – nu prea ne iese. La un moment dat, nu mai ştim care ne este mesajul, care ne sunt revendicările şi, dacă au chef, politicienii pot veni şi ei printre noi, eterni fanfaroni cu inteligenţă peste medie şi şiretenie absolută, contaminându-ne orice impuls omenesc cu mizerabile conţinuturi electorale.

Şi totuşi, românii dau semne că pricep. „PDL, USL… aceeaşi mizerie!” O constatare lucidă, tristă, dezabuzată, deziluzionată, seacă, scurtă, aproape înţeleaptă.

Cerneluri

Ianuarie 24, 2012

În ultimul timp constat că îmi plac tare mult cernelurile.

Edelstein verde🙂