Prostia se plăteşte. Cu moartea!

Îţi plac motocicletele de curse mai mult decât maşinile?

OK. Eşti un idiot. Un imbecil. Un impotent care supracompensează. La fel sunt prietenii tăi, tot aşa de frustraţi ca tine, care te mai bagă în seamă după ce ţi-ai cumpărat aşa ceva. La fel sunt părinţii tăi care n-au ştiut să-ţi trosnească un pumn în dinţi, să-ţi revii. La fel sunt miliţienii care o au mică de la natură şi preferă să te ignore. La fel este prietena ta, care trebuia să te încurajeze mai mult, atunci când n-ai putut.

Ieri noapte, coboram Calea Bucureşti, către casă. Traficul se liniştise, pietoni nu mai erau…  Pe sens contrar, văd un motociclist care urca strada, cu o viteză ameţitoare, pe roata din spate, făcând un zgomot infernal.  Motor de curse, evident. Dacă trecea un pieton, nu mai avea nicio şansă. Dacă îi sărea în faţă o pisică sau un câine, murea instantaneu. Dacă se dezechilibra, îi vedeam creierii pe asfalt.

Nu, nu e nicio pierdere dacă crapă astfel de imbecili – singuri. Se mai curăţă lumea. Problema este că aproape întotdeauna iau cu ei şi pe altcineva.

Văd ştiri cu motociclişti morţi în accidente la fel de des cum văd motociclişti ambalând motoarele până la 120 km/h pe bulevardele din Centrul Piteştiului. Să ai atât de mult rahat în loc de creier, încât să nu pricepi că, la viteza aia, nu mai eviţi niciun pericol? Să fii atât de frustrat, ca om?

În fond, câţi cretinei din ăştia trebuie să mai moară, ca să fie interzise motocicletele de circuit pe drumurile publice?

Nu ştiu cum a fost cu cel mai recent accident, cu cei doi tineri…

Aiurea… Ştiu foarte bine. Dar mai ştiu un lucru: că eu, ca şofer, mă aştept mereu ca idiotul sau idioata de pe sens contrar care vrea să facă stânga să nu-mi acorde prioritate. Şi încetinesc, aşa încât pot evita orice pericol. Conduc ca un pensionar, dacă e nevoie. Cu 20 km/h, dacă situaţia o cere.

Mă gândesc că, dacă şi motocicliştii ar merge mai încet, mulţi ar scăpa cu zile. Dar când tot ce ai între picioare este o Yamaha sau un Kawasaki, cea care stă sub semnul întrebării este însăşi existenţa ta.

(Şi nu, nu sunt de acord cu ideea tembelă… “sunt tineri, de distrează şi ei”… Un motociclist cu care am stat de vorbă astăzi – altminteri om OK şi amic – mi-a spus că lui nu i se poate întâmpla niciodată, fiindcă e stăpân pe sine. Mi-a venit să-l trosnesc în dinţi, dar m-am abţinut. N-am vrut să moară, totuşi, de mâna mea.)

Pitecantropus muncitorus servicibus auto

Buuun, problema accidentelor e lămurită. În România trebuie să te aştepţi la câini care-ţi sar în faţa maşinii, dar ar putea fi şi vaci, şi cai, şi capre, şi orice alt animal ce zburdă nestingherit în zonă.

Un CASCO e, carevasăzică, bun la casa şoferului, întrucât pericolele pândesc la tot pasul, existând, totuşi, şi posibilitatea ca ghinionul să te ocolească şi atunci devii un simplu cotizant la nu ştiu care firmă de asigurări. La maşini, ideea de CASCO e furată din basmul lui Creangă, cu drobul de sare. Drobul de sare poate să pice sau poate să nu pice. Dar dacă pică, tu ai CASCO.

În cazul meu, drobul de sare a picat, eu am CASCO, problema e, oarecum, rezolvată.

Cuvântul “oarecum” aruncă o umbră de îndoială, nu-i aşa? Adică de ce nu e problema rezolvată pur şi simplu? Fiindcă aici intră în scenă un personaj foarte drag românilor: service-ul auto. Firma de asigurare dă banii, dar cu muncitorii nu te pui. Ei sunt şerifii absoluţi. Ei decid.

Maşina a fost depusă la service vineri. A trecut luni, a trecut marţi, va trece şi miercuri, iar muncitorii nu pot să-mi spună două lucruri simple. Primul: când pot să-mi iau maşina şi să plec. Al doilea: cam cât costă reparaţiile.

-Păi ce, şefu’, de unde să ştim noi acu’ toate astea? Când e gata, facem calculu’.

-Şi când e gata?

-Păi, nu ştim asta, repede e gata, că doar nu stăm cu ea de plăcere aici.

Recunoaşteţi discuţia? Încep să mă distrez, iar în delirurile mele mă distrez cu aruncătoare de flăcări, mitraliere, instrumente de tortură şi otrăvuri.

O administraţie locală de căcat

… are Piteştiul.

Ştiu, îmi propusesem să nu mai folosesc cuvinte tari, dar până şi cuvintele tari sunt prea slabe, în raport cu indiferenţa, nesimţirea, lipsa de reacţie, îndobitocirea oamenilor… Nu, nu e vorba de apa caldă în postarea asta. Eu am centrală şi mi se rupe de ăia care au crezut în viitorul luminos al Termoficării. Dacă am scris despre apa caldă, am scris şi eu, aşa, ca să mă amuz de imbecilismul celor care se spală cu apă rece la curul cu care au votat.

În fine, e vorba despre câinii vagabonzi. Câinii vagabonzi de care o administraţie impotentă şi, cum am spus, de căcat, nu e în stare să scape, de 20 de ani încoace, de când am ieşit cu toţii din lagărul comunist.

Merge Mişu liniştit cu maşina către hypermarket. 50 km/h, fiindcă respect legea cu stricteţe. Stradă cu sens unic, trei benzi, eu – pe banda cea mai din dreapta. În stânga mea, maşini, evident. La un moment dat, dintre maşinile din stânga, părăsind haita alături de care năvălise lătrând în mijlocul străzii, îmi sare în faţa maşinii un câine maidanez mare cât un viţel. Sare brusc, cu o viteză incredibilă, abia scăpase de un impact cu maşinile pe care le aveam, aşa cum am spus, în stânga. Mi-a fost imposibil să-l evit, impactul s-a petrecut într-o sutime de secundă. L-am târât pe sub maşină şi, în final, am trecut peste el cu roata din dreapta-spate. (În service, când mi-au pus maşina pe elevator, am putut să-i văd trei sferturi din blană rămasă pe şasiu.) Dacă luam de volan stânga provocam un cataclism pe şosea. Dacă luam de volan dreapta, mă suiam pe trotuar, iar pe trotuar erau copii care se plimbau cu tricicleta. Aşa că reacţia de o sutime de secundă a fost să ţin volanul drept. Derepajul spre dreapta a fost mic, n-am putut să-l controlez.

Efecte: farul spart, proiectorul distrus, bara distrusă, radiatorul distrus. Maşina a derapat puţin dreapta, ambele portiere din dreapta zgâriindu-se şi îndoindu-se de stâlpişorii de la marginea trotuarului.

Aşa cum am spus: nu se poate spune că nişte câini trăiesc printre noi. Noi trăim printre câini.

Îmi este jenă că sunt român. Îmi este silă că sunt român. Îmi este scârbă de această ţară în care m-am născut. Vroiam să încep o serie de articole depre “România bună”. Nu mai e cazul.

Şi, da: câinele a murit.

Şi, da: mi-a fost milă, mi-a fost o nesfârşită milă, chiar tremuram de milă, când l-am văzut cu botul plin de sânge.

Stupid people!

Ce face un şofer începător? Respectă regulile. Toate.

Nu depăşesc nici măcar cu o centimă viteza maximă admisă, respect dumnezeieşte semnificaţia indicatoarelor, în fine, mă comport, în trafic, ca un om civilizat. Ce primesc? Claxoane & semne de “pace şi prietenie” cu degetul mijlociu ridicat în sus. “Haaai, bă, mai repedeee!”, “Huooo, începătoooruleee!”, “Uiteee un prooost!” – ştiţi textele, cred. În parcare am grijă să nu ocup locul nimănui etc.

Iar azi, ca să fie treaba treabă, găsesc roata dreapta-spate cu un şurub în ea (dezumflată, normal!) şi ştergătoarele ridicate. Rezolv problema – ce altceva puteam face… – fac câteva drumuri pe aici, pe aproape, mă întorc, parchez.

Mă… uit la ştiri, citesc ceva, mi se face poftă de ciocolată, cobor. Mă uit la maşină. Cineva îmi ridicase again ştergătoarele. Deocamdată, roţile sunt întregi.

Fulgerul albastru. Şi Mişu. Şi nu numai

Bănuiesc că aşteptaţi, plini de nerăbdare, “poveştiri adevărate” cu Mişu-şofer şi maşina lui, “Fulgerul Albastru“, în trafic

Ţineţi-vă de scaune! Într-o săptămână, am făcut cam tot ce poate face un începător stupid. TOT! N-am ratat nicio tâmpenie! Mi-am luat înjurături şi claxoane, morţi şi răniţi, anafură şi colivă – dar am stârnit şi râs, şi bună dispoziţie

Mai întâi, am mers vreo 2 km cu frâna de mână trasă! Primul km, chiar în ziua când am cumpărat-o! Şi, la prima frână de picior mai serioasă, mi-a murit motorul exact sub podul de la mall. Adică exact unde nu trebuie să opreşti maşina! Dă-te jos, înjură, uită-te ca disperatul la roţi, la oamenii care se uită la tine şi râd!  La un moment dat, nevastă-mea, mult mai raţională şi mai stăpână pe situaţie, se adresează uluită bombei de draci care devenisem: “Mihai, frâna de mână aşa trebuie să stea?” Nu vreţi să ştiţi ce impact poate avea asupra unui om nervos evidenţa propriei prostii! Sigur că am coborât frâna, am pornit din nou motorul, am plecat mai departe, cu mămăligile demne pe parbriz…

Al doilea kilometru cu frâna de mână trasă l-am făcut azi, când nu mi-a mai murit motorul, ci mi s-a blocat roata dreapta-spate în mers, încât am crezut că am dat peste vreo veveriţă sau peste vreo pisică, ceva, dar am constatat problema abia  în sensul giratoriu. Remediat, profesionist şi cu sânge rece. Slobozit un “Hm!”

Precizez că n-aveam mai mult de 40 de km/h. Am eu alte defecte, dar prudent să ştiţi că sunt!

Apoi… Am oprit, în benzinărie, în faţa pompei de motorină, deşi sunt pe benzină. N-am ştiut cum să fug mai repede de acolo (Şi am stârnit zâmbete şi nostalgii, evident!)

Am schimbat de zeci de ori benzile, fără să semnalizez. Dar aici n-a fost din neştiinţă sau uitucenie. Nuuu! Am vrut să le fac o surpriză celor din spate

În rampă, mi-a scăpat un pic maşina înapoi, încât i-am creat orgasme involuntare (materializate în “Băăă, te bag în pizda mă-tii!”) unei blonde cu Hummer, care oprise la doar 10 cm de mine, deşi văzuse mămăligile din parbriz!

În rest, vă asigur, că conduc extraordinar de bine, nu vă temeţi dacă mă întâlniţi în trafic, dar mai bine aplicaţi condusul preventiv, cedând trecerea “Fulgerului Albastru“.

Şi acum, pe bune, oare ce i se poate întâmpla unei maşini noi de la condusul cu frâna de mână trasă???

And I am a driver….

După lupte seculare, care au durat 1 an de zile, mi-am luat Logan, ca tot mioriticul

Am ajutat, carevasăzică, la propăşirea economiei din Mioveni-Piteşti-Argeş-România. Însă dacă economia asta va muri, e strict din vina ei. Să mă explic:

1. E criză, mai ales în industria auto. În ciuda crizei, nu am găsit cine ştie ce oferte fabuloase la Dacia. În mod normal, când vânzările scad dramatic, trebuie să mai laşi din preţ! Nu pot să spun că nu am beneficiat, totuşi, de un bonus: am negociat – mizând pe pe “şarmul” meu – cu dealerul. (Oare ce se fac ăia care n-au “şarm”?)

2. Pe lângă faptul că e criză, a trebuit aproape să fug cu banii în buzunar la Daperom – fiindcă Euro creştea vertiginos – şi cu cât fugeam mai repede, cu atât prindeam Euro mai mic Miercuri, săptămâna asta, am încheiat contractul la cursul 4 lei/1 Euro. Iar astăzi, când am plecat pe roţi, Euro era deja 4.2 lei. Incredibil! În vară Euro costa 3.5 lei. Mă zgârii pe ochi, dar asta e!

3. Nu înţeleg nici bătut de ce a trebuit să plătesc pentru un produs românesc echivalentul în lei al unui preţ în Euro. Adică înţeleg, dar mă oftică.

4. Normal că m-am bucurat că, în sfârşit, am şi eu maşina mea şi nu mai trebuie să merg cu taxiul Şi, de bucurie, am plecat cu frâna de mână trasă, să alimentez, fiindcă oamenii ăia îţi pun într-o maşină nouă doar 1 litru de benzină. Nu vreţi să ştiţi peripeţiile de pe drum. Oricum p-alea nu vi le spun

Mâine fac tit-tiiiit, pââână departe şi înapoi!