Azi a mirosit a dictatură

…iar eu am fost un mic contrabandist

Nu-mi place Mircea Geoană, fiindcă este o păpuşă manevrată de către Hrebenciuc, Vanghelie şi Iliescu.

Nu-mi place Crin Antonescu. Este băieţelul pe care Dinu Patriciu l-a scos, ciufulit, la lumină, din apele tulburi ale liberalismului, sponsorizându-i awareness-ul politic. Deci este, la rândul lui, o biată păpuşă manevrată.

Nici Oprescu nu-mi place. Este “endepandantul” pesedeului, rezerva mai puţin talentată a acestui partid, păpuşa (mai bătrână) a lui Iliescu.

Traian Băsescu nu-mi place pur şi simplu. Este necizelat, lipsit de fineţe şi – da – are porniri dictatoriale. Mărturisesc că, până azi, am privit cu destul scepticism formula “Băsescu-dictator”.

Până azi.

Exemplu concret: astăzi a fost Sf. Mihai, mi-am invitat familia să sărbătorim împreună şi, la un moment dat, a trebuit să cobor să cumpăr bere. (Fiind băutor de vin, berea o uit de fiecare dată când ajung în hypermarket, aşa că o cumpăr mereu, în ultimul moment, de jos, de la mini-market.) Şi ce credeţi că-mi spune vânzătorarea???

Domnule, mă scuzaţi, astăzi nu vindem băuturi alcoolice. Aoleu, dar de ce – întreb – ce e azi? Păi, nu ştiţi??? Nu ştiu, răspund. Adică ştiu, e Sf. Mihai. În afară de asta, zice ea. Păi, în afară de asta nu ştiu ce e. Poliţia a venit şi ne-a spus că primim amendă dacă ne prinde vânzând astăzi băuturi alcoolice; dar dacă vreţi să beţi berea acasă şi staţi aproape, pitiţi-o în geacă şi mergeţi repede cu ea să nu vă vadă cineva.

Poliţia??? Să pitesc berea în geacă??? Să merg cu ea repede până acasă??? Mă uitam cu un aer idiot la vânzătoare – şi nu pricepeam absolut nimic. Azi vine Băsescu, îmi spune vânzătoarea în şoaptă. E miting în Piaţa Milea, iar poliţia a venit şi ne-a spus să nu vindem băuturi alcoolice, ca să se evite băutul pe stradă şi incidentele. Aşa că nu avem voie să vindem băuturi alcoolice, dar totuşi, cumpăraţi – şi, vă rog, mergeţi direct acasă.

Vreau să vă spun că niciodată – dar niciodată – nu m-am simţit aşa. Băuturi alcoolice cumpăr de două ori pe an: de Sf. Mihai şi de ziua mea, fiindcă în rest nu prea beau.

Făcând cei câţiva paşi de la mini-market până acasă, m-am simţit ca un mic contrabandist pe vremea prohibiţiei. Şi îmi pregătisem în cap textul pe care urma să i-l spun unui poliţist în cazul în care îmi ieşea în faţă: “E sf. Mihai. Ştiţi, lui tata îi place berea, dar o bea numai acasă!”

Încă un moment penibil, într-o ţară penibilă.

Votaţi cu cine vreţi, dar eu cred că noi, oamenii normali, care mai şi gândim, nu avem opţiuni reale.

Întâmplarea pe care v-am povestit-o poate părea banală, poate chiar idioată. Şi chiar este. Fiecare s-o interpereteze, aşadar, în cheia care-i place mai mult.

Aşa s-a grohăit cândva. Aşa s-a mâncat marmeladă cu polonicul

O administraţie locală de căcat

… are Piteştiul.

Ştiu, îmi propusesem să nu mai folosesc cuvinte tari, dar până şi cuvintele tari sunt prea slabe, în raport cu indiferenţa, nesimţirea, lipsa de reacţie, îndobitocirea oamenilor… Nu, nu e vorba de apa caldă în postarea asta. Eu am centrală şi mi se rupe de ăia care au crezut în viitorul luminos al Termoficării. Dacă am scris despre apa caldă, am scris şi eu, aşa, ca să mă amuz de imbecilismul celor care se spală cu apă rece la curul cu care au votat.

În fine, e vorba despre câinii vagabonzi. Câinii vagabonzi de care o administraţie impotentă şi, cum am spus, de căcat, nu e în stare să scape, de 20 de ani încoace, de când am ieşit cu toţii din lagărul comunist.

Merge Mişu liniştit cu maşina către hypermarket. 50 km/h, fiindcă respect legea cu stricteţe. Stradă cu sens unic, trei benzi, eu – pe banda cea mai din dreapta. În stânga mea, maşini, evident. La un moment dat, dintre maşinile din stânga, părăsind haita alături de care năvălise lătrând în mijlocul străzii, îmi sare în faţa maşinii un câine maidanez mare cât un viţel. Sare brusc, cu o viteză incredibilă, abia scăpase de un impact cu maşinile pe care le aveam, aşa cum am spus, în stânga. Mi-a fost imposibil să-l evit, impactul s-a petrecut într-o sutime de secundă. L-am târât pe sub maşină şi, în final, am trecut peste el cu roata din dreapta-spate. (În service, când mi-au pus maşina pe elevator, am putut să-i văd trei sferturi din blană rămasă pe şasiu.) Dacă luam de volan stânga provocam un cataclism pe şosea. Dacă luam de volan dreapta, mă suiam pe trotuar, iar pe trotuar erau copii care se plimbau cu tricicleta. Aşa că reacţia de o sutime de secundă a fost să ţin volanul drept. Derepajul spre dreapta a fost mic, n-am putut să-l controlez.

Efecte: farul spart, proiectorul distrus, bara distrusă, radiatorul distrus. Maşina a derapat puţin dreapta, ambele portiere din dreapta zgâriindu-se şi îndoindu-se de stâlpişorii de la marginea trotuarului.

Aşa cum am spus: nu se poate spune că nişte câini trăiesc printre noi. Noi trăim printre câini.

Îmi este jenă că sunt român. Îmi este silă că sunt român. Îmi este scârbă de această ţară în care m-am născut. Vroiam să încep o serie de articole depre “România bună”. Nu mai e cazul.

Şi, da: câinele a murit.

Şi, da: mi-a fost milă, mi-a fost o nesfârşită milă, chiar tremuram de milă, când l-am văzut cu botul plin de sânge.

S-a oprit apa caldă? Dar avem arteziană de peste un milion de euro!

Piteştenii încep să plătească în miros de transpiraţie ceea ce au plătit, mai deunăzi, cu milioane de euro: pavele chinezeşti, arteziană cântătoare şi gresia gris din faţa Primăriei. Iată-i, aşadar, stupefiaţi că nu mai au apă caldă.

La fel cum Ceauşescu le spunea românilor, pe vremuri, să pună o haină mai groasă dacă le e frig, conştiinţa municipală le spune acum piteştenilor că, dacă vor baie, e vremea să folosească recuzita de tristă amintire: ibric şi lighenuş.

Câţiva ziarişti („nişte frustraţi ordinari”) au scris de-au făcut bătături la degete că prioritare nu sunt decoraţiunile urbane ieftine, ci utilităţile. Dar prostimea a râs la pavela portocalie ca piţipoanca la cerceii de plastic. Şi tare mă tem că aceeaşi prostime o să se adune, seara, la arteziană, cu glandele sudoripare mai active ca niciodată. Piteştenii vor puţi smeriţi, ascultând muzică simfonică, iar arteziana va “dansa” graţios, luminată siclam.

Încă ceva: nu contează că nu e apă caldă, atâta timp cât avem Filarmonică Municipală.

Violoncelul e chemat să ridiculizeze duhori.

Stradivariusul, să aneantizeaze jeg.

La Piteşti contează spiritul, nu trupul, iar “realizărili se împletesc armonios cu eşecurili“, cum ar spune vechii ideologi.

De fapt, apa caldă nici n-avea unde să se oprească cu aşa succes, decât în oraşul cu cea mai penibilă bisericuţă din lume: bisericuţa din placaj, în formă de coteţ, amplasată lângă Hotelul Muntenia. Nu mai contează că în Siena, a fost construită, cu aproape 800 de ani în urmă, o catedrală imensă care a înfruntat secolele şi că oamenii, în timpurile alea, aveau terme cu apă caldă, unde să se spele. Important este că, la Piteşti, există această ridicolă machetă din placaj, iar la chiuvetă curge apă rece, anno domini 2009, secolul XXI.

Amintesc de Filarmonică, de pavele, de arteziana cântătoare, de macheta bisericii cu ceas şi de tot kitsch-ul tembel din centrul Piteştiului, pentru a demonstra parvenitismul celor care fac eforturi uriaşe să pară altceva decât sunt.

Piteştiul contemporan e ca o farfuză entuziastă, nespălată la cur, scăpată în magazinul cu paiete şi ştrasuri. Până şi într-o casă de om, nu-ţi cumperi „bibilouri” până nu-ţi repari scurgerea la chiuvetă.

Este bine, totuşi, că apa caldă s-a oprit în perioada concediului. Mergând pe principiul „mănâncă în vizită, nu răbda ca acasă”, piteştenii au avut soartă: se vor spăla la hotel. E adevărat că hotelierii vor înregistra un consum de apă caldă peste aşteptări, dar neamu’ lui Manivelă o să fie fericit!

La fel cum fericiţi suntem noi cei care ne-am pus centrale termice şi avem preţioasa ocazie să conteplăm arteziana cântătoare curaţi şi parfumaţi! Aşa e viaţa, bazată pe inegalităţi. Cine a pariat pe statul român, cu statul român să trăiască. Deci, să trăiască!

Cu scârbă, Mişu.

Cum e cu gripa porcină…

Vă mai amintiţi de baba aia pe care au întrebat-o reporterii ce e gripa aviară?

-Mamaie, ce crezi mata că este gripa aviară?

-Ce să fie, maică… Gripa aviară este doi oameni în alb, cu tulumbe în mână, care-mi omoară mie găinile…

Ei, cam acelaşi lucru o să fie şi cu gripa porcină.

Nu sânge, ci noroi – în venele lor

Vreau să lămuresc un lucru legat de românii care s-au călcat în picioare pentru un mic împuţit, dat de pesede-Vanghelie.

Există teoria falsă că se ajunge la o asemenea auto-umilire din pricina sărăciei.

Nu. Nu din cauza sărăciei s-au adunat românii, în masă, la pomană. Nu. Nu de foame şi-au călcat în picioare mândria de om. Cei mai mulţi dintre românii care s-au călcat în picioare unul pe altul pentru un mic împuţit şi pentru un pahar de bere la dozator fumează zilnic câte un pachet de ţigări. Chiar şi ţigări proaste, nu contează, ideea e că o fac zilnic. Deci poţi cheltui 100 de euro pe lună pentru un viciu, dar nu poţi să-ţi cumperi un mic de 1 mai? Chiar trebuie să te comporţi ca vita nemâncată scăpată la nutreţ gratis? Ba te mai şi plângi de foame?

Cei mai mulţi nu pot trăi fără măcar un kil de bere pe seară. Iar dacă e meci, două kile. Când vine vorba de machială, nu mai sunt aşa săraci. Atunci “se respectă”.

Sunt convins că unii dintre meltenii care s-au adunat la marea pomană pesedistă au telefoane, luate în rate, cu cameră foto de 5 megapixeli şi reportofon, deşi ei nu ştiu “să vorbeşte româneşte”. De ce? Ca să se dea mari la vecinii de bloc. Altminteri, oamenii sunt săraci, le e foame.

Uneori, mă gândesc că prin venele acestor oameni nu curge sânge. Ci noroi. Ca o ironie, aceşti oameni sunt primii care deschid gura pentru a striga că vor puţin respect – din partea politicienilor, din partea statului, din partea Europei.

Nu primiţi, bă, respect! Ai luat micu’? Votează-n pizda mă-tii pesedeu’ care ţi l-a dat – şi taci!

Un-fuckin’-believeble!

Uitaţi-vă cât de pomanagii pot să fie românii!!! Uitaţi-vă cum s-au călcat în picioare pentru un mic împuţit pe care li l-a întins pesedeu’ cu mâna lui Vanghelie. Vomit! Plec din ţară!

Nu le e, mă, silă de ei, când ajung acasă?

sursa

Vor veni vremi…

Vor veni vremi când nu vom mai trăi printre animale, iar vechile legături cu natura se vor rupe. Ah! Aceste vremi sunt aproape. Ah! În viitor, saltul civilizaţional pe care-l vom face va smulge din privitorul acestor fotografii un sincer “Hai, mă, că nu pot să cred!” Tot atunci, aceste fotografii vor fi diamante curate. Fără ele, nepoţii vor spune că minţim, că oamenii n-au trăit printre câini, că ei, câinii, nu traversau pe la zebră, nu înţelegeau semnificaţia culorii roşii a semaforului şi nu se încolonau organizat să primească bucăţele suculente din hamburgerul tău şi, mai ales, că nu citeau ziare…

Şi totuşi, la ghereta de ziare, am văzut câini cu apucături omeneşti. Şi mi-au amintit de nuvela lui Bulgakov, “Inimă de câine” – şi de bietul Şarik Şarikov, câinele care a devenit om.

Piteşti, martie, 2009

Piteşti, decembrie, 2007 – o fotografie care, acum doi ani, i-a făcut pe mulţi să exclame o inepţie de genul “Mişule tu vezi doar partea negativă“, când de fapt eu pătrundeam tainele tamăditorului dolce far’niente pe care singuri, câinii, l-au înţeles…

Kitsch ce mai contemplăm azi?

Prietenul Silviu Antone şi-a făcut blog. Şi începe cu un subiect care-mi place: biserica Sf. Nicolae, din Piteşti.

A fost o biserică superbă pe care au dărâmat-o comuniştii, mai demult, cu tancurile. Dat fiind că ideile cretine nasc entuziasm, iată că într-o bună zi ne-am trezit cu o machetă absolut jalnică a acestei biserici, în centrul Piteştiului! “Jalnică” e un termen blând. Macheta este – vă rog să mă scuzaţi – de c…t! Un kitsch mai urât ca ăsta nici în şatra de ţigani nu găseşti.

E bine că a reacţionat Silviu, pentru că, dacă ne strângem mai mulţi, poate reuşim să înlăturăm mizeria aia de acolo.

Această machetă este o luare în derâdere a fostei biserici. După ce comuniştii au dărâmat-o, contemporanii au reuşit s-o arunce în penibil.

Mai jos, vedeţi o fotografie cu Piteştiul de altă dată. Aşa arăta biserica originală: avea demnitate, măreţie, rafinament. Era pur şi simplu frumoasă. Comparaţi, vă rog, turlele machetei (care parcă sunt făcute de un ţigan căldărar beat), cu turlele din fotografia de epocă (acestea seamănă cu nişte picături de ambrozie împietrite pe turnuri)!

Dacă ar scrie câteva rânduri toţi bloggerii piteşteni pe tema asta, ar fi bine.

„Venim cu politica, plecăm cu politica”

„Venim cu politica şi plecăm cu politica. Trebuie să acceptăm această realitate, în România anului 2009” – a declarat fosta directoare a Autorităţii de Sănătate Publică Argeş, Rocsana Marinescu.

Contextul discuţiei a făcut referire la obsesia PSD – PD-L de a-şi pune cât mai degrabă “oamenii lor” la conducerea instituţiilor publice, înlocuind, astfel, toţi foştii liberali…

Femeia are dreptate.

Cu asta a demontat mitul – de multă vreme ofilit – potrivit căruia o instituţie publică este condusă de indivizi puşi acolo pe criteriul competenţei. Şefii instituţiilor sunt, de fapt, prelungiri, în administraţie, ale partidelor politice din care fac parte.

De aici se pot trage concluzii evidente. Iată câteva dintre ele…

Schimbând conducerea unei instituţii la 3 sau 4 ani, compromiţi coerenţa actului administrativ şi managerial. Desigur, nici varianta “directorului pe viaţă” nu este o opţiune. Însă problema spinoasă este aceea că noul director, atunci când vine, are o singură obsesie: să înlocuiască,”până la portar şi femeie de serviciu”, pe toţi aceia care îl deranjează – sau au altă orientare politică.

Noul director nu păstrează, în general, nimic din fostul management, nici măcar iniţiativele bune. De ce? Fiindcă fostul management a fost realizat de o persoană care a aparţinut altui partid politic, deci, din start, chiar şi ce e bun – e prost.

Fiecare a şters cu buretele strategia antecesorului, venind cu o viziune personală, de necontrazis.

O întrebare se cuvine pusă: de ce partidele politice, atunci când vin la putere, au o sigură obsesie – aceea de a schimba directorii?

Răspuns: pentru că ori de câte ori se fac achiziţii publice, ori de câte ori se fac licitaţii, trebuie să câştige firmele agreate de partidele politice de la putere. Asta e grija directorului: să dea „lucrări” societăţilor comerciale agreate politic. Iar asta înseamnă bani, asta înseamnă, comision, asta înseamnă „parandărăt”. În felul ăsta s-a format, încetul cu încetul, în aceşti 20 de ani de traziţie, o parte a elitei financiare româneşti. Dar asta nu va însemna niciodată progres. De ce ar da cineva bani, să zicem, pe un tomograf computerizat? Ca să îmbogăţească o firmă din străinătate? Nu mai bine comandă nişte noptiere pentru paturile bolnavilor, produse de o firmă locală agreată?

Aşa se face că Spitalul Judeţean Argeş nu are, în 2009, un tomograf computerizat, aşa se face că Spitalul Municipal de Urgenţă s-a născut proiect electoral şi a murit demagogie pură, aşa se face că nimeni nu se ocupă de pregătirea medicilor în mari centre medicale europene, aceştia continuând să practice medicina de acum 20 de ani, aşa se face că sărăcia, gândacii, umilinţa şi moartea fac casă bună în spitalele româneşti, aşa se face că plătitorii de asigurări de sănătate la stat mor plimbaţi de la spital la spital şi de la secţie la secţie…

Sigur, departe de mine ideea că toţi directorii au procedat urmând această schemă. Însă marea majoritate aşa a procedat. Nu ai viaţă lungă în calitate de director dacă nu faci aşa.

Dacă extrapolăm imaginea de mai sus la orice alt subsistem al marelui sistem social, de exemplu la educaţie, putem obţine o imagine de ansamblu a României.

Acum înţelegeţi de ce nimic nu funcţionează, de ce totul este o ruină. Banii iau alte direcţii.

Nu există soluţie pentru problemele astea. Soluţia ar fi conştiinţa personală a omului politic, a directorului, a managerului, dar deja cred că râdeţi, tinându-vă de burtă.