Romanian Vertigo

Nu este şi asta o postare politică, dar la început vreau să fac o precizare politică. Poate cam lungă, dar necesară.

Deşi am explicat limpede, unii se ambiţionează să creadă, în mod superficial, că sunt ati-Băsescu – şi atât. Or, cred că a reieşit din tot ce am scris că sunt şi anti-Geoană, şi anti-Antonescu – în mod profund şi definitiv. Toate astea, fără să fiu anti-sistem sau, Doamne fereşte, anarhist. Departe de mine aşa ceva.

Am fost, în schimb, un naiv, un stupid care, până acum jumătate de an, credea că, în spaţiul românesc, sunt posibile doctrine şi convingeri. Mezalianţa PSD-PNL şi “episodul Grivco” m-au convins că doctrinele şi convingerile au murit. Conştiinţele politice, la fel. Iar Băsescu este departe de a fi “deranjat” sistemul, aşa cum spus susţinătorii săi. Şi-a creat propriul sistem politico-economic, la fel de rapace ca şi celălalt, de fapt asta i-a fost toată ambiţia. Iar întrebarea care se pune este simplă: dăm sistemul vechi pe cel nou? Mie îmi este indiferent. Am spus-o şi o repet: m-aş fi dus la vot pentru un singur om – Radu Duda. Şi cum Duda nu mai candidează, eu nu voi vota. Conştiinţa mea e de dreapta. Dreapta adevărată, nu basmele proaste înşirate la TV. Şi nu mă simt reprezentat de niciunul dintre actualii candidaţi. Sorry.

(Dacă mai sunt naivi care se încăpăţânează să creadă că PD-L înseamnă “dreapta”, probabil vor fi dezamăgiţi – sigur, sper să nu li se întâmple aşa ceva. Totuşi, un exerciţiu de gândire le-aş propune… Dacă Băsescu va pierde, cam câţi pedelişti credeţi că vor pleca în bejenie spre alte partide? Mulţi desigur, mai ales că jumătate dintre ei sunt foşti liberali, iar jumătate dintre aceşti foşti liberali sunt foşti ApR-işti, din care jumătate au fost, pe vremuri, la PDSR, iar acum înjură comunismul. Deci? Când ştii dosarul respectivilor oameni şi când le cunoşti bine trecutul, lucrurile sunt simple. Timpul o va arăta.)

Am spus că nu va fi o postare politică şi uite că, în mare parte, a fost.

De fapt vroiam să scriu câte ceva despre o carte pe care o citesc acum – “Inamici publici”, un dialog între doi intelectuali contemporani francezi, Michel Houllebecq şi Bernard Henri Levy. Cartea mi-a împrumutat-o Cristi – a citit-o de curând – şi cred că vom discuta despre duelul verbal dintre BHL şi MH. Nu va afla prea multe acum, voi spune doar că, cintind, sunt contrariat. Teribil de contrariat.

De Bernard Henri Levy răsfoisem, mai demult, “Reflecţii asupra războiului, răului şi sfârşitului istoriei” şi “American Vertigo” – şi m-au impresionat reportajele sale scrise din cele mai fierbinţi zone de conflict ale globului.

Am refuzat, în schimb, să citesc romanele lui Houllebecq. Poate n-am avut timp. Sau chef de un romancier francez contemporan.

Ei bine, cei doi au scris “Inamici publici” sub forma unui schimb de scrisori. Modul în care ei judecă omul şi condiţia umană, intelectualul, scriitorul şi conceptele politice de “dreapta”, “stânga”, “capitalism” sau  “socialism”  mă intrigă pe de o parte, dar, pe de altă parte, îmi deschide ochii asupra gradului de înapoiere politică în care se află România. Suntem în epoca de piatră, ce să mai spun. Iar o bună parte din intelectualii noştri se vede că şi-au călcat principiile pentru a nu se mai întoarce niciodată în mizeria în care i-a îngropat comunismul – şi traziţia. (Nu, nu mă refer la intelectualii lui Băsescu – îi citesc cu drag pe Patapievici, pe Pleşu şi pe Cărtărescu, dacă nici pe ei nu i-am avea…)

Aici – în sensul evaluării unor concepte politice – se leagă mărturisirea mea de la început de dorinţa iniţială de a scrie despre această carte, “Inamici publici“. Voi scrie zilele următoare, pe larg, despre BHL şi despre MH.

Totuşi, până atunci, credeţi-mă, în România, nu putem vorbi de o “stângă”, de o “dreaptă” – sau de un viitor politic. Sunt şuşe, atâta tot. Iar candidaţii la preşedinţie n-ar merita nici o ceapă degerată din partea unui om normal, darămite atenţie.

Când băseştii, gioanii şi antoneştii vor aparţine trecutului…

- trăim în era produselor sub-politice -

Între mediul politic şi cel social s-a creat o separare, o prăpastie foarte adâncă, pe care promisiunile electorale n-o pot umple.

Este limpede că, gestionând bugete mari, făcând trafic de influenţă sau beneficiind de anumite înlesniri în afaceri, politicienii de top au un nivel financiar superior omului de rând. Acest lucru, însoţit de desele apariţii televizate, le-a oferit un anumit aplomb, dar i-a şi izolat într-un glob de sticlă, separându-i aproape complet de viaţa reală. Nici Băsescu, nici Geoană, nici Antonescu, nici Patriciu, nici Voiculescu şi nici omul de afaceri Vântu, abil în a trage sfori politice, nu mai percep existenţa cotidiană aşa cum o percep cetăţenii de rând. De aici discursurile false şi mimarea stângace a interesului faţă de “cei mulţi”, faţă de “popor”.

“Poporul” a fost fatalmente abstractizat prin intermediul televizorului, transformat într-o masă informă, fără personalitate şi fără contur, ca un fel de ciorbă de post căreia i se promit, stângaci, condimente şi fibră. Un număr important de oameni din acest “popor” – din această ciorbă lungă şi sărăcăcioasă – luptă, de la lună la lună, pentru satisfacerea nevoilor de bază, pentru plata facturilor şi pentru plata taxelor şi impozitelor. Ei nu mai sunt indivizi, au devenit conglomerat social, cu griji şi spaime comune. Legătura dintre viitorul preşedinte şi acest conglomerat social este, aşadar, foarte subţire, aproape inexistentă. Deci prea puţin contează cine “iese” preşedinte. Veţi vedea, numele preşedintelui nu va influenţa în niciun fel viaţa cotidiană a conglomeratului social – nu voi obosi niciodată să scriu şi să explic acest lucru.

Lupta “electorală” care se dă are drept miză nu binele „poporului”, ci formarea unui guvern, deci accesul la bugetele ministerelor şi, mai departe, favorizarea financiară a clientelei politice. Poate de asta politicienii nu mai au discurs politic argumentat. Sensibili la argumentul politic şi la diferenţa între doctrine pot fi doar indivizii care nu-şi pun, în mod acut, problemele elementare ale existenţei. Aşa se explică “limbajul” agresiv al politicienilor români, înjurăturile – “Nenorociţii dracului!” a exclamat Gioană, referindu-se, probabil, la pedelişti într-unul din periplurile sale electorale din ţară – şi, ultima găselniţă, lupta pe internet dusă cu ajutorul viralelor. Iată-l pe Băsescu coborând de la înălţimea funcţiei şi miştocărindu-i pe Badea, Gâdea şi Stan, într-un viral uploadat pe Youtube. Iată-l pe Oprescu în trupul lui Lucke Skywalker, duelându-se cu Ion Iliescu, în trupul lui Darth Vader. Toate astea nu sunt „argumente politice”, ci produse animate sub-politice care, vrem sau nu să acceptăm, pot modifica intenţia de vot a celui care le urmăreşte. În altă ordine de idei, dacă veţi urmări cu atenţie discursurile candidaţilor la preşedinţie, ţinute în pieţele publice ale diverselor oraşe, veţi constata că sunt la fel de plate ca întotdeauna, însă aplaudate frenetic de turmele de aplaudaci aduse cu autobuzul şi basculate strategic.

Polarizarea socială are acest aspect politico-social care se traduce, în cazul cetăţenilor, prin absenteism, iar în cazul politicienilor, prin campanii sub-politice.

Personal văd o ieşire din impas prin creşterea nivelului de viaţă al celor care trăiesc în rural şi prin reformarea reală a sistemului educaţional. Oamenii trebuie să trăiască bine, pentru a judeca limpede – şi pentru a-şi pune în chestiune, mai profund şi mai responsabil, propria existenţă. Iar dacă se va ajunge aici, politicienii vor fi nevoiţi să-şi up-grad-eze discursul. Când vom ajunge aici, băseştii, gioanii şi antoneştii vor fi de domeniul trecutului.

Azi a mirosit a dictatură

…iar eu am fost un mic contrabandist

Nu-mi place Mircea Geoană, fiindcă este o păpuşă manevrată de către Hrebenciuc, Vanghelie şi Iliescu.

Nu-mi place Crin Antonescu. Este băieţelul pe care Dinu Patriciu l-a scos, ciufulit, la lumină, din apele tulburi ale liberalismului, sponsorizându-i awareness-ul politic. Deci este, la rândul lui, o biată păpuşă manevrată.

Nici Oprescu nu-mi place. Este “endepandantul” pesedeului, rezerva mai puţin talentată a acestui partid, păpuşa (mai bătrână) a lui Iliescu.

Traian Băsescu nu-mi place pur şi simplu. Este necizelat, lipsit de fineţe şi – da – are porniri dictatoriale. Mărturisesc că, până azi, am privit cu destul scepticism formula “Băsescu-dictator”.

Până azi.

Exemplu concret: astăzi a fost Sf. Mihai, mi-am invitat familia să sărbătorim împreună şi, la un moment dat, a trebuit să cobor să cumpăr bere. (Fiind băutor de vin, berea o uit de fiecare dată când ajung în hypermarket, aşa că o cumpăr mereu, în ultimul moment, de jos, de la mini-market.) Şi ce credeţi că-mi spune vânzătorarea???

Domnule, mă scuzaţi, astăzi nu vindem băuturi alcoolice. Aoleu, dar de ce – întreb – ce e azi? Păi, nu ştiţi??? Nu ştiu, răspund. Adică ştiu, e Sf. Mihai. În afară de asta, zice ea. Păi, în afară de asta nu ştiu ce e. Poliţia a venit şi ne-a spus că primim amendă dacă ne prinde vânzând astăzi băuturi alcoolice; dar dacă vreţi să beţi berea acasă şi staţi aproape, pitiţi-o în geacă şi mergeţi repede cu ea să nu vă vadă cineva.

Poliţia??? Să pitesc berea în geacă??? Să merg cu ea repede până acasă??? Mă uitam cu un aer idiot la vânzătoare – şi nu pricepeam absolut nimic. Azi vine Băsescu, îmi spune vânzătoarea în şoaptă. E miting în Piaţa Milea, iar poliţia a venit şi ne-a spus să nu vindem băuturi alcoolice, ca să se evite băutul pe stradă şi incidentele. Aşa că nu avem voie să vindem băuturi alcoolice, dar totuşi, cumpăraţi – şi, vă rog, mergeţi direct acasă.

Vreau să vă spun că niciodată – dar niciodată – nu m-am simţit aşa. Băuturi alcoolice cumpăr de două ori pe an: de Sf. Mihai şi de ziua mea, fiindcă în rest nu prea beau.

Făcând cei câţiva paşi de la mini-market până acasă, m-am simţit ca un mic contrabandist pe vremea prohibiţiei. Şi îmi pregătisem în cap textul pe care urma să i-l spun unui poliţist în cazul în care îmi ieşea în faţă: “E sf. Mihai. Ştiţi, lui tata îi place berea, dar o bea numai acasă!”

Încă un moment penibil, într-o ţară penibilă.

Votaţi cu cine vreţi, dar eu cred că noi, oamenii normali, care mai şi gândim, nu avem opţiuni reale.

Întâmplarea pe care v-am povestit-o poate părea banală, poate chiar idioată. Şi chiar este. Fiecare s-o interpereteze, aşadar, în cheia care-i place mai mult.

Aceste stafii de la televizor

Poate niciodată nu m-au interesat alegerile prezidenţiale mai puţin ca acum.

Îmi amintesc că eram, la fiecare tur de scrutin, prezent în faţa televizorului, ascultam dezbaterile, gândeam, calculam, trăgeam concluzii, îmi plăcea să pariez, îmi plăcea să fiu ziarist. Acum îmi este indiferent: din partea mea, poate să iasă preşedintele României şi Dănilă Prepeleac.

Nu scriu ca ziarist, uneori scriu ca om, ca un simplu om care a înţeles, în sfârşit, că raportarea la simbolurile naţionale – şi mai ales raportarea la încărcătura simbolică pe care o aduce cu sine un Preşedinte – este eroarea absolută pe care o poţi face în România. Aici nimic nu e „pe bune”.

Atâta timp cât nu există un contract social asumat ferm, orice se poate spune despre orice, realitatea evoluând independent de discurs. Toate aceste pliante, toate aceste “programe electorale”, toate aceste efecte cinematografice, atitudinile studiate, replicile şi monologurile nu înseamnă nimic. Cuvinte spune Hrebenciuc, cuvinte spune şi Băsescu. Cuvinte spune şi Antonescu. Cuvinte spune şi Geoană. În mare, aceleaşi. Şi aici este fatalitatea. De aici provine sila.

Despre ce vorbesc aceşti oameni, de fapt? Despre ceva ce nu există şi nu va exista niciodată?

Demistificare simbolului Preşedintelui n-a început cu Băsescu. Pentru mine, în clipa de faţă, Băsescu nu mai e nimeni – ca şi Geoană, de altfel, ca şi Antonescu, ca şi cine vreţi voi. Sunt simple stafii care apar la televizor. Demistificarea a început, mai demult, cu Obama. Acele discursuri excelent ticluite – care au atins coarda sensibilă a maselor din toată lumea – n-au avut, nu au şi nu vor avea niciodată acoperire în realitate. “Popoarele” nu există. “Cei mulţi” nu există. Într-o lume în care 50% din banii care se cheltuiesc pentru înarmare ar ajunge pentru soluţionarea problemelor alimentare din continentele defavorizate nu e nimic de spus despre om. Într-o lume în care un copil moare de foame la două secunde, nu mai e nimic de adăugat despre viitor. Şi într-o lume în care o cincime din populaţia planetei deţine 80% din resurse şi bogăţii nu mai poţi spune nimic despre “cei mulţi”, fără să cazi în ridicol.

Preşedinţii joacă cel mai idiot rol: acela în care vor să ne convingă că lumea este încă lume, iar omul este încă om.

Iar într-o Românie mai zobită ca niciodată, Băsescu, Geoană, Antonescu, Dracu’, Lacu’, Sersea, par nişte bieţi păcălici, recitând tirade eterne, promisiuni deşarte. Care nivel de trai? Care drumuri? Care spitale? Care şcoli? Care pensii? Care salarii? Care stabilitate? Care respect? Care normalitate? Care oameni? Care viitor? Care?

Obişnuiam să spun că sunt de dreapta, o dreaptă intelectuală, în care contează principiul încrederii în sine, al iniţiativei, al acumulărilor, al dezvoltării de sine. Acum, cred că nu mai sunt nici de dreapta, nici de stânga, nici capitalist, nici socialist – nici adeptul economiei sociale de piaţă, şi nici al „stângii caviar”. Acestea sunt cuvinte – atâta tot. Omul, aşa cum l-a părăsit istoria, se zbate în această densă perdea de cuvinte, bâjbâind după marele principiu umanist care-l punea în chestiune, cu nevoia sa de protecţie, cu nevoia sa de a iubi şi de a fi fericit, cu nevoia sa de sacralitate şi cu dorinţa de a fi mai mult decât este.

Nu credeam că atunci când „totul este permis” în lume, lucrurile se pot degrada atât de mult. Şi atunci când vorbim în linii generale despre om, fie şi foarte puţin, aşa cum am făcut-o acum, aceşti băseşti, antoneşti şi gioani devin ridicoli, limitaţi, aproape comici în efortul lor patetic de a smulge un amărât de vot.

Din partea mea, niciunul nu va primi nimic. Nimic. Nu-i cunosc pe aceşti oameni. Iar cuvintele lor mi se par mai ridicole ca niciodată.

Le Monde: “Le poison dans les veines”

- special pentru ziariştii tineri –

Întotdeauna – dar întotdeauna – foştii aplaudaci comunişti, prinşi cu o poezie în care au lins fundul partidului sau cârmaciului, fac acelaşi jalnic efort de a se salva:

Ştiţi, a trebuit să fac şi eu compromisuri. Eram obligat. Ca să pot scrie şi altceva, mai important, am fost nevoit să scriu o poezioară despre Ceauşescu. E un mic compromis, atâta tot!

Ei bine, nu ţine.

Aceşti viermi trebuie să afle că există oameni adevăraţi, care n-au făcut compromisuri. Care au preferat să spună, da, mă, bagă-mă la puşcărie, torturează-mă, zdrobeşte-mi încheieturile, dar eu n-am cum să devin un vierme – pentru că sunt un om.

Întâmplarea face ca eu să fi cunoscut personal atât oameni care au rămas oameni, cât şi viermi cu chip de oameni.

Scriu toate astea cu gândul la un reportaj tipărit ieri în “Le Monde“, pe care ar trebui să-l citească toţi jurnaliştii. Redau aici câteva pasaje…

“Il est difficile d’expliquer l’ampleur du mal, vingt ans après. De restituer avec fidélité l’usage de la surveillance, de la peur, de l’intimidation et de la répression par la police politique roumaine, grâce à une toile mise en place avant l’arrivée de Nicolae Ceausescu au pouvoir, en 1965. Le “Conducator” a poli les méthodes de son prédécesseur au poste de secrétaire général du Parti, Gheorghe Gheorghiu-Dej, qui s’était appuyé sur les assassinats et un système pénitentiaire dense pour instaurer une terreur ouverte. Avec le génie autoproclamé des Carpates, cette terreur devient sourde, préventive, invisible ; elle nourrit la paranoïa et les angoisses. Au total, pendant la période communiste, plus de 10 000 personnes ont été exécutées sans aucune forme de procès.”

“Ils sont au Parlement, dans les médias ou dans les administrations. Ils ont informé, rédigé des rapports, ou même pire, intégré l’appareil de répression. “On a identifié plus de 400 suspects pour des tortures ou des assassinats, explique l’historien Marius Oprea. Pas un n’a été poursuivi. La condamnation du communisme n’a été utilisée que de façon politique.”

“Un des personnages les plus controversés, à la lisière des affaires et de la politique, est Dan Voïculescu. Propriétaire de plusieurs chaînes de télévision, homme très riche et influent, il a fait l’objet d’une enquête du CNSAS, qui a démontré ses liens avec la Securitate. Le millionnaire a contesté la légitimité du conseil devant la justice, faisant vaciller l’institution. Nous avons cherché à le rencontrer. Son attaché de presse a été clair. “Le sujet ne nous intéresse pas, il ne correspond pas à notre stratégie. Le passé n’est pas notre souci.”

Cad bombe, suntem în plin război

Crin şi Mircea îl au duşman comun pe Traian. Iar Traian îi are duşmani pe parlamentari. Parlamentarii se duşmănesc între ei, fiind la rândul lor duşmăniţi de populaţie. Iar populaţia se împarte, şi ea, în diferite categorii de duşmani: cei care ţin cu Traian îi duşmănesc pe cei ce ţin cu Mircea. Aceştia din urmă îi duşmănindu-i, în final, pe adepţii lui Crin.

Pe scurt, fiecare duşmăneşte pe fiecare într-o Românie care, economic, a colapsat.

Contează cum “i-o zice” Băsescu lui Geoană, nu cum arată şcolile în care învaţă copiii noştri. Revigorant e cum “i-o trage” Geoană lui Antonescu, nu cum suntem trataţi în spitale. Importante sunt aparenţele, frazele, tonul vocii, felul în care dăm ochelarii jos de pe nas, atitudinea, poza, discursul – ah, acest împuţit de discurs care pretinde că generează realitate – nicidecum faptul că s-au terminat banii de pensii, de salarii şi de investiţii. Nimeni nu mai pleacă urechea la „chestii serioase” şi „grele”.

Din punct de vedere politic, românii sunt în stare să-şi amaneteze viaţa pentru o glumă de talk-show, pentru o minciună spusă frumos în campanie, sau pentru o înjurătură din ziar, în cazul în care nu acceptă, pur şi simplu, un kil de ulei.

Ne amuză şi-n ziua de azi că Iliescu i-a spus “prostănac” lui Geoană. Râdem când Băsescu dă în plâns recitând, la Divertis, poezii idioate “despre mama”. Şi suntem bine dispuşi când îl vedem pe Antonescu oţărât tot împotriva lui Geoană şi a lui Băsescu. Moment în care apare Vadim, zbierând că el o să-i aresteze pe toţi. Cine sunt aceşti oameni? Nimeni. Cât valorează ei în viaţa noastră de zi cu zi? Nimic.

Nemâncaţi, îmbrăcaţi urât, inculţi, aproape sălbăticiţi de orizontul îngust în care-şi duc zilele, cocoşaţi de credite şi de datorii, iute băutori de bere la PET şi ultimii din Europa la consumul de pastă de dinţi pe cap de locuitor, “cetăţenii simpli” iau, totuşi, foarte personal atmosfera politică şi se implică necondiţionat în marele război româno-român.

Ce treabă are omul de pe stradă cu Klaus Johannis? Dar cu Croitoru? De ce ar crede într-unul mai mult decât în celălalt? Sau de ce l-ar dispreţui pe unul mai repede decât pe celălalt? Sunt, pur şi simplu, incapabil să înţeleg cum pun românii atîta pasiune în a susţine sau în a denigra oameni pe care, de fapt, nu-i cunosc.

Incapacitatea publicului de a-şi recepta adevăratele probleme este, cred, cauza adevărată a colapsului. Politicienii sunt politicieni. Ei dau ceea ce li se cere. Dacă românii sunt incapabili să recepteze şi să proceseze informaţii care ţin de realitatea economică şi socială în care îşi duc zilele şi sunt apţi, în schimb, să aibă “convingeri politice” pentru care şi-ar neglija propria persoană, atunci în funcţie de asta se învârte toată morişca politico-mediatică. În rest, funcţionează vechile clişee, bine că suntem jmecheri, ne descurcăm noi, uite că un prost s-a găsit el mai deştept să facă pe nebunul în scris! Fiindcă mai are românul cu drept de vot o trăsătură pe care nu i-o ia nimeni: urăşte să-i spui în faţă adevărul despre el. Lasă-l să se mintă, să disimuleze, să se prefacă şi să pretindă permanent că e altceva decât e. Şi apoi priveşte-l cum se scarpină-n cap de admiraţie în faţa prosperului Occident, finalizând resemnat: „La noi nu e bine de loc. Dar ce pot să fac eu?” Tot aşa cum, pe vremuri, când televizorul avea purici era „de la ei”.

În clipa în care nu vom mai cere război la televizor, ci contract social, tot acest „formidabil bordel” se va sfârşi. Ar putea să se sfârşească de pe acum, cu acordul scris al fiecărui candidat la peşedinţie că demisionează după primul an de zile dacă nu reuşeşte să-şi respecte promisiunile pe care le-a făcut pentru acel prim an. Dar cine s-audă? Cad bombe, suntem în plin război…

Să votăm cu mafi(h)oţii cu care rezonăm sufleteşte…

…în fond e o chestiune de sensibilitate personală…

Majoritatea PNL-PSD încearcă să-i facă acum lui Băsescu cam ceea ce i-a făcut şi Băsescu, în urmă cu 4 ani, lui Adrian Năstase, cu sprijinul, la vremea aceea, al Alianţei PNL-PD. E acelaşi joc, aproape tras la xerox.

Sunt un om de dreapta, un liberal convins, dar ce să fac, trebuie să recunosc că PNL a fost cam piţipoancă regăsindu-se în ambele scheme politice. O adevărată constantă tragică a vieţii politice din România acest PNL, păcat de istorie şi de tradiţie… (În paranteză trebuie să spun că, deşi sunt liberal în gândire, nu cred că voi face niciodată politică, fiindu-mi mult prea dragă presa.)

Aşadar, schema este aproape aceeaşi. Năstase – dictator, Băsescu – dictator. Năstase – tiran, Băsescu – tiran. Năstase – tata corupţilor şi al terorii. Băsescu – tata corupţilor şi al serviciilor secrete. Să scăpăm de Năstase! Să scăpăm de Băsescu! Fix acelaşi scenariu în politică. Fix aceeaşi Românie zobită, în afara politicii. Şi fix aceleaşi texte fumate.

Strategia unor Iliescu, Hrebenciuc, Năstase etc. de a se elibera de povara corupţiei, a mineriadelor etc. a fost, pe de o parte, de a-l ţine viu pe Geoană (Ilici a cam mustăcit, e drept), fiindcă nimic din ceea ce este Geoană în PSD nu aminteşte, în ochii prostimii, de tot ceea ce erau ei. Şi, pe de altă parte, de a-i susţine de la o apreciabilă distanţă, pe Antonescu şi pe Oprescu, fiindcă Geoană este, totuşi, cam prea “prostănac” (n-am zis-o eu, ci Ilici, tătucul), fiindcă n-are scor nici cât propriul partid. Adică, mai bine orice, decât Băsescu, singurul politician capabil să înlocuiască “sistemul Năstase” cu propriul “sistem”, singura ameninţare reală pentru băieţii ăştia deştepţi.

Vă daţi seama că un Antonescu sau un Geoană nici n-ar ridica ochii în faţa adevăraţilor jmecheri. Şi poate că nici Oprescu.

Aşa se face că românul se trezeşte pe cap cu Antonescu, cu Oprescu, cu Geoană şi, se-nţelege de la sine, cu Băsescu. Ce să faci, votezi şi tu cu “mafioţii” cu care rezonezi sufleteşte, că de aia eşti cetăţean plătitor de taxe şi impozite.

Acum, e cazul să recunosc că m-am cam grăbit scriind atât de apreciativ despre Klaus Johannis. Când Băsescu a declarat că invitaţia sa la Bucureşti, a lui Klaus adică,  fost hotărâtă la Grivco, acasă la mister Voiculescu, de căptre Hrebe, Ilici, Antonescu şi cine naiba o mai fi fost la respctivul cenaclu literar, ce să mai zici altceva decât că băieţii ăştia chiar aveau nevoie de unul cu aer mai european decât al lor – şi au acţionat în consecinţă. Ceva de genul, bă, pe mine mă ştie lumea că am mulţumit minerilor, pe mine că se măsoară corupţia în numele meu, iar pe mine că sunt Crin şi cam atât, semăn cu Geoană la capacitatea de a atrage voturi, deci hai cu Johannis premier şi dacă iese bine, vivat Republica, ia uite ce deştepţi am fost, ţinem cu ţara, trăiască majoritatea PSD-PNL, jos Băsescu!

Dar nu, nu totul este o luptă de imagine, deşi politicienii stau numai pe la televiziuni, încât te întrebi când mai şi muncesc. Mai sunt şi altele pe care le vom scrie altă dată.

Deocamdată, facem şi noi ca iepuraşul, tăiem unghiile şi vorbim prostii.

Premier neamţ şi parfum franţuzesc, niciodată invers

Propunându-l pe Klaus Johannis premier independent, politicienii liberali au recunoscut, spăşiţi, lipsa de resurse umane – a lor şi a politicii româneşti.

Adică numai un neamţ apolitic, care a reuşit să transforme Sibiul în oaza de civilizaţie a unei Românii putrede, ar mai fi capabil să ţină România în viaţă, barem până la alegerile prezidenţiale. Cred că această propunere a fost rodul unui adevăr istoric asimilat inconştient: identitatea naţională românească s-a format sub rege neamţ, iar eşafodajul instituţional s-a format sub Brătieni. În prezent, după atâta iniţiativă dâmboviţeană, s-a ajuns la concluzia că numai neamţul Klaus Johannis şi eventual alte minorităţi naţionale mai pot fi un factor de echilibru în entropia politicii româneşti.

Vara aceasta am vizitat Sibiul şi sunt convins că mulţi români s-ar simţi mândri de ţara lor, dacă toate oraşele din România ar fi la acest nivel. Însă după ce părăseşti respectiva zonă şi intri, de exemplu, în Argeş, primele indicatoare care dau măsura corupţiei instituţionalizate sunt starea drumurilor şi a monumentelor istorice. Aici banii se duc în buzunarele clientelei politice, în timp ce spaţiul public, degradat şi mizer, seamănă a lagăr, atunci când nu este de-a dreptul un kitsch infect (vezi centrul Piteştiului). Nu demult îi explicam unui coleg de breaslă că cei mai mulţi dintre directorii de instituţii sunt infractori în toată regula, nicidecum profesionişti, dar atâta timp cât ştiu „să facă parte”, existenţa le e este asigurată “în structuri”. Asta este problema noastră a tuturor: ştim adevărul, dar îl tolerăm – lipsiţi fiind de mijloace de acţiune.

Faptul că un guvern al României a căzut, pentru prima dată, prin moţiune de cenzură nu-l îndreptăţeşte pe Mircea Geoană să spună: „Astăzi am făcut istorie!” Cu declaraţia asta, Geoană a fost mai penibil ca oricând, istoria nu se face înlăturând un guvern, ci schimbând în mod fundamental o realitate.

Sigur, acest guvern merita să pice: a fost cel mai incompetent guvern din istoria postdecembristă a României. Iar asta s-a văzut mai ales în modul cum a gestionat criza financiară. Dar trebuie să recunosc că legea pensiilor speciale a fost un proiect bun. Oricum, parlamentarii români primesc o indemnizaţie consistentă, activitatea parlamentară trebuind să fie mai degrabă gratuită, stimulată de convingeri politice, iară nu de privilegii finanţate din bugetul naţional. Ar fi, deci, un abuz strigător la cer să-şi voteze şi nişte pensii aberante. Sigur, parlamentarii au făcut zid viu în faţa butoiului cu miere, arătând încă o dată că ştiu să se înjure de formă şi să-şi apere poziţiile, de fapt. Poate că parlamentul unicameral nu e o idee atât de rea, dat fiind că din Parlamentul bicameral se chiuleşte, uneori, în masă, mai rău ca la ora de dirigenţie din gimnaziu.

Închei spunând că nu am avut niciodată încredere în guvernul de coaliţie PD-L – PSD. Cea mai mare dovadă a incompetenţei guvernului Boc este aceea că sindicatele au ieşit, în masă, în stradă huiduind ceea ce, acum 10 luni, au votat. Nemaivorbind că reprezentanţii PD-L şi PSD s-au înjurat de mamă înainte de a face împreună un guvern şi şi-au adresat acuze incredibile.

Un Klaus Johannis ar fi, deci, necesar. Pentru că e neamţ. Prea neamţ ca să-şi lase elegantul Hermannstadt şi să se mute printre „miticii” agresivi de pe Dâmboviţa.

Un filmuleţ, special pentru tinerii de 20 de ani

Un singur preşedinte poate fi mai … (completaţi voi) decât Traian Băsescu. Acela este Sorin Oprescu. Puţin îmi pasă că acest Oprescu vorbeşte în limbaj uşor cocălăresc, de exemplu “pă mine mă doare dă români, nu dă partide“, ceea ce îmi reţine atenţia fiind respectul pe care a declarat că i-l poartă lui Ion Iliescu.

Deasemenea, îmi reţine atenţia decizia “subtilă” de a-l pune şef de campanie pe Octav Cozmâncă. Repet: pe Octav Cozmâncă. A-l simpatiza pe Iliescu şi a lucra alături de Cozmâncă este destul să-ţi faci o idee despre “endepandantul” Oprescu. Mai are să pupe inelul lui Năstase şi tacâmul e complet. Respectul lui Oprescu faţă de Ion Iliescu poate fi “decorat” cu următorul filmuleţ.

Este un filmuleţ pe care ar trebui să-l vadă tinerii de 20 de ani, care nu ştiu multe “chestii” din istoria recentă a României… Da, oricât ar părea de halucinant, Oprescu îl respectă pe acela care a susţinut măcelarii din Piaţa Universităţii. Îl respectă.

Cam ce-o avea Oprescu în loc de caracter? Dar Cozmâncă? Dar românii, în loc de creier?

Deşi, în ţară, demografia scade vertiginos, prostia rămâne constantă. Oamenii de pe stradă nu pricep mutarea aceasta simplă… Octav Cozmâncă demisionează din PSD în timp util, ca să devină şeful de campanie al “endepandantului” Sorin Oprescu. La lansarea candidaturii lui Oprescu vin (dezinvolte) slugile lui Adrian Năstase şi ale lui Nicolae Văcăroiu, că doar nu le e interzisă prezenţa… Iar “endepandantul” Oprescu ţine cel mai clişeistic (aproape pesedist a la Năstase) discurs electoral din câte mi-a fost mie dat să aud.

Dacă aş fi fost primarul Capitalei şi aş şti bine că n-am făcut mai nimic, mi-ar fi fost ruşine să mânănc marmelada asta: “În România mea nu se va mai ajunge la putere ca să te îmbogăţeşti.” Sau aluna asta: “Avem o societate foarte dezbinată, în care unii, foarte puţini, mereu aceiaşi, îşi permit orice, iar cei multi trăiesc umiliţi şi trişti, cu grija zilei de mâine.” De câte ori aţi auzit, în 20 de ani, clişeele astea tembele? Sau: “Avem nevoie de un nou început şi nu trebuie să ne fie frică.” Nu v-aţi săturat să vi se promită “un nou început“?

Oprescu a mâncat pelteaua asta jenantă de dude stricate, după ce a declarat, mai demult, adică în decembrie 2008, următoarea chestie: “Mi s-ar părea o laşitate să-mi iau macferlanul şi valiza şi să plec la Cotroceni. Nu candidez în 2009. Eu îmi doresc să nu îi supăr pe bucureşteni şi vreau să rămân primar al Capitalei. Aceasta este hotărârea pe care am luat-o mai demult“. Dar ce contează că Oprescu mânca pe atunci alte peltele? Cuvântul omului e bullshit în epoca noastră, n-are termen de garanţie nici măcar un an. Dar dacă îl inviţi la talk-show, probabil Oprescu se va da mare iubitor de adevăr şi de onoare, vorbele nu costă bani.

Cum poţi, mă, Oprescule, să te juri în 2008 că nu candidezi, iar în 2009 să te laşi aplaudat, la lansarea candidaturii? Ce ai tu în loc de caracter?

Deci Oprescu nu – pentru motivele arătate. Geoană nu – e un pesedist prostănac mediocru, pe care nici strategiile americane nu-l pot salva de mâna lungă şi ura neagră a lui Ilici. Băsescu nu – fiindcă în 5 ani a dovedit ce-a avut de dovedit. Poate Crin Antonescu – deşi, de când liberalii l-au trecut în stand by pe Tăriceanu, PNL a căzut în cap şi s-a lovit, iar acum supurează la rană.