Îmbătrânind cu tinereţea în suflet

Luna iunie e luna în care înfloresc ca un scaiete.

Am împlinit o mulţime ani de căsătorie, aşa că le mulţumesc tuturor femeilor care m-au iubit. Zău, nu trebuia. Una singură a fost aleasa.

Apoi, cum se poate observa şi din fotografie, împlinesc 32 de ani, ceea ce înseamnă că m-am maturizat şi pricep mai limpede că nu trebuia să mă fac ziarist, ci popă. (Îmi doream foarte mult să fiu popă ca bunicul, atunci când eram copil, dar nu ştiu de ce, între timp, mi s-au amestecat idealurile şi am ajuns ziarist. Oricum, lumea îmi spunea că n-am voce pentru cântat şi că zbier ca un măgar.)

Pe urmă, împlinesc 4 ani de când m-am lăsat de singurul viciu care m-a chinuit vreodată: fumatul. (Mamă, dar ce mişto era când fumam!!! N-aş mai face-o niciodată.)

Împlinesc, deasemenea, o groază de ani – vreo 10 – de când nu mai scriu poezii ( m-am lăsat de chestia asta tot într-o zi de iunie), însuşindu-mi condiţia, mult mai, spectaculoasă, de animal politico-mediatic. Tot de atunci sunt foarte ironic (o adevărată jigodie sadică) cu poeţii provinţiali. (Pentru că – mulţi dintre ei – sunt tăntălăi, gogomani şi nătăfleţi.)

Precum am fost şi eu cândva…

Mă-mbrac în trup, iluzie de seară.
Pun capul sus, pe gât – şi mă ascult:
Ar preţui ceva că simt mai mult?
Chatteau Lafitte şi o cafea amară.

În blugii strâmţi ascund puterea
Şi vesta mi-e bombată de iubire,
Aş vrea să dau cometelor de ştire
Că orizontul e amar ca fierea.

O mie de ţigări fumez pe noapte,
Planeta să miroasă a tutun;
Gheişe japoneze din “Shogun“
În seara asta vin scăldate-n lapte.

Drapat cu şalul celei mai frumoase
Nici universul nu mă mai încape,
Toţi zeii lumii vin şi-mi stau aproape
La table să le dau un şase-şase.

Iar cupele albastre cu piciorul scos
Cerşesc şampanie din sticle cu embleme
Şi, când închin, spunând filosofeme,
O taină dulce simt în orice os.

Şi-mi e furată vorba de imbecili notorii
Şi spusă fără vrajă zecilor de fufe
Care dau glas, pe dată, parfumului din rufe
Ca un răspuns ce vine să mai amâne zorii.

Am doar doi ochi şi-o singură privire
Şi-n suflet de femeie fac iarnă milenară,
Sau las un adevăr – iluzie de seară!!!
Apoi rup steaua mea din nemurire

Şi-o scuip în farfuria cu desert!
Mă-ntreb dacă le arde cerul gurii
Şi-ajung să ştie bine gustul urii
Căci dragostea le merge pân-la sfert!

Cât un gheţar îmi creşte gândul…
Topindu-se la foc de sticle goale
Se-aşeză sec în fraze virtuale,
Reexplicând şi cerul şi pământul.

Şi beau furtuni când mor de plictiseală:
Tot adevărul lumii stă în vin!
Iar când picioarele nu mă mai ţin,
Fotoliul gazdei mi-e lectică regală!

E dimineaţă! Mă dezbrac de trup,
Îmi dau şi capul jos – a câta oară?
Pe snobul de la chef îl las să moară
Beau o cafea, iluziile se rup…

Poeţi pe care nu-i mai citim: Ileana Mălăncioiu

Îmi plac cuvintele lui Nicolae Steinhardt despre Ileana Mălăncioiu…

“Aferim, femeie! Curajoasă. Aspră. Le vede, le ştie, le spune. Si cu suflet de muiere sensibilă, simţitoare. Suflet adânc, colţuros. Mare poetă. Da, asta admir: o tărie inteligentă (foc) şi totodată accesibilă milei, duioşiei (indirecte). Am calificat-o: o Antigonă ducându-l pe Oedip de mână, dar o Antigonă cu suflet de Electră (şi de Ecaterina Teodoroiu).”

Şi îmi place poezia “Pasărea tăiată”. Eu n-am întâlnit, până acum, un text mai profund şi, totodată, mai direct despre participarea inocenţei la fenomenul morţii:

M-au ascuns bătrânii după obicei
Să nu uit de frica păsării taiate
Şi ascult prin uşa încuiată
Cum se tăvăleşte şi se zbate

Strâmb zăvorul şubrezit de vreme
Ca sa uit ce-am auzit, să scap
De această zbatere în care
Trupul mai aleargă dupa cap

Şi tresar când ochii, împietrind de groază
Se-ntorc pe dos ca să albească
Şi părând că-s boabe de porumb
Alte păsări vin să-i ciugulească

Iau c-o mână capul, cu cealalta restul
Şi le schimb cand mi se pare greu
Până nu sunt moarte, să mai stea legate
Cel puţin aşa, prin trupul meu

Însă capul moare mai devreme
Ca şi cum n-a fost tăiată bine
Şi să nu se zbată trupul singur
Stau să treaca moartea-n el, prin mine.

Oare câţi dintre voi mai ştiu că această imensă poetă – aprig cenzurată înainte de 1989 – s-a născut la Godeni, în Argeş? Şi chiar a scris la revista “Argeş”?

Poeţi pe care nu-i mai citim. Poezie erotică

Mai ales a doua strofă este de un erotism absolut savuros.

Era o chestie să scrii poezie erotică în felul ăsta… Limba spargă versus cenzura! Dacă vorbele ne sunt drămuite, vom inventa limbi pe care să nu le ştiţi!

În câmpul ce iţea de bruturează,
A cţipitat un ptruţ, ce-i drept cam bumbarbac,
Dar zumbărala ghioală, încă trează,
A cropoţit aproape, în cordac:

Ce pisindreaua mea de brutuşleagă,
Şi şomoiogul meu cu zdrolociţă,
Mi-ai bosfroholojit stroholojina!

Ţichi-mi-ai sima simibleagă!

Simpatica doamnă, Nina Cassian!

Scurtă oprire în poezie

Am spus că astăzi scriu despre poezie. De fapt, după atâta politică, până şi eu, zgârcitul absolut în mărturisiri şi confesiuni, am nevoie de un popas în trecut.

Mi s-a făcut dor de vârsta nebună când o sticlă de vin, o carte de poezii, grupul de prieteni şi nopţile albe, de chef, erau fericirea. M-am pomenit că, în ziua în care Oceania scria despre Rimbaud, eu scriam despre Vinea şi ne gândeam, de fapt ne întrebam, de ce nu se mai citesc versuri. Nu ştiu cum sunt ceilalţi şi nu e bine să generalizăm: eu mai citesc. Îmi aduc aminte că a existat o perioadă în viaţa mea, acum 10 ani, când chiar scriam versuri. E de înţeles, aveam 20 de ani, atunci era posibil orice. Şi le recitam, căţărat pe mesele din Regie – doamne, cât eram de penibil, dar – hei! – toţi eram , pentru că singurul cărbune pe care i-l dădeam vieţii să-l ardă era propria nebunie. Şi tot ceea ce era, în jurul nostru, “normal” devenea mediocru, deci indezirabil. Repet, it was long time ago – astăzi n-aş mai putea. (Aşteptaţi o poezie scrisă de mine? OK, aşteptaţi!)

Oamenii nu mai citesc versuri – sau poate nu mai recunosc – fiindcă spaţiul social al zilelor noastre este, prin excelenţă, un spaţiu al exercitării puterii şi influenţei. Eşti socialmente slab când mărturiseşti că citeşti (sau scrii) poezii. Sufletul nu se mai poartă nud. De fapt, nu se mai poartă deloc: singurele suplimente sufleteşti pe care le primeşte omul contemporan îi sunt livrate prin intermediul reclamelor. Te face fericit o cravată. Un ruj te face zeiţă. Iar banii te fac tot ce vrei tu: cel mai adesea Gigi Becali. Cum să-ţi mărturiseşti sensibilitatea printre brandurile care te îngroapă permanent în iluzii şi printre comandamentele care te modelează ca pe un soldat trimis zi de zi, în lume, în lupta cu aparenţele şi cu edificarea unei imagini de sine, cel mai adesea falsă?

Devenim oameni-scoică: ne purtăm carnea moale şi dureroasă pe dinăuntru şi scheletul solid pe dinafară. Ne apărăm.

Cu toate astea, simţim că tot ce e mai frumos pleacă din noi. Chiar îi scriam unui poet complexat de situaţia sa financiară că e o chestie mult mai tare să scrii poezii decât să te plimbi în Jeep. Nu cred că m-a înţeles. Era o încurajare.

Mai cred ceva: combustibilul poetic dintr-un om se termină pe la 25 de ani. Ce se întâmplă dup-aia? Am să-l pastişez pe Hamlet murind, restul e melancolie. Şi un joc surd & absurd al aparenţelor.

Cam aşa mi-am luat eu adio de la combustibilul poetic din mine, hotârât ca, de mâine, să mă fac om serios. Un mâine care s-a perpetuat până-n ziua de azi…

Luciditatea mea e la ofertă,
Primesc la schimb iluzii şi minciună,
În loc de leacuri, daţi-mi mătrăgună,
Nu vreau caiete scrise, ci copertă…

Mai dau inteligenţă pe prostie,
Şi dragostea o dau pe zâmbet fals,
Primesc muzică proastă contra vals,
Schimb sănătate pe ipohondrie…

M-am săturat să înţeleg o lume,
Cer, aşadar, puţină ignoranţă,
Trăiesc acum, mi-e silă de speranţă,
Renunţ la sobrietate pentru glume…

Ba parcă viaţa însăşi e prea multă,
Aşa că aş gusta puţină moarte,
N-aş mai fi om, ci personaj de carte
Repovestit de o elevă incultă…

Nu caut nici delir, nici fericire
Şi las acont oricărui zâmbet tâmp,
Forma de relief numită câmp
În caracter o port ca nesimţire…

Înfăşurat în ceaţă englezească,
Pulverizez nelinişti şi angoase
Sub soare şi sub stele mincinoase
Indiferenţa-n suflet să îmi crească…

Eu nu leg răni, le adâncesc mai mult
Şi vaiet surd ascult cu aroganţă
Înăbuşind morala mea instanţă,
Nici decaloguri nu prea mai ascult…

Încap, ca din senin, în lumea voastră
Dar nu uitaţi că, totuşi, sunt un zeu!
E ca şi cum, într-un coteţ plebeu,
S-ar fi ouat o pasăre măiastră.

Poeţi pe care nu-i mai citim – Ioan Vinea

Răsfoindu-i o carte de versuri, am dat peste un poem superb, intitualt “Adam”. Cam aşa ar trebui, în fond, să i se vorbească lui Dumnezeu:

Caramba! Cine-mi pune laba pe umăr? / Cine-mi toacă vecernia-n locul fără călugări? / E judecata din urmă, e razia-n numele legii / şi n-am hârtiile la mine. / Erai chiar tu, ţap bătrân, şi mă goneşti din rai la oră fixă şi mă petreci ca un blestem / până-n strada cu păsări de noapte, / să nu-ţi calc poruncile, / să nu-ţi pângăresc boschetele. Facă-se voia ta, amin!

şi Evei

Eva, mică prostituată nocturnă, / cu dinţii ferecaţi ca icoanele / pe zincul barului pustiu / sună-mi banul speranţei / Când patul tău va fi, în fine, liber, / la sânii tăi de lupoaică milostivă / am să muşc din fructul putred al iubirii / când se trezesc halele cadaverice.