Buuun, problema accidentelor e lămurită. În România trebuie să te aştepţi la câini care-ţi sar în faţa maşinii, dar ar putea fi şi vaci, şi cai, şi capre, şi orice alt animal ce zburdă nestingherit în zonă.
Un CASCO e, carevasăzică, bun la casa şoferului, întrucât pericolele pândesc la tot pasul, existând, totuşi, şi posibilitatea ca ghinionul să te ocolească şi atunci devii un simplu cotizant la nu ştiu care firmă de asigurări. La maşini, ideea de CASCO e furată din basmul lui Creangă, cu drobul de sare. Drobul de sare poate să pice sau poate să nu pice. Dar dacă pică, tu ai CASCO.
În cazul meu, drobul de sare a picat, eu am CASCO, problema e, oarecum, rezolvată.
Cuvântul “oarecum” aruncă o umbră de îndoială, nu-i aşa? Adică de ce nu e problema rezolvată pur şi simplu? Fiindcă aici intră în scenă un personaj foarte drag românilor: service-ul auto. Firma de asigurare dă banii, dar cu muncitorii nu te pui. Ei sunt şerifii absoluţi. Ei decid.
Maşina a fost depusă la service vineri. A trecut luni, a trecut marţi, va trece şi miercuri, iar muncitorii nu pot să-mi spună două lucruri simple. Primul: când pot să-mi iau maşina şi să plec. Al doilea: cam cât costă reparaţiile.
-Păi ce, şefu’, de unde să ştim noi acu’ toate astea? Când e gata, facem calculu’.
-Şi când e gata?
-Păi, nu ştim asta, repede e gata, că doar nu stăm cu ea de plăcere aici.
Recunoaşteţi discuţia? Încep să mă distrez, iar în delirurile mele mă distrez cu aruncătoare de flăcări, mitraliere, instrumente de tortură şi otrăvuri.
