Herta Muller, Nobel pentru literatură în 2009

Un moment uriaş pentru cultura românească şi pentru România. Scriitoarei Herta Muller i s-a decernat premiul Nobel, pentru literatură.

Deci nu există nicio conspiraţie împotriva românilor (fie ei şi români în exil), aşa cum pledează mediocrităţile frustrate.

Există, aşa cum am spus de zeci de ori, doar un război româno-român pe care, în zilele noastre, îl ilustrează cel mai bine televiziunile unui securist infernal. Este primul exemplu de front româno-român care îmi vine în minte. Nu de puţine ori, am văzut cum, în aceste televiziuni, inşi grobieni asasinează mediatic ultimele bastioane ale culturii româneşti, dispreţuind în stil aproape stalinist “intelectualii”.

Aduc aminte de acele televiziuni, fiindcă Herta Muller este percepută în Germania ca un cronicar al vieţii sub Nicolae Ceauşescu, iar cele mai recente declaraţii ale ei cu privire la actuala Securitate din România sunt absolut realiste.

Iată ce spune – în auzul întregii lumi – scriitoarea “nobelizată”:

“România postcomunistă nu a dezbrăcat toate măştile ororii comuniste, dintre care cea mai perfidă rămâne cea a delaţiunii, iar cea mai cruntă cea a anihilării intimităţii“, spunea Herta Müller în cel mai recent articol al său, publicat în luna iulie a acestui an în Germania, vorbind despre drama totalitară şi despre societatea de după, neieşită încă de sub mâna fier a Securităţii.

“Serviciul secret al lui Ceauşescu nu a fost dizolvat, ci doar redenumit in SRI (Serviciul Roman de Informaţii). Iar acesta a preluat, după declaraţiile proprii, 40% dintre cadrele Securităţii. Probabil procentajul real este şi mai mare. Iar ceilalţi 60% astăzi sunt pensionari (cu pensii triple fatã de toţi ceilalţi) sau sunt cei care învârt azi economia de piaţă. Exceptând diplomaţia, un fost colaborator poate ocupa azi în România orice funcţie“, tranşează Herta Müller.

“Eu nu regret că am plecat, dar mă înfurie motivul pentru care am plecat. Dacă aş fi plecat de bună voie, dacă stăteam într-o ţară democratică şi mă decideam să mă mut în altă ţară, era decizia mea, hotaram eu ce vroiam să fac cu viaţa mea. Când alţii decid în locul tău te distrug“, mai spunea aceasta.

“Numai când mă gândesc la contactul zilnic cu realitatea românească, îmi dau seama că aş înnebuni a doua oară dacă ar trebui să trăiesc în România de azi.“

Tema comunismului şi cea conexă, a opresiunii individului se regăsesc ca leitmotive în cărţile scriitoarei, dar şi în conştiinţa acesteia. În luna iulie 2008, Herta Müller publică o scrisoare deschisă, în Frankfurter Rundschau, în care îşi exprimă indignarea că foşti colaboratori ai aparatului represiv din România, Andrei Corbea-Hoişie şi Sorin Antohi, sunt invitaţi la Şcoala de vară ICR din Germania. În aceeaşi zi în care scriitoarea publică scrisoarea, Richard Wagner scrie articolul “A învăţa de la turnători”, cu subtitlul “Institutul Cultural Român adresează invitaţii colaboratorilor Securităţii. Ar putea fi o întrunire interesantă – sau totul va fi din nou ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic?“,  în  Der Tagesspiegel.

Paragrafele sunt citate de aici.  Şi de aici.

Staţi să vedeţi acum cum o să sară pe ea, ca hienele şi cum vor spune că “nu e scriitoarea noastră”, fiindcă trăieşte de mult timp, în exil, în Germania.

Presimt că ne vom face din nou de ruşine în faţa unei lumi întregi.

Scriitorii plânsului şi-ai uitării

Am urmărit pe net o polemică între scriitorii locali. Iată faptele… Epigramista Negreanu cică n-a ajutat-o pe o iubită din tinereţe a poetului Diaconu să avorteze, iar Diaconu îi poartă sâmbetele. Scriitorul Eeremia spune despre epigramista Negreanu că e o scriitoare fără valoare. Sibiceanu este ameninţat cu dezvăluiri despre viaţa sa intimă dacă nu demisionează de la revista “Argeş”, revistă de la conducerea căreia Jean Dumitraşcu deja a demisionat.

Nu ţin parte nimănui, scriu ca om al comunităţii, nici măcar ca ziarist. Mi se pare sfâşietor ca nişte oameni de cultură şi nişte scriitori să decadă până la a se ameninţa între ei cu dezvăluiri despre viaţa intimă. Pudibonderia a murit demult, mizerii legate de avorturi şi de relaţii sexuale am mai văzut la vedetele din show-bizz. Ameninţări şi răzbunări crude am văzut la politicieni. Astfel de indivizi arată cât decade un om – şi nu mă miră. Dar oamenii de cultură, scriitorii, există pentru a echilibra balanţa socială. Ca să nu trăim în iad, acolo unde o vedetă porno înjură o altă vedetă porno, doi scriitori pot purta o dispută de idei. Acolo unde politicienii se denigrează mârlăneşte, artiştii se ironizează inteligent şi fin. Societatea este o bună arenă pentru încleştările spiritului, intelighenţia este ultima care ar trebui s-o transforme în latrină. Or, iată-i renunţând la duelul spiritual şi aruncându-şi în cap şuvoaie de lături.

Păcat! Ştiu că în mediul scriitoricesc există sărăcie şi dezbinare. Orgoliile nu lipsesc. Fiecare visează să-i tragă după el pe toţi ceilalţi, să fie el stăpânul corăbiei. În tinereţe fiecare a visat, poate, să devină un mare scriitor. Dar, vai, corabia se scufundă, pânzele sunt sfâşiate, iar echipajul e nebun, fiecare se bate cu fiecare. Inutil să mai spun că toate astea nu vor duce nicăieri, nu va exista un învingător şi un învins, va rămâne în aer o duhoare de vidanjă, atâta tot.

Recunosc, am scris şi eu, ironic şi usturător, despre scriitorii locali. Nu foarte des, totuşi, fiindcă scriitorii locali îmi sunt mai degrabă indiferenţi. Mi-a plăcut să le scurtez aripile care deveniseră atât de mari, încât atârnau trist. Dar nu mă gândeam că ei îşi pot reteza unul celuilalt însăşi fiinţa. Nu-mi doresc ca Piteştiul, un oraş amărât – non-cultural, din punctul meu de vedere – să ajungă să însemne ceva pe harta culturală a României, fiindcă ştiu că aşa ceva nu va fi niciodată posibil. Îmi doresc ceva mai simplu: restabilirea decenţei. Nu te condamnă nimeni dacă eşti un scriitor mediocru sau slab. Dar iriţi pe toată lumea dacă eşti un caracter scârbavnic.

Cu această polemică în creier, răsfoiesc revistele culturale locale şi cărţile scriitorilor locali, privesc deznădăjduit la evenimentele culturale pe care le organizează în decorurile şi atmosfera din anii 80… Înţeleg că nu produsul cultural finit este scopul acestor oameni. Dacă acesta ar fi scopul, am vedea mari romane, mari cărţi de poezie, mari tablouri, mari evenimente – iar scena socială ar fi ocupată de efervescenţa pe care numai un duel spiritual fair şi de calitate o poate crea.

Hai, dezvăluiţi unii despre alţii istorii sexuale sordide şi ameninţaţi-vă unul pe celălalt cu demisia! Următorul pas e să deveniţi politicieni. Iar următorul, să evoluaţi în show-bizz-ul de cea mai proastă calitate, alături de Sexy Brăileanca şi Eva Kent.

Vintilă Horia, un scriitor uitat de şcoala românească

Zilele astea citesc cartea pe care într-un fel o aşteptam.

Sătul de rateurile literare contemporane, n-am mai savurat de mult timp un roman. Ori mi se părea că văd filme proaste, agresive, de acţiune şi suspans, ori personajele erau aşa de prost (neveridic) construite, încât nu le puteam lua în serios.

“Dumnezeu s-a născut în exil” se numeşte cartea – şi este scrisă de Vintilă Horia. Cartea adună memoriile imaginare ale poetului roman Ovidiu, exilat la Tomis pe motiv că a scris versuri care au pervertit tineretul: Ars amandi, Arta de a iubi. Celor care s-au desfătat cu “Memoriile lui Hadrian“, de Margueritte Yourcenar, le spun că Vintilă Horia şi-a scris romanul într-un stil asemănător.

Pentru acest roman, lui Vintilă Horia – a trăit în exil, dacă nu ştiaţi, ca mai toţi românii de valoare – i s-a decernat premiul Goncourt, în 1960. Numai că, refuzând să fie reprezentantul scriitorilor români promovaţi de regimul comunist în Franţa, Vintilă Horia devine ţinta unei campanii orchestrate din ţara sa natală, care îi fabrică un dosar de apropiat al miscarii legionare, ba chiar de ideolog al fascismului. Rezultatul? Sub presiunea imaginii negative pe care o preia presa franceză, scriitorul refuză premiul, iar în istoria Goncourt-ului, în dreptul anului 1960, figurează menţiunea “premiu acordat, dar nedecernat.”

Romanul “Dumnezeu s-a născut în exil” a fost tradus în 20 de limbi, e cunoscut în mai toată lumea, mai puţin în România. Vintilă Horia nu se studiază în şcoli, nu este amintit decât de cunoscători. De fapt, întreaga literatură a exilului rămâne pentru mulţi români o mare necunoscută.

Romanul abundă în observaţii profunde, şlefuite până la maxima limpezime:

Despre zei…
“Cruzimea zeilor e însăşi dovada inexistenţei lor. Ei sunt ecoul spaimelor noastre şi a tot ceea ce nu îndrăznim să facem decât la umbra remuşcărilor.”

Despre viaţă…
“Viaţa e posibilă oriunde poţi face focul şi unde gândul se comunică prin cuvinte. Roma nu e decât un capriciu, un punct minuscul, prea strălucitor, poate, în mijlocul nopţii umane.”

“Viaţa trece prin oameni ca vântul acesta, făcând să tremure trupurile şi sufletele…”

Despre bătrâneţe…
“Orice om care îmbătrâneşte trebuie să aibă aceste vedenii oribile, care-l despart de iluziile zilnice şi-l fac să vadă inutilitatea tuturor faptelor făcute şi a tuturor celor trăite. Dar imensul mecanism al minciunii cotidiene, familia, bogăţia, casa, prietenii, pământul pe care s-a născut – sunt lângă el ca să-l readucă la începutul unei noi iluzii. Suntem astfel făcuţi din minuscule eternităţi care ne poartă spre moarte…”

Despre dictator…
“… noi am pierdut libertatea în clipa în care i-am dat lui Cezar dreptul să gândească cu voce tare.”

Despre pace şi război…
“Am putea trăi în pace dacă nu ne-ar fi frică unora de alţii. Frica ne face să vorbim în limbi deosebite. Şi viaţa ajunge să fie un război fără sfârşit. Viaţa e război, în fiecare zi, mai mult. Şi făurim arme, în loc să căutăm cuvintele înţelegerii. Dumneavoastră care munciţi cuvintele, ca mine pământul, de ce nu descoperiţi undeva cuvântul păcii? Vom căuta acest cuvânt încă mult timp de acum înainte. Căci nu poate fi găsit cu una, cu două. Oamenii îl vor culege într-o zi, ca pe o floare ciudată, la marginea unui drum lung. Dar timpul nu s-a copt încă pentru o astfel de bucurie.”

Despre libertate…
“Libertatea se plăteşte scump, dar îşi merită totdeauna preţul. E atât de greu de înţeles! E de ajuns să ştii să alegi: o viaţă nouă, oriunde, dincolo de marginile imperiului, un zeu nou, cel adevărat, ca să renaşti chiar pe acest pământ şi nu după moarte, cum promite religia lui Isis. Totul e cu putiinţă. Trebuie să ai, la timpul potrivit, curajul să dezertezi, să rupi brusc cu trecutul.”

Marie France are dreptate

Eugene Ionesco este, pentru mine, un dramaturg imens. Au fost ani în care i-am citit şi i-am recitit piesele, jurnalele, publicistica, eseurile şi critica literară. Pe Ionesco l-am iubit – şi îl mai iubesc – pentru luciditatea sa exemplară, pentru adevărurile profunde exprimate limpede, pentru savuroasele lui demistificări, pentru angoasele omeneşti mărturisite, pentru ironiile devastatoare. Pentru neantul social pe care îl simţim cu toţii, dar nu-l definim. Pentru “teatrul absurdului” care ni se joacă zilnic, sub ochi. Pentru privirea lui căzută, ca de basset, în care citeai ultimele cuvinte ale lui Beranger, din “Rinocerii”: “Sunt ultimul om şi voi rămâne aşa până la cea din urmă suflare. Nu mă dau bătut!“

Astăzi sunt de acord cu fiica sa, Marie France, care refuză să fie sărbătorit “centenarul Ionesco” în România.

Marie France are dreptate. Sunt sute de teatre româneşti pe ale căror scene nu s-a jucat niciodată o piesă de Ionesco. Şi ar fi trebuit ca, în orice teatru românesc, să se joace, măcar lunar, sau măcar de 6 ori pe an, o piesă a sa. Nu-i nimic, francezii l-au apreciat.

Politeţea nu este o infinită şi îngerească toleranţă

Hotărârea oţelită cu care unii oameni plonjează, complet dezinhibaţi, în ridicol rămâne, pentru mine, unul din marile mistere ale existenţei.

Cum să nu simţi, la un moment dat, că eşti cel mai lipsit de carismă din toată încăperea, că dicţia nu te ajută, că firul roşu al discursului tău s-a scurtcircuitat încă de la primele fraze, că sari de la o idee la alta într-un gest incoerent atât de rizibil încât hohotesc şi pietrele, că toată audienţa ta aşteaptă un singur lucru de la tine: să termini, dracului, o dată, de vorbit – şi totuşi tu să continui să vorbeşti două ore???

Am fost sâmbătă la Curtea de Argeş, într-o mică plimbare. Acolo am nimerit la o lansare de carte de poezii. Nu orice fel de poezii, ci haiku-uri. Cu o nonşalanţă pe care numai naivitatea generată de incultură ţi-o poate da, unii scriitori locali români scriu, carevasăzică, haiku-uri. Ca să sesizaţi inadecvarea, imaginaţi-vă, vă rog, un japonez care ar scrie o carte de doine sau de balade româneşti. Sau un rus care ar scrie limerik-uri britanice.

Ei bine, s-a găsit un culturnic local – un poet care organizează un festival internaţional de poezie sau aşa ceva – hotărât să vorbească două ore despre o amărâtă de plachetă de haiku-uri – şi nu oricum! Ca să arate asistenţei împietrite de plictiseală până unde poate merge luarea în serios a propriei persoane văduvite de orice urmă de charme personal, cu o voce fonfănită şi plictisitoare, omul şi-a luat limba la gimnastică aerobică, făcând referiri la toată literatura română, cu excursii savante în cea a Maltei, amintind, nu mai ştiu de ce, de romanul “Numele Trandafirului“, carte bună după care s-a făcut un film prost, fiindcă a fost el, mai demult, la un festival de film de la Chişinău, unde a văzut filme bune, nu aşa, oricum, după care a urmat o înşiruire devălmăşită de ţări, oraşe, continente, regiuni, cu menţiunea că fiecare are o literatură aparte, net diferită de celelalte literaturi, în care sunt identificabile ba trasee iniţiatice, ba ezoterism, ba estetică pură, totul culminând cu recitarea molcomă, patetică, melodramatică, plângăreaţă, a peste jumătate de plachetă de haiku-uri, sub ochii sideraţi ai unei audienţe care se ruga cerului barem să nu citească toată cartea, despre care menţionase, în prealabil, speriind pe toată lumea, că e atât de bună, încât merită citită toată!

Băi, nene! Cât să fii de rupt de realitate! Dar, hai, că, până la urmă, lumea e plină de exaltaţi care nu înţeleg că nu e vina lor că s-au născut aşa. Treaba exaltaţilor pe lume e să se comporte ca domnul ăsta despre care scriu. Problema ştiţi unde este? La oamenii normali care au acceptat să se îmbolnăvească de nervi, care au dat nervoşi din picior, care mai aveau puţin şi se căţărau pe pereţi fiindcă urla plictiseala în ei, în loc să-l ia la mişto sau să-l facă să tacă, dacă de vorbă bună nu voia să înţeleagă.

Când n-am mai rezistat, am ieşit din sală.

Trăiam, aşa, un amestec de amuzament şi iritare. Prietenul cu care am fost acolo – care aştepta lansarea celei de-a doua cărţi, un roman, şi care a stat, bietul, până la capăt – mi-a spus când a scăpat, amuzat şi el, că poietul vorbea deja de o oră când am intrat noi în sală, în întârziere fiind. Nu dau numele prietenului, ca să nu-l bag în belele cu culturnicii locali. Fiindcă ăştia nu sunt doar ridicoli în cel mai nonşalant mod cu putinţă. Sunt şi orgolioşi.

A se reţine din ce scriu eu aici o singură idee: nu mai toleraţi niciodată prostia exaltată care-şi ia avânt şi mai ales prostia care crede despre sine că este inteligenţă. Faceţi ceva: fie părăsiţi încăperea, fie plasaţi o ironie, luaţi, în orice fel, atitudine. Nu aveţi nicio datorie, faţă de nimeni, să vă plictisească în fel şi chip.

Am ieşit la lumină şi m-am bucurat să mă reculeg, câteva minute, în locul în care sunt înmormântaţi cei trei regi ai României.

Şi am văzut, pe drum, o casă absolut frumoasă, care nu seamănă cu nimic din vilele de prost gust care au apărut în România de azi…

Admirându-l pe Dino Buzatti

Aşa cum am mai scris, nu prea mai pot citi roman, chiar dacă tot cumpăr şi cumpăr… În schimb, am văzut că “intră” excelent câte o povestire, seara, înainte de culcare. Scurtele povestiri mi-au plăcut mereu, deşi, în perioada când sorbeam romane de largă respiraţie, le socoteam un gen minor. Mi se părea temerar şi voinicesc gestul celor care scriau naraţiuni întinse şi construiau intrigi spectaculoase. Iar pe povestitori îi socoteam incapabili de edificiu romanesc şi refugiaţi în proza scurtă. Greşeam.

Anul trecut, la cafea, dimineaţa, “băgam” câte o povestire de Cehov. Povestirile lui Cehov au două, trei pagini, unele sunt chiar mai scurte. Anul ăsta îl descopăr pe Dino Buzatti, pe care e drept că trebuia să-l fi citit mai demult, atunci când mă luptam cu existenţialiştii francezi, dar asta e, îl descopăr abia acum… Povestirule lui sunt scurte, scurte şi absolut fermecătorare. Îmi era dor să citesc texte scrise într-un stil aşa de simplu şi aşa de cald…

Aici, e un articol în care se spun mai multe despre autor.

M-am bucurat…

…de mini-vacanţă, zilele astea…

Am revăzut “Prea târziu” şi “După amiaza unui torţionar“, în regia lui Lucian Pintilie. Şi “Magnatul“, cu Dorel Vişan, în regia lui Şerban Marinescu. În perioada asta, nu ştiu de ce, aş vedea multe filme româneşti. Le percep, mai degrabă, ca pe reportaje. Triste şi stupefiante reportaje. Totodată, am senzaţia că filmele astea româneşti parcă sunt marfă underground. Nu se dau la televizor, incredibil de mulţi români nu le văd… E ca şi cum ar fi făcute pe furiş şi pot fi văzute tot pe furiş. Şi nici DVD-uri cu filme româneşti nu văd, foarte multe, prin magazine, desigur, cu excepţia eternelor şi fascinantelor “produse” Sergiu Nicolaescu… Nici nu-i de mirare, prea multă satiră, prea mult realism…

Apoi, am stat cu ochii beliţi în manuscrisele lui Flaubert. O echipă întreagă a transcris cele peste 4000 de pagini, în urma cărora a rezultat “Doamna Bovary”. Între 3 şi 1o ore îţi ia să descifrezi o pagină de Flaubert… Uluitor cum ştiu unii să valorifice fiecare petec de patrimoniu, iar pe la noi zeci de monumente istorice sunt gata să se dărâme… Chestia asta mi-a amintit de ambiţia lui Noica de a facsimila toate manuscrisele lui Eminescu, pentru ca tinerele generaţii să vadă travaliul unui intelectual… Ce ştia Noica despre cum va veni tăvălugul numit internet, cum totul va fi mai simplu…

Am aflat şi că Dan Brown a scris o continuare la “Codul lui Da Vinci”. Se cheamă “Ultimul simbol”. Unii chiar ştiu să facă milioane din scris, pentru că ştiu să spună poveşti. La noi, cei mai mulţi dintre scriitori au ambiţia prostească de a-i arăta cititorului că-s mai deştepţi ca el şi de a-l umili cu texte impenetrabile şi plictisitoare. Când mă gândesc la personajele incredibile pe care le-a născut tranziţia românească, îmi vine să mă caţăr pe pereţi de draci că n-am talent să scriu literatură. Ce romane fabuloase ar ieşi…

Am viziat World Digital Library… Oare chiar au de gând să digitalizeze toate cărţile şi să le pună acolo??? Oau!!!

Şi…, ce am mai făcut? Am ascultat Salif Keita & Cezaria Evora, un sound excepţional…

De veghe în lanul cu literatură

Scriitorii contemporani – mă refer la cei tineri – parcă nu prea mai scriu “pe bune”. Parcă nu mai comunică sufletelor noastre, aşa cum o făceau clasicii. Cărţile lor sunt “produse mediatice”, au parte de recenzii în reviste lucioase, netul e plin de interviuri cu ei şi, cu toate astea, se vând prost. Sau nu se vând deloc. (Evident, mă refer la literatura de calitate, nu mă refer la Stephen King, omul a recunoscut că el este în peisajul literaturii cam ceea ce sunt hamburgerii cu cartofi prăjiţi într-o rafinată bucătărie franţuzească. Deci se vinde.)

Am cumpărat o grămadă de romane, în ultima vreme. Autori noi care ar fi trebuit să aducă un aer proaspăt… Haruki Murakami, Saşa Stanişici, Kiran Desai, Arie Fioretos, Chuck Palahniuk (adică pe ăsta mi l-a făcut cadou Cocea, nu l-am cumpărat eu) şi tot aşa. Marea majoritate a autorilor vânduţi împreună cu Cotidianul, dacă vreţi, în fine… Literatură nouă – gârlă. Autori noi – rânduri. Uneori, seara, încerc să-i citesc. Şi nu “intră”.

Pur şi simplu scriitura lor mi se pare că nu are farmec, subiectele abordate mi se par irelevante sau plictisitoare, personajele n-au contur, acţiunea este lâncedă. Ce naiba se petrece? Oare nu mai am eu “organ” pentru literatură? Sau literatura s-a degradat?

Este contextul în care povestea lui Salinger, care s-a ascuns de lume, merită reamintită.

Cărţile lui continuă să se vândă şi să fie iubite, citite, dar Salinger nu mai vrea să fie văzut, evită să le vorbească oamenilor… Nu cred că este adolescent care să nu se fi regăsit în “De veghe în lanul de secară“, de exemplu. Sau adult care să nu fi “vibrat” citind cartea asta simplă, directă, sinceră.

În timp ce scriitorii tinerei aleargă după presă, şi angajează agenţi literari să-i promoveze, şi fac studii de marketing, şi analizează piaţa de carte, şi se “branduiesc” încontinuu, şi ar face orice doar ca “să afle lumea de ei”, iată-l pe bătrânul Salinger refuzând să discute cu ziariştii, fugind de televiziune, trăind retras, într-un mic orăşel, făcându-şi cumpărăturile la acelaşi magazin, ţinând legătura cu câţiva prieteni.

Să fi simţit acest om că locul lui nu mai este în această lume falsă, în care literatura destinată sufletelor este înlocuită cu literatura “produs mediatic”? Să fi înţeles că misterul este cel care stimulează mai mult decât publicitatea agresivă? Puţin probabil.

Oamenii spun că mai scrie, dar nu publică. Aşa o fi. Cert este că eu mă simt dezabuzat în faţa rafturilor din librării, pline cu autori noi, cu romane noi – pe care abia dacă le citeşte cineva. Sunt colecţii întregi de nume care nu spun nimănui nimic. Ce să citeşti mai întâi? Încerci, constaţi că nu prea îţi place, te întristezi… Te întorci la clasici. Nu prea se mai scrie “pe bune”. Dar se scrie mult, incredibil de mult, “produsele” umplu piaţa… Vocile distincte, autorii care au canal direct către sufletele noastre – lipsesc. Sau poate n-am bafta să-i găsesc eu. Recomandaţi-mi nume de care nu prea s-a auzit şi care merită.

Smulgându-ne părul din cap. Din cauza literaturii, bre!

Cristi Cocea îmi postează un comment la articolul despre Manolescu. Mă ceartă, evident, lui îi place Manolescu. Discuţia e chiar mişto, el are o opinie, eu am altă opinie.

Nu aş transcrie aceste opinii aici, dacă nu mi-ar plăcea să participaţi şi voi cu opiniile voastre. De ce? Fiindcă ăsta este internet, iar aici suntem liberi. Putem profita de asta!

Textul e lung, dar la final promit să pun şi o poză

Ce zice Cristi:

Mişule, ştii că nu pot să-ţi dau dreptate, ne-am certat mai demult pe această temă, credeam că te-ai lămurit! Chiar dacă Manolescu nu face critică structuralistă, psihanalitică sau ideologică, cum v-au învăţat pe voi la facultate că e bine (de fapt, fiind vorba de simple … fiţe, mode intelectuale), asta nu înseamnă că e “impresionist”. Citeşte “Arca lui Noe” şi vei vedea metoda… 40 de ani, omul a fost un reper al adevăratelor valori etice şi estetice (atacate de maculatura comunistă), aşa că e un pic ingrat să vină Mişu şi să spună că poate să-l înlocuiască printr-un … dicţionar! Iar încheierea chiar mă lasă paf… Citiţi, fraţilor, ce vă place, nu vă mai uitaţi în gura lui Manolescu! Dacă vă place Sandra Brown, daţi-i înainte! Şi eu, tîmpitul, care consideram că Manolescu este o sursă de AUTORITATE în domeniu, care trebuie consultată şi preţuită, măcar parţial… Bine că m-ai lămurit tu, Mişule, cum stă treaba… mă duc la dicţionar, îl am pe ăla al lui Marian Popa, o să-mi aleg lecturile deschizîndu-l la întîmplare. Dar ce mă fac dacă pic peste… Marin Ioniţă?

P.S. Dacă ar fi să critic psihanalitic notiţa ta, aş spune că suferi de complexul lui Oedip, o formă interesantă de refuz al autorităţii paterne. Abia aştept să-ţi văd roadele incestului cu literatura!

Ce zic eu:

N-am nimic cu autoritatea, atâta timp cât această autoritate nu tinde să devină absolută.

Autoritatea este orientativă, nu definitivă. Or, când scrii o istorie ca asta a lui Manolescu (de fapt, ca aia a lui George Călinescu), reluând veşnicii şi fascinanţii scriitori români, clasici & moderni, prizând, totuşi, şi unele mici doze de contemporaneitate, te plasezi, cu bună ştiinţă, în absolut. Absoluta autoritate a lui Manolescu înlocuieşte, nu-i aşa, absoluta – dar prăfuita – autoritate a lui George Călinescu. Nu mai este nici destul de bine, nici destul de modern şi, helas, nici destul de “destul” ce scrie Călinescu despre Rebreanu, Slavici sau Topârceanu. Manolescu a citit aceşti scriitori într-o cheie nouă, vălul ros de molii a căzut, iar literatura română a apărut, deodată, într-o lumină proaspătă, nu?

Mă întreb mereu de unde pofta asta nebună de autoritate absolută, de istorii definitive şi, mai ales, de clişee găunoase gen… “cel mai important critic”, “cel mai mare poet”, etc.

Ultima care avea nevoie de un tătuc era literatura.

Presupunem că, în două luni, ar apărea o istorie asemănătoare, care ar “analiza” aceiaşi scriitori români, iar autorul ar fi un anonim: Ion Popescu. Sau chiar un alt critic literar celebru: să spunem Nicolae Balotă sau Ioana Pârvulescu. Presupunem, de asemenea, că respectiva carte ar fi scrisă excelent. Am spune, la infinit, că lucrarea lui Manolescu e mai bună – “cea mai bună” – doar fiindcă Manolescu e Manolescu? Să fim serioşi.

Eu nu ştiu dacă este ingrat să vină Mişu, adică un nimeni, şi să spună cu ce poate fi înlocuit Manolescu (eventual cu un dicţionar bine alcătuit). Poate fi ingrat, însă Mişu e liber s-o facă, iar dacă oamenii se uită în gura lui, cu atât mai bine, înseamnă că reuşeşte să le reţină atenţia.

Nicolae Manolescu “omul care a fost un reper al adevăratelor valori etice şi estetice”, aşa cum spui, a făcut, prin ‘96, un gest, nu ingrat, dar în mod sigur nepotrivit: a candidat la preşedinţia României. Avea treabă critica literară cu chestia asta? N-avea, lumea nu l-a votat, dar iată că mulţi îl votează astăzi “Preşedinte al Literaturii Române.”

Ultima, reformulez, care are nevoie de un preşedinte e literatura.

Când spuneam că fiecare om citeşte ce-i place nu mă refeream la faptul că oamenii ar trebui să-i dea înainte şi să citească Sandra Brown sau, dacă dicţionarele îl conţin pe Marin Ioniţă, să citească Marin Ioniţă. Universul cărţilor este, că doar o ştii, la fel de vast ca şi universul uman. Acolo unde o vânzătoare de boutique citeşte Sandra Brown, o studentă entuziastă, la litere, va pierde două nopţi cu Yourcenar. Şi, cu asta, te-am adus, dragă Cristi, la sistemul universitar, cel care m-a îndoctrinat pe mine cu interpretări ultra-specializate. Dar ăsta e alt subiect…

Adevărata critică literară este cea lămuritoare (aici au apărut diverse mode) şi cea, pur şi simplu, critică (unde nu e vroba de modă, ci de funcţia supremă a oricărei critici, aceea de a îndrepta lucrurile). Te-am rugat să citeşti “Nu”, de Eugen Ionescu, vei găsi acolo formulări interesante şi adevărate despre critica literară. Omul ăsta nu s-a impus pe Dâmboviţa, în mica şi anemica literatură românească, ci la Paris.

Şi nu, nu eşti un tâmpit fiindcă îl consideri pe Manolescu o “sursă de autoritate”. Îţi place omul, îţi place cum scrie, atâta tot. Mie nu-mi place. Şi vezi cum, dintr-o dată, totul este o chestiune de gust, vezi cum se naşte o instructivă polemică intelectuală şi nimic nu mai e definitiv, ca înainte? Vezi cum suntem liberi, iar autoritatea putem fi, până la un punct, chiar noi?

Asta e frumuseţea, când vine vorba de literatură şi, în general, de artă. Nimic nu e definitiv. Nu există un “Preşedinte al Romanului” şi nici un “Preşedinte al Criticii”. Există oameni, cărţi şi gusturi.

Bine barem că nu facem hermeneutici diferite – şi nu ne smulgem părul din cap – pornind de la limoncello

Un mormânt de hârtie, de două kilograme

Canon şi Paradigmă. Doi termeni găunoşi care însoţesc, în mod fatal, orice discuţie, cât de cât decentă, legată de “Istoria Critică a Literaturii Române” a lui Manolescu. Discuţiile indecente legate de această “Istorie”, probabil că bănuiţi, le poartă scriitorimea provincială, frustrată că nu se regăseşte, cu nume şi prenume, în cuprinsul cărţii. Aceste discuţii chiar nu merită amintite: sunt inutile. Ca şi literatura ratată.

Revenind la termenii “canon” şi “paradigmă”, l-am auzit pe Manolescu spunând următoarea prostioară: “Canonul nu coincide cu paradigma literară… Se poate schimba paradigma, canonul nu. Se schimbă canonul, nu se schimbă paradigma...” Probabil, a încercat să transmită, generos, o undă de relativitate binevoitoare în spaţiul literar. Ce înţeleg eu de aici? Păi, înţeleg un lucru simplu: poate să ţi se rup de canon dacă eşti în paradigmă şi să şi se fâlfâie de pardigmă, dacă eşti în canon. Masele de scriitori sub-mediocri cărora li se reproşează că nu sunt în canonul manolescian pot răspunde acum, salvaţi, într-un glas: “Da, dar noi suntem în paradigmă!”

De exemplu, dacă lui Mircea Bârsilă – care nu apare în “Istorie” – i se reproşează că nu e în paradigmă, el poate răspunde că e în canon. Şi pe dos.

Dincolo de umorul involuntar – atât al apariţiei unei astfel de istorii a literaturii române, cât şi al stupefacţiei scriitorilor sub-mediocri că nu şi-au văzut numele tipărit în “Istorie” – un lucru e sigur, cel puţin pentru mine: “Istoria” lui Manolescu e o carte complet inutilă. Pentru că cine vrea să se informeze – din punct de vedere istoric (ba chiar şi critic…)  cu privire la literatura română va consulta, întotdeauna, un dicţionar performant, nicidecum o carte cu reflecţiile subiective ale lui Manolescu. Cartea lui Manolescu va fi citită doar de cei ce vor să afle opinia lui Manolescu despre cutare sau cutare scriitor. La vremea lui, George Călinescu a făcut la fel, a emis nişte opinii personale. Nişte impresii. Manolescu le emite şi el, liber, pe ale lui. Sigur, nimeni nu neagă că aceste impresii sunt inteligente.

Părerea mea e că astfel de istorii – mai degrabă impresioniste decât critice – ale literaturii nu mai sunt la modă. “Istoria” lui George Călinescu a fost începutul şi sfârşitul unor astfel de opere “monumentale”, menite mai degrabă să dea măsura geniului titanic al autorului, decât să facă lumină în mintea celui ce vrea să se informeze rapid, cu privire la un scriitor sau altul. Nicolae Manolescu ar fi făcut o treabă mult mai bună dacă ar fi scris o istorie, începând de acolo de unde a lăsat-o Călinescu pe a sa. Dar el a preferat să-i îngroape încă o dată pe scriitorii români – în mare parte aceiaşi – într-un soi de mormânt de hârtie care cântăreşte două kilograme şi care colcăie de subiectivitate.

Nemaivorbind că e o greşeală absolută să pui literatura, ca fenomen, sub canon sau sub paradigmă. Literatura este bună sau proastă. Cărţile îţi plac sau nu-ţi plac. Fiecare cititor are canoanele proprii şi paradigmele proprii. Exemplu: canonul poate zice că romanul lui Proust, “În căutarea timpului pierdut” e o carte mare. Ei bine, pentru mine, a fost întotdeauna o carte proastă şi orice altă carte care a urmat această paradigmă (acest model) a fost la fel de proastă. Îmi pare rău că a ales acest drum, dar Manolescu nu poate impune nimic.

Citiţi ce vă place. Ce nu vă place nu citiţi. E simplu, iar oamenii se complică inutil.