Criza presei, criza democraţiei

Judeţul Argeş pare să redevină un deşert mediatic. Efervescenţa presei de mai an este o amintire. (A nu se înţelege, totuşi, că această “efervescenţă” a fost întru totul pozitivă.) Îmi amintesc de perioada în care 5 posturi de radio, 3-4 televiziuni, 10 săptămânale şi 5 cotidiane făceau jocurile câte unui patron, câte unui partid, câte unui ziarist.

Presă adevărată – în sensul obţinerii de publicitate strict în funcţie de rating şi sharing – nu s-a făcut niciodată în judeţ. N-au existat instrumente profesioniste de măsurare a audienţei. Şi n-au existat nici agenţii de publicitate reale, cu excepţia celor de apartament, „sereleuri” jenante, create să obţină “patronaşul” (care era, totodată, şi “directoraş” de presă) un comision sau un contract întreg, dar asta n-am de gând s-o dezvolt aici.

Fiecare publicaţie „umfla” tirajul, iar audio-vizualul invoca zeci de mii de ascultători pe cât de fanatici, pe atât de inexistenţi. Toţi făceau sondaje de opinie printre taxiemtrişti, pornind de la întrebarea “Aşa e că ne citiţi?” Simple diversiuni „de imagine” în care nu credea, de fapt, nimeni.

Poate ar fi prea mult să spun că au existat directori de presă care şi-au mobilat casele pe barter, care au plecat cu filtrele de cafea promise, ca premii, ascultătorilor şi cititorilor, care îşi cumpărau ţigări cu banii pentru hârtia xerox şi pentru tonnerul de imprimantă şi care obişnuiau să saboteze contractele redactorilor spre a şi le însuşi sub semnătură proprie.

Poate nu e cazul să dezvălui că au existat directori de presă care plecau prin lume – în calitate de „atârnători” – cu delegaţiile de partid şi, la întoarcere, semnau pomelnice encomiastice penibile. Arhivele ziarelor stau mărturie. Într-o zi o să le studiem amănunţit, într-o carte.

Din acest climat, s-au născut redactori nevoiţi să se vândă, la masa parti-pris-urilor, pentru numai câteva milioane de lei, acesta fiind primul pas întru decredibilizarea profundă, poate chiar ireversibilă, a presei. Directorii deveniseră jigodii. Redactorii, pomanagii. Ca să nu existe rebeli cu pix, s-au făcut porţii mici, să trăiască toată lumea. Ani în şir, feliuţe de tort s-au împărţit între zeci de publicaţii inutile, intitulate diferit, dar cu aproximativ acelaşi conţinut. La un moment dat, ştiai sigur că cele 5 cotidiane vor ieşi cu acelaşi subiect pe prima pagină. Nu mai era vorba de concurenţă, stabileau „fondul ziarului” la telefon. Şi ştiai sigur că şedinţele de redacţie se transformau într-un “inventar” mecanic al subiectelor: dacă noi avem în paginile ziarului ceea ce are şi concurenţa, e bine. Creativitatea era nulă. Şi, apoi, la ce ar fi folosit creativitatea sau iniţiativa profesională? Contrăcţele mici şi prietenoase, mergeau, în orice redacţie, mai departe, în mod egal, ca un fel de soldă.

Cu paşi înceţi, dar siguri, ne îndreptăm, astăzi, către ceva şi mai sinistru: ne îndreptăm către presa pietrificată din anii ‘95, ‘96, ‘97. Pe atunci existau, în Argeş, doar 2 cotidiane, nu ştiu dacă era vreun post de radio, iar televiziunea era de-a dreptul penibilă. Iar acum, criza a măturat un morman de publicaţii, a trecut pe linie moartă radiourile (devenite casetofoane cu playlist), a desfiinţat ideea de a avea emisie locală pe canalele naţionale, a handicapat încă mai rău televiziunile. Se anunţă momente cenuşii.

Mulţi spun că salvarea este în internet. Este şi nu este. Este, pentru că, pe internet fiecare poate fi cât vrea de dinamic, e propriul lui stăpân, iar audienţa e măsurată precis. Nu este, pentru că internetul e populat, deocamdată, mai mult de puştime, toată lumea vorbeşte şi nu se aude, practic, nimeni, iar adulţii sunt mai curând consumatori pasivi. În mediul rural internetul lipseşte (să nu uităm că România este, totuşi, pe jumătate, rurală).

Însă oricât ar fi fost presa, la un moment dat, de multă şi de proastă, garanta un exerciţiu democratic timid. Impresia mea este că această criză economică va afecta pe undeva însăşi democraţia. Era trist să te exprimi, într-un anume fel, pe bani. E şi mai trist să nu te exprimi deloc.

Testul de cultură generală este întotdeauna needificator

O mulţime de ziarişti sunt inculţi, dacă trebuie neapărat să folosim acest termen. Dar ce este, în ziua de azi, incultura?

Nu înţeleg iniţiativa Realitatea TV de a le da jurnaliştilor un “test de cultură generală”, iar ăia care-l pică să fie concediaţi.

Ce înseamnă, în ziua de azi, test de cultură generală? Cultura generală e infinită. Dacă eu te întreb în ce an a murit Tiberius Plautus Aelianus Silvanus şi nu ştii, înseamnă că eşti incult? Nu înseamnă. Dacă te întreb ce adâncime are Marea Egee şi nu ştii, înseamnă că eşti idiot? În niciun caz.  Dacă te aduc în actualitate şi te întreb în ce an a scos Iron Maiden nu ştiu ce album, sigur nu vei şti, decât dacă eşti pasionat.

Aceste quiz-uri se justifică doar dacă, iniţial, ţi se dă o bibliografie circumscrisă şi bine delimitată, eventual din câteva domenii, nu din toate, la îngrămădeală, amestecând fizica cu sportul, geografia cu antropolgia, cultura pop cu muzica populară şi istoria cu informatica şi pictura.

La un “test de cultură generală” necircumscris oricine poate dovedi oricui că e incult.

Bunăoară, în ziua de azi, un tănăr jurnalist care nu l-a citit pe Brunea Fox, dar a văzut toate emisiunile lui Larry King este neapărat de lepădat? Nu cred, fiindcă nimeni nu mai scrie şi nici nu va mai scrie vreodată, la gazetă, reportaje ca Brunea Fox.

Cine a avut ideea asta şi-a zis în gândul lui că asta e cea mai bună modalitate să mai dai afară nişte oameni.

În România zilelor noastre, şcoala nu prea îşi dă seama, de fapt, de importanţa Google. Iar conceptul de “cultură generală” nu mai este ca pe vremea mea, când trebuia să ţin minte toţi nervii spinali (la biologie), toate râurile din România cu toţi afluenţii lor (la geografie), toate datele cu zi, lună şi an (la istorie), tabelul lui Mendeleev pe dinafară (la chimie). Pentru toate astea, există Google.

Întrebarea care se pune, totuşi, este… cum evaluezi un om? Oamenii ultraspecializaţi pot da dovezi clare de idiotism dacă sunt puşi în situaţii care le depăşesc specializarea, iar oamenii care ştiu câte puţin din toate sunt, în general, superficiali şi dau multe rateuri, fiind “urechiştii” perfecţi. Cred că cel mai corect evaluezi un om după deea ce face, după produsele activităţii sale şi după rezultatele pe care le obţii folosind aceste produse.

“Minunata lume nouă” a început

La finalul crizei, e greu de presupus că presa tradiţională va mai fi aşa cum o ştim.

Marile cotidiane naţionale au tiraje de buzunar în ciuda inserturilor comerciale generoase (cărţi, muzică, filme), radiourile au devenit nişte play-stations în care intervenţia umană pare inadecvată, iar televiziunile, în marea lor majoritate, se complac în animaţie, atunci când nu intră în arena execuţiilor politice, a talk-show-ului părtinitor sau în bolgiile sordidului tabloid.

Consumatorul de presă trăieşte o stare de descurajare informaţională când intră în magazinele de presă ale hipermarket-urilor şi vede pereţi întregi tapetaţi cu sute publicaţii nişate şi ultra-nişate, după cum cursa oarbă a telecomenzii rareori îi răspunde la întrebările pe care şi le pune.

Siglele ziarelor par a fi mai numeroase decât ştirile oferite. Televiziunile par mai multe decât înseşi produsele cu adevărat vizionabile.

În tot acest ocean ameţitor de imagini şi de text, se întrevăd, uneori, cu destulă limpezime, luptele personale ale ziariştilor şi interesele patronilor, fie că sunt patroni de maga-trusturi, fie patroni de publicaţii de anunţuri de mică publicitate. Aceste interese aduc un plus de decredibilizare, pe lângă oferta supra-dimensionată. Încă există “prejudecata” că presa trebuie să fie independentă şi deontologică, nicidecum „o afacere”.

Totuşi, orice idee nouă care are sens pare să-şi piardă puterea printre miile de alte idei şi perspective, ca o ghiulea trimisă într-o saltea de puf. Se mai poate crea ceva în presă? Se mai poate crea ceva în publicitate? Sau ne mutăm pe iPhone cu tot cu conţinut jurnalistic şi cu reclame – şi reaşezăm totul?

Internetul părea o alternativă. Dar şi aici te îneci în marea de bloguri şi site-uri, de păreri şi de comentarii, fiecare spune ce vrea şi, de pretutindeni, alte voci răspund, generând, la rândul lor, alte răspunsuri.

Presa nu mai este o instituţie (respectabilă), iar internetul nu este încă. Această mutaţie este definitivată de criza financiară. Falimentele, scăderea sau desfiinţarea bugetelor de publicitate au dus, pe internet, la anomalii de genul pay per click sau la promovarea, în ziare, a promoţiilor urgente, de sezon. O imensă risipă de creativitate, pentru prea puţin…

Marele magnat de presă Rupert Murdoch pare să fi descoperit soluţia: conţinutul de pe internet va trebui să fie plătit pentru a putea fi accesat, iar conţinutul din print trebuie să fie diferit de cel de pe internet, pentru ca ziarul să fie cumpărat. „Ne aflăm în centrul unei dezbateri decisive despre valoarea conţinutului şi a devenit evident că, pentru numeroase ziare, modelul actual de valorizare a conţinutului nu funcţionează“, argumentează Murdoch, în vârstă de 78 de ani. O fi aşa, dar ultimele statistici spun că 90% dintre români nu vor să plătească pentru a accesa conţinutul unui site de ştiri.

Iată câteva mutaţii ale presei -  la care jurnaliştii ar trebui să reflecteze…

·    200 de milioane de oameni din întreaga lume au cont pe MySpace, iar dacă MySpace ar fi o ţară ar fi a 5-a ca mărime.
·    Google întregistrează 31 de bilioane de căutări în fiecare lună, în urmă cu doar trei ani, numărul acestor căutări lunare fiind de doar 2,7 bilioane (creşterea este fabuloasă).
·    Primul mesaj publicitar, pe mobil, a fost transmis în 1992, astăzi numărul mesajelor publicitare trimise şi primite zilnic depăşeşte totalul populaţiei de pe planetă.
·    Radioului i-au trebuit 38 de ani ca să dobândească o audienţă de piaţă de 50 de milioane de oameni, 13 ani i-au trebuit televiziunii să dobândească acelaşi tip de audienţă, internetului i-au trebuit 4 ani, iPhone-ului 3 ani, iar reţelei de socializare Facebook numai… 2 ani.
·    Anul acesta conexiunile din internet vor genera 4 exabytes de informaţii unice (1 exabyte înseamnă cam un trilion de cărţi sau 4 ori 10 la puterea 18 bytes), adică mai mult decât în ultimii 5000 de ani de istorie, iar volumul acestei cantităţi de informaţie se dublează la fiecare doi ani.
Pe scurt, civilizaţia omenirii se mută on line.

În această nouă perspectivă întrebările iniţiale legate de presa tradiţională par naive.

De ce fac spume două cotoarbe bătrâne şi rele

Două şandramale aflate în pragul sclerozei, îi înjură pe tinerii ziarişti de la cotidianul TOP, fiindcă n-au scris nimic în ziar despre arestarea patronului lor, Cornel Penescu.

Vezi doamne, ziariştii de la TOP s-au decredibilizat profesional fiindcă nu pun scandalul ăsta pe prima pagină.

Nu s-au decredibilizat deloc şi uite de ce…

Dacă ziariştii de la TOP ar fi scris pe tema arestării patronului lor, probabil că cele două momâi zaharisite ar fi deshis cât o şură gurile ştirbe, spunând că Penescu face presiuni prin media şi vrea să intimideze justiţia cu ajutorul presei. Ar fi spus că de aia finanţează un ziar şi o televiziune, ca să se scoată basma curată în cazuri din astea.

Adică, oricum ar fi pus problema ziariştii de la TOP, scriind sau nu, tot n-ar fi fost bine. E clar, acum, că în cazuri din astea, cel mai bine e să taci şi să laşi justiţia să dea verdictul.

Poate vreţi acum să aflaţi de ce reacţionează atât de violent cele două smochine frustrate.

Păi, uite de ce…

Unul dintre ei s-a milogit, pe vremuri, să fie director al cotidianului TOP. Întâi de toate nu l-a vrut echipa, fiindcă omul era cunoscut ca “hingher de ziare” şi ca incapabil. Apoi, a cerut, ca primă de instalare, vreo două miliarde de lei şi o maşină, comportându-se de parcă făcuse cuiva vreo favoare că vine, umil, cu CV-ul în mână, să se angajeze director. Evident că Penescu, ştiind că individul e prost ca noaptea şi doar băşinile sunt de capul lui, i-o fi dat vreun mare, dar politicos, “Cancel“. Atunci, tataia a priceput că i s-a dus de suflet şi ultima speranţă de a se da mare sculă. Iar acum nutreşte o ură veninoasă împotriva celor care l-au aşezat în ultima bancă, în rând cu repetenţii.

Celălalt s-a trezit cu redacţia goală, după ce Penescu şi-a deschis Argeş TV. Voci autorizate din târg spun că l-ar fi sunat pe Penescu şi, fonfănind bleg în receptor, l-ar fi certat că-i “ia oamenii”. Adică el era un fel de proprietar peste oamenii ăia, iar Penescu a îndrăznit să-i tenteze, ca în orice societate concurenţială normală, cu salarii mai bune şi cu condiţii de lucru civilizate. Nici ăsta n-a acceptat că, înţepenit în metehne vechi, se scufundă.

Eu n-am trecut pe aici decât ca să vă explic de de fac spume cotoarbele alea bătrâne şi rele.

În niciun caz fiindcă îi doare sufletul după deontologia profesională pierdută…

10 metode de a ucide un ziarist? Nu prea cred…

Cocea scrie despre cele 10 metode de a “ucide” un ziarist. Cică au apărut în Dilemateca. Am văzut şi eu multe enclave de tâmpenie – unii le spun “redacţii”  – dar metodele astea acum le aflu. Însă sunt complet aiurea, ziariştii autentici, inteligenţi, de bun simţ, atâţia câţi mai sunt, nu pot fi “ucişi”, urmând cei 10 paşi. Pe cei mai mulţi îi “sinucide” prostia, delăsarea, lenea, aroganţa… Dar, hai să vedem despre ce e vorba…

1. Ţine-l în redacţie. Munca de teren îi deschide apetitul pentru cunoaştere.

Prin aşa ceva n-am trecut niciodată, cum adică să te ţină cineva “închis în casă”?

Dar am auzit o sumedenie de basme… Presupunem că eşti un director de presă idiot. Dacă ziaristul stă în redacţie, îl întrebi uimit şi o leacă supărat: “Tu de ce stai, mă, în redacţie? Un ziarist nu trebuie să stea în teren?” Şi, când îl vezi că vine, transpirat, de pe teren, faci o criză de isterie în faţa lui: “Unde ai umblat, mă, până acuma? De ce au amenjat patronii redacţia? Ca să umbli tu prin oraş?” Dacă mă întrebi, coane Cristi, cum aş fi reacţionat eu în faţa absurdului, e simplu – aş fi anunţat redacţia că, de azi eu sunt şeful, fiindcă şeful de până acum suferă… De idiotism.

2. Pune-l să facă şi printul şi on-lineul. Tratînd de două ori acelaşi subiect, sigur rămîne fără idei…

Un ziarist cu idei refuză, din start, să trateze acelaşi subiect de două ori, fără să ceară plată dublă, triplă, mă rog. Cum să mănânci mămăligă cu mămăligă? Sau iaurt cu iaurt? Şi apoi, în on-line apar alte chestii faţă de print? Ce e ăsta, concurs de muncă în zadar, tembelism cu clopoţei?

3. Impune-i cît mai multe reguli administrative. Cu cît are mai multe sarcini, cu atît îi va scădea imaginaţia.

Nu pricep. Explică-mi.

4. Redu drastic cheltuielile profesionale – cursuri, ateliere, seminarii. Menţine-l în submediocritate.

Nu, aici e fals, asta e o prostie. Depinde exclusiv de tine să fii informat, deştept, spontan, citit, vorbitor de limbi străine, deschis la nou etc. Dacă te preocupă cunoaşterea, afli singur drumul către ea. Nu trebuie să vină directorul la tine, să spună: “Uite, ţi-am luat o carte de istorie, nu vrei să citeşti şi tu un pic?” Iar cursurile, atelierele şi semniariile nu spun nimic nou faţă de cărţi. Ah, da, uitasem, vin nişte boşorogi cu experienţă, să “ixplice”. Lăsaţi, domnilor, ne descurcăm noi şi fără “ixplicaţii”.

5. Obligă-l să se identifice cu turma din care face parte.

Fals, again. Eşti din turmă sau nu eşti. Ai mirosul haitei sau nu-l ai. Dacă-l ai, înseamnă că nimeni şi nimic nu te poate scoate de acolo. Iar dacă nu-l ai, nimeni nu te poate nivela. Cel puţin, nu în lumea noastră, plină de posibilităţi. În comunism, era altă chestie: ori o beleai, ori lingeai curul cel mai plin de rahat, pentru o pâine.

6. Evaluează-i în permanenţă prestaţia.

Dacă nu faci singur efortul de a fi foarte bun, orice presiune – şi orice evaluare – e inutilă. Complet idiot să fii, ca să nu te poţi autoevalua. Ştii şi singur când scrii prost şi când scrii bine. Când vorbeşti tâmpenii şi când vorbeşti cu miez. Dacă ziaristul nu are ambiţa de a semna texte excepţionale cât poate el de des, fiindcă numele lui stă deasupra textului, orice evaluare exterioară e lipsită de consecinţe. Aaa, tu vorbeai de directorii ăia care zic că eşti mereu prost, chiar şi când eşti mai deştept ca ei? Ştii povestea: anunţi că, de azi, tu eşti şeful, fiindcă şeful de până atunci e paranoic, se crede cel mai bun. Anunţă, de asemenea, redacţia să stea liniştită, “la locurili ei”, fiindcă maşina salvării e pe drum.

7. Introdu un sistem de recompense şi penalizări.

Bagă-ţi pula în redacţia unde există acest sistem. Aia e rezervaţie de hamsteri. Îţi dau morcovelu’ dacă eşti iepuraş cuminte şi ţi-l iau dacă nu? Hai, mă…

8. Începe şedinţa de sumar cu ce ştiri am pierdut, faţă de concurenţă. Astfel îi nivelezi gîndirea.

Uite prin asta am trecut şi eu când eram la Golescu. Mamă, ce mă mai certam cu el… Fiindcă nu înţelegea. Omul, în fiecare dimineaţă, se asigura, în mod comic, că “n-am pierdut ştiri”. Râdeam ca la comedie fiindcă toate erau, de ieri, pe net şi fiindcă, eu pierdeam – asumat, cu bună ştiinţă – tot. Nu dădeam comunicatele de pe e-mail, ignoram telefoanele care mă anunţau “căcat cu mac” şi aşa mai departe. De ce? Pentru că toate ziarele scriau tâmpeniile astea şi, a doua zi, erau identice din punct de vedere al conţinutului, doar numele ziarului era altul. Iar presa era o hazna cu mai multe branduri colorate diferit – şi atât.

Vrei să ai succes? Fii altfel. Vrei să câştigi bani din presă? Distanţează-te de toţi ceilalţi. E esenţial. Cursa pentru a fi la fel cu ceilalţi – pentru a avea materialele pe care le au şi ceilalţi -  e cursa moartă, către eşec total.

Aş face o paranteză, spunând că, dacă Ziarul de Argeş se citeşte cu tremur de draci (când îţi vezi numele în el), sau cu bucurie (când scrie despre alţii), este fiindcă toţi am înţeles nevoia de o nouă imagine în print şi de un conţinut usturător, în marea masă de articole conveţionale şi idioate. Nu! Nu toţi trebuie să scrie aceleaşi lucruri.

9. Vaită-te în permanenţă de situaţia financiară a ziarului.

Păi, e criză.

10. Spune-i că ziarul poate să apară şi cu doi redactori…

Este adevărat, poate. Mai bine doi redactori buni decât 15 idioţi. Iar oamenii trebuie să fie solidari, să aibă valori comune, crezuri comune. Dacă sunt doar o gaşcă de 15 semidocţi care se împreunează în toalete şi se bârfesc între ei, ai pus-o! Faliment scrie pe tine.

11. Plăteşte-l prost, la limita supravieţuirii. Dacă se revoltă, pune-l să facă publicitate. Astfel, spiritul său critic se va reduce la zero. Sau se va transforma în apetit pentru şantaj.

Nu toţi redactorii merită să fie plătiţi bine. Sunt unii care freacă ţiparul, au gândirea nivelată încă din naştere, nu pricep nimic… Şi sunt alţii vii, sclipitori, cu idei, cărora le merge mintea, iar textele lor au ecouri, provoacă şi mişcă lucrurile în societate. Ăştia din urmă nu stau nicăieri pe bani puţini, fii liniştit, iar publicitatea vine singură la ei!

Aş adăuga:

13. Fă-i program de trezire la oră fixă.

Dacă am detestat ceva, apoi am detestat programul. Un om normal la cap, care ştie ce are de făcut, îşi face singur programul, îşi asumă singur target-urile. Eu n-am avut decât pentru puţin timp program, Golescu vroia să fiu la 8.30 la redacţie, deşi i-am spus româneşte că mie îmi place să dorm mai mult. Pe cale de consecinţă, întâziam permanent. Asta este, nu toţi suntem la fel, iar unii se bucură de tratament preferenţial.

Ei, am scris şi eu mai mult ca să scriu. Chestiile astea nu se mai întâmplă demult în presă… Nu cred eu că, în 2009, mai e loc pentru astfel de aberaţii.

Ar fi ceva, domnule Cristian Tudor Popescu!

A făcut multă vâlvă în breaslă un interviu cu gazetarul Cristian Tudor Popescu, apărut azi, în Evenimentul Zilei.

Cei mai mulţi au citat, plini de un nejustificat entuziasm, următoarea frază: “Unul trage să moară, altul scula i se scoală“, frază pe care CTP a auzit-o, mai demult, de la un beţivan. În opinia lui CTP, fraza asta stă mărturie pentru inteligenţa spontană de care pot da dovadă scursurile societăţii. Noi ce să mai zicem… Până şi într-un bidon cu gaz e o picătură de melancolie…

Părticica din interviu care m-a făcut pe mine să-mi pun întrebări e următoarea:

“Visez să scriu o carte pe care să nu o poţi citi. Adică să citeşti şi, la un moment dat, să te opreşti din lectură, să întorci capul, pentru că se spun acolo nişte lucruri atât de groaznice despre tine ca om, atât de deranjante, scoase din nămolul adâncului tău, încât nu poţi să citeşti mai departe.”

De ce ai visa să scrii o asemenea carte? Ca să ce? Dacă totuşi ai scrie-o şi dacă cititorul s-ar opri din lectură şi ar întoarce capul, chestia asta te-ar face pe tine, ca scriitor, mai fericit? Care e scopul?

Ei bine eu cred că domnul CTP nu va scrie niciodată o asemenea carte pentru simplul motiv că tot ceea ce a fost groaznic despre om a fost zis, iar el nu poate adăuga mare brânză. CTP ar trebui să rescrie istoria. Sau să revadă fie Lista lui Schindler, fie seria Hostel, de Tarantino. Şi dacă va putea adăuga ceva groaznic despre om, înseamnă, vorba lu’ bunică-mea, că “e ceva”!

Ziariştii au dreptul să fie şi politicieni?

Scandalul dintre Traian Ungureanu şi Cotidianul ar trebui să se finalizeze printr-un răspuns definitiv la această întrebare. Dacă e doar un alt scandal văduvit de concluzie, înseamnă că merităm să plutim în incertitudini contrafăcute şi să răspundem, precum curvele, când pozitiv, când negativ, în funcţie de interese.

Eu unul cred că da, ziariştii au dreptul să fie şi politicieni.

De ce? Uite de ce:

În primul rând, pentru că şi politicienii sunt, atunci când au chef, ziarişti. În Jurnalul Naţional, am citit, deseori, editoriale semnate de Adrian Năstase. Omul ăla exprima opinie politică şi economică într-un ziar. Şi nu era singurul. În câteva gazete argeşene, s-a mers, la un moment dat, pe ideea ca parlamentarii să scrie editorial. A fost o problemă? Nu.

În al doilea rând, pentru că unii politicieni sunt patroni de ziare sau chiar de trusturi media. Dan Voiculescu este master-ul PC şi al trustului Intact. În Argeş, Marcel Proca, proaspăt prefect şi PSD-ist cu ştate vechi, este patron al unui fost cotidian, actual săptămânal. Chiar eu am făcut talk-show la o televiziune francizată de un politician liberal. De aici, pentru ca situaţia să fie echilibrată, reiese că jurnaliştii, la rândul lor, nu au numai dreptul să fie simpli politicieni, ci chiar preşedinţi de partide politice, asta dacă reuşesc, bineînţeles.

În al treilea rând, pentru că toţi directorii de presă şi redactorii-şefi au convingeri politice, dobândite în ani buni de muncă, pe care le ştie toată lumea: se văd în editorialele pe care le scriu, luând apărarea partidului preferat şi politicienilor cu care colaborează, se văd în politica editorială a ziarului, a radioului sau a televiziunii pe care o conduc. Orb să fii să nu le identifici. Cinste ziariştilor care îşi asumă public convingerile politice. Chiar şi eu am scris la ziare unde am urmat politica editorială impusă şi nu m-a deranjat: când am scris la cutare ziar, ştiam ce orientare are directorul, iar dacă am vrut să am alte opinii publice, m-am dus de bună voie să-mi negociez, până la punctul de compromis egal acceptat, libertatea de expresie. Foarte rar am întâmpinat rezistenţă brutală sau impermeabilitate.

În al patrulea rând, pentru că mitul obiectivităţii presei, al imparţialităţii şi al echidistanţei s-a spulberat demult şi trebuie să ne asumăm cu toţii – politicieni şi jurnalişti – consecinţele acestui fapt. Nu mai suntem doar ziarişti sau doar politicieni. Împreună formăm o lume, un sistem pe care societatea îl înţelege al dracului de bine. Consumatorul de media are libertatea de a alege, de a avea opţiuni. De exemplu, dacă alegi să te uiţi la Realitatea, poate că nu te afli în target-ul Antenei 3, nu? Lucrurile astea sunt destul de bine delimitate.

De ce nu este, totuşi, bine că se petrec aceste lucruri?

Fiindcă presa tinde să fie propagandă deşănţată şi pupat în cur. De fapt, la un moment dat, chiar este: când turcul plăteşte, vorbeşti turceşte – ăsta este, totuşi, un lucru care depinde de demnitatea personală a fiecărui ziarist, nu toţi acceptă să aibă limba maro. Atâta doar, că pupatul despre care vorbim nu mai este ca pe vremea lui Ceauşescu, acum sunt mai multe partide politice şi fiecare trăieşte cu propaganda lui, cu mass-media lui, cu ziariştii lui.

Iată de ce mi se pare o tâmpenie să te uiţi ca la o struţo-cămilă la jurnalistul care, la un moment dat, a decis să se înscrie într-un partid politic. Sistemul politico-mediatic contemporan acceptă lucrul ăsta ca pe ceva natural.

Întrebarea care se pune este, în acest context, următoarea: cum mai poate presa să reacţioneze critic la abuzurile politicienilor liberali, să spunem? Păi există presa social-democrată, are ea grijă să o facă. Şi invers. Deci, hai să privim democraţia fără ipocrizie, există Putere şi Opoziţie, cele două se critică una pe cealaltă, în presa… aferentă. Aşa stau lucrurile. Cei care spun altfel sunt mincinoşi ordinari ipocriţi.

Eternul şi fascinantul clişeu mediatic!

Mulţi bloggeri – şi aproape toate televiziunile – au reamintit că azi e ziua lui Ceauşescu care, dacă n-ar fi fost împuşcat, ar fi împlinit nu ştiu câţi ani.

Pe ecrane, veşnicele imagini de acum 20 de ani. Plus o puzderie de boşorogi nomenclaturişti, scoşi de la naftalină, care ţin neapărat să repete că Ceauşescu era un “ţăran cinstit”, dar “nevastă-sa era o scorpie”. Efort de spălare a unui trecut şi a a unui om pe vremea căruia ei au reprezentat clasa privilegiată.

“Începuse bine în 1968, când şi-a manifestat solidaritatea cu Cehoslovacia,  dar a terminat prost!” – alt clişeu istoric ordinar, folosit pe post detergent care să cureţe mizeriile unei dictaturi.

Pe blogguri, amintiri personale. Unele triste şi unele cu parfum de nostalgie. Înţeleg. Oamenii se întorc permanent cu mintea în trecutul în care au fost copii/tineri fericiţi, uitând că acel trecut istoric (în care a fost distrusă o ţară) nu trebuie amestecat cu trecutul personal (în care te bucurai că găseai Pepsi la Costineşti), chiar dacă cele două trecuturi interferează.

Ceea ce nu scrie (şi nu spune) nimeni este că Ceauşescu s-a pulverizat, la scurt timp după împuşcare, în sute de Ceauşeşti mai mici.

Preşedinţi de Consilii Judeţene, Prefecţi, CEO de multinaţionale, patroni ai buticurilor din colţ, deputaţi şi senatori, primari şi consilieri, binişor trecuţi de 55 de ani – în toţi găseşti, la un moment dat, un mic ceauşesc care scoate capul din buzunarul costumului de firmă în căutarea cultului personalităţii.

Semnele distinctive: vor să aibă mereu dreptate, “înainte era mai bine”, folosirea unor clişee de limbaj, prostie JMecheră, analfabetism.

Poate mai ştiţi şi voi alte semne distinctive…

Sindicalizarea talentului?

Mă amuză teribil ideile de genul… “Mişu! Trebuie să facem un sindicat al ziariştilor! Sau un club. O organizaţie, ceva. Eventual, să aibă un lider. Un om pe care să te poţi baza.“

Well, nu trebuie.

Microclimatul organizaţiilor, al grupurilor (sau al “găştilor”) e o chestie de care m-am ferit mai mereu. Mie nu-mi place să mă simt solidar cu nimeni – cu atât mai puţin prin prisma meseriei – ba chiar şi numărul prietenilor buni l-am redus de muuult la minim: trei sau patru. Din păcate, vreo doi din patru trăiesc în alt oraş şi nu mai apucăm să ne vedem…

Asta ca să nu mai spun că jurnalismul este o meserie eminamente concurenţială şi se clădeşte pe talent, pe creativitate şi, mai ales, pe cunoaştere. Nu văd cum ai putea să sindicalizezi creativitatea şi talentul. Nu văd cum ai putea să sindicalizezi concurenţa.

A!

De fapt, e vorba despre altceva… E vorba să-i susţii pe cei lipsiţi şi de cunoaştere, şi de talent, şi de creativitate, să lupţi pentru drepturile lor, în timp ce ei vin “la clubul ziariştilor” doar ca să tragă din pipă, să sugă o bere, să ţeasă intrigi sau să cordească vreo tută (care vrea şi ea să devină ziaristă).

Mulţumesc, NOT!

Lăsaţi televizoarele deschise!

În seara asta, începând cu orele 21.00, la Argeş TV, talk-show despre alegeri, cu telefoane în direct.

Moderator: Marian Mihai, cunoscut în blogosferă sub paşnicul nume “Rechinu“.

Invitaţi: eu şi prefectul Iani Popa.

Lăsaţi, aşadar, televizoarele deschise: urmează zâmbete gratis pentru popor