De ce “Arta de a trăi în demistificare?”

Scriind despre publicitate, am fost ipocrit. Atâta timp cât am creat şi eu mesaje publicitare, n-am dreptul să mă dau lovit de acest spectacol care umple spaţiul şi timpul. Fiecare vrea să vândă – pentru bani. Apoi, să cumpere. Vânzare & Cumpărare. Nu-i ruşine, nici secret – asta e formula relaţiilor interumane, în lumea de azi. (Formula cel mai des întâlnită, vreau să zic.) Apoi, accept: totul e brand, realitatea nu există. N-a existat niciodată.

De fapt, eu trebuia să scriu altfel, să aşez lucrurile în perspectivă istorică. Dictatorii au încercat să modifice realitatea în funcţie de utopii. N-au reuşit, în ciuda băilor de sânge. Au reuşit, în schimb, marile agenţii de publicitate.  Ele sunt dictatorii moderni, iar utopiile lor n-au nevoie de cadavre. Mao a ucis 27 de milioane de oameni, fiindcă nu aderau la doctrină. Apoi a venit un puştan care a creat o iluzie: detergentul care se transformă într-un personaj comic animat sau crema de noapte care şterge orice rid, să zicem. A aderat toată lumea. C*ca C*la a strâns mai mulţi adepţi decât comunismul, socialismul, capitalismul şi fascismul la un loc. Nu era nevoie de promisiunea că cei mulţi vor fi fericiţi aici, pe pământ. Era nevoie de o băutură acidulată ieftină.

Tot ce contează este că oamenii n-au nevoie de realitate. Iluziile ne ţin în viaţă. Aţi văzut “Instinct“, cu Anthony Hopkins? Antropologul care trăise printre gorile şi aproape că devenise gorilă îl strânge de gât, într-un acces de furie, pe psihologul care venise să-l readucă printre oameni. Apoi îl întreabă, ameninţându-l că, dacă nu răspunde corect la o întrebare, îl ucide: “Ce ţi-am luat?” Libertatea. Nu, pentru că, în societate, nu eşti niciodată liber. Mi-ai luat iluziile. Corect! În special iluzia supremă – aceea că eşti liber şi stăpân pe viaţa ta.

Detergenţii nu curăţă orice pată. Nicio cremă din lume nu netezeşte ridurile. Iar băncile te comisionează în draci, n-au grijă de banii tăi. Oamenii au însă nevoie de povestea că lucrurile s-ar petrece astfel. Realitatea îi înspăimântă. Uneori, cei ca mine simt nevoia să spună cele mai indezirabile cuvinte de pe lume: “Asta-i realitatea!”  Dar nimeni nu este realmente pregătit pentru realitate, nici eu. Toţi, între realitate şi minciună, alegem minciuna convenabilă. De exemplu, simţim chestia asta când ne îndrăgostim: când vraja se rupe, iar celălalt apare dezbrăcat de iluziile în care l-am înfăşurat, dăm piept cu realitatea. Povestea a fost frumoasă.  Iluziile au contat. Realitatea ne-a dezamăgit.

Ca în orice, şi-n dihotomia iluzie-realitate trebuie să existe un echilibru – după tiparul mantrei Yin şi Yang, dacă vreţi. Folosesc simbolul ăsta nu pentru e cel mai sugestiv, ci pentru că-l cunoaşte toată lumea. Atunci când poveştile sunt prea multe, prea agresive, aberante uneori, echilibrul se strică. Avem nevoie de poveşti, dar nu încontinuu şi nu la orice pas, fiindcă riscăm să ne mutăm în lumea zânelor. Mao a ucis oameni. Publicitatea îi poate imbeciliza. Nu ştiu ce e mai bine. Cu precizie ştiu că oamenii care trăiesc exclusiv în realitate sunt la fel de dezaxaţi ca cei care trăiesc exclusiv în iluzie. (Dacă astfel de oameni or fi posibili.)

Vă recomand un experiment psihologic: găsiţi, să zicem, o femeie urâtă. Vorbiţi-i frumos, atent, seducător, trataţi-o ca pe o femeie frumoasă. Veţi vedea că se va comporta ca o femeie frumoasă. De ce? Fiindcă, în mintea ei, nicio femeie urâtă nu este chiar atât de urâtă, ci doar mai puţin frumoasă decât altele. Iată iluzia. La fel, un cocoşat nu este chiar atât de cocoşat, ci doar mai puţin drept decât alţii. Eu, de exemplu, sunt complet chel. Dar mă îmbăt cu ideea că sunt şarmant E iluzia mea despre mine.

Şi totuşi, sloganul blogului ăstuia este “Arta de a trăi în demistificare!” Avem nevoie să demistificăm, să dezamorsăm iluziile uneori. Iluziile despre lume şi despre noi înşine.

Hai să încheiem cu o poveste: a lui Aurel Sibiceanu, poetul ăla care e şi chel, are şi plete – dracu’ a mai pomenit aşa ceva. (Asta da iluzie capilară!!!)

Eu am alta metodă pentru a nu fi harponat de fetele care vând ace, brice şi mai putin carice- le cer numarul de telefon! Patru dintre ele mi l-au dat! Dintre toate patru, doar una a observat că am o bibliotecă în casă. Când a văzut atâtea cărţi, a început să exclame şi să se dezbrace. “Vai, ce multe cartzi ai, zicea intruna, bagandu-se in pat, vino langa mine si povesteste-mi o carte! ” Ceea ce am shi facut. Nu mai shtiu cand am adormit. La trezire, fata nu mai era in casa. Pe oglinda de la baie scrisese cu rujul: VOI REVENI! A revenit, mi-a cerut sa-i povestesc viatza Fridei Kahlo. Ceea ce am shi facut. Iarasi am adormit povestindu-i. Shi tot asha; cred ca viitoarea carte pe care urmeaza sa i-o povestesc va fi a 6-a! Evident ca nu am facut inca dragoste cu fata. Asta va fi probabil in noaptea cand imi va cere sa-i povestesc Critica ratziunii pure, a mult iubitului Kant. Tine-mi pumnii, Misha! Cu bine!

Ratare fiinţială, nimic serios

Omul aservit lucrurilor a devenit un animal stupid. Câteva decenii de consumerism au golit indivizii de personalitate şi de viaţă interioară. Identificarea de sine se produce, uneori exclusiv, prin brandul preferat. Nefiind în stare să afli nimic despre omul care eşti, ajungi să crezi că tu eşti omul care poartă Z*ra, care bea C*la, care mănâncă la Cheiefsi. Iată-ţi singurele repere, în rest, consumi neant existenţial. Publicitatea şi consumerismul sunt ultimele coordonate ontologice – tot zbuciumul uman se închide aici, cu nostalgii şi cu speranţe. O infinită junglă de oferte, de discount-uri, de bonus-uri şi de promoţii sufocă spaţiul, timpul, orizontala, verticala – şi conştiinţele. Conştiinţa de sine, eul, nu mai sunt misterioase, acum se revelează într-o hologramă de înaltă definiţie: apartenenţa la produs.   

A apărut un segment social al cărui univers interior se clădeşte exclusiv pe reclamele de la televizor şi de pe net. Inşi care au transformat în chestiune personală supremaţia unui brand, ilustrează trist paroxismul deşertăciunii umane. Scoşi din sistem, se comportă ca zombi la care nu ajunge niciun stimul exterior. Pentru ei, cerul este din gumă, marea miroase a display, iar dragostea – a ambalaj de prezervativ. Oare cum este ca prima amintire a unui cuplu să fie un Mall, iar coordonatele iubirii să fie trasate între logo-uri?

La fel ca în Idiocracy, aceşti oameni consumă lumea ca pe un reality show involuntar, lăsat să curgă fără coregrafie, fără intrigă, fără deznodământ. “Lumea ca lume” le-a dispărut demult din câmpul vizual. Pentru ei nu mai există graniţe între real şi imaginar, între oniric şi raţional. Dacă în clipurile publicitare totul este posibil, de ce viaţa însăşi ar fi inferioară animaţiei? Abulici şi nereperaţi, iată-i în target pentru cele mai sinistre produse mediatice: Michael Jackson trăieşte, Un pui de extraterestru a fost găsit în Mexic, Madona a făcut baie în piscină, Pe Google Earth a fost zărit monstrul din Loch Ness, Sub Bucegi există un tărâm secret… Tot atâtea stories aberante, sorbite pe nerăsuflate de oameni compromişi fiinţial. Pentru un idiot, ce poate fi mai spectaculos decât clişeul transmutării parousiei hristice în istoria pământească a regelui muzicii pop, decât o vedetă ale cărei gesturi “omeneşti, prea omeneşti” devin subiecte de breaking news, decât eterna şi fascinanata “nouă dovadă” a existenţei extratereştrilor – şi tot aşa?

Secolul XXI nu este deloc. Îmi închipui un Malraux stupefiat. Singura dilemă intimă a omului contemporan pare să se petreacă în faţa raftului din hypermarket, singura angoasă devastatoare este provocată de E-uri şi conservanţi şi singura fericire absolută este smulsă din efectele cremei cu coenzima Q10 care întinereşte vizibil tenul. Restul dilemelor, angoaselor şi fericirilor pot bălti în relativitate.

Pascal Bruckner este, cumva, optimist:

“Adevărata crimă a televiziunii, ca şi a publicităţii este de a nu reuşi să ne transforme cu totul în zombi… Chiar şi cretinul cel mai desăvârşit ştie să facă diferenţa între receptorul său şi lumea exterioară. În afara supermagazinului rămâne întotdeauna o viaţă – şi asta e drama.”

Pascal Bruckner, Tentaţia inocenţei, Nemira, 1999, p. 70

Eroarea…

Astăzi, pe blogul lui Jocker 12, am văzut două filmuleţe (link) care dezvăluie mai mult despre om decât au reuşit s-o facă, vreodată, toţi gânditorii.

Povestea despre ceea ce oamenii le pot face oamenilor, povestea răului, nu se poate aşeza în cuvinte. Imaginile te lasă mut. Înghiţi cu amărăciune absurdul faptului că şi tu eşti om, refuzi să fii coleg de specie cu cei care ucid, ţi-ai dori să devii altceva, o creatură separată de lume, lipsită de legături cu semenii. În lumea în care e loc pentru gesturi tandre, pentru dor şi pentru poezie, de ce mai e loc pentru atâta cruzime? Întrebare tâmpită. Nu vom putea răspunde. “Este loc pentru cruzime, din cauză că…” Continuaţi voi. Mie nu-mi vine nimic în cap. Perspectiva că, într-o zi, omul nu va mai exista este consolatoare. De la bun început, zarurile au fost aruncate prost. Totul a fost o eroare.

Combinarea conştiinţei de sine cu obscuritatea animalismului, iată formula existenţială a tragicului.

Despre cum apa grea poate ajunge ridicolă

Obsesia pentru “o viaţă cât mai lungă” e complet nejustificată. Când vine vorba despre “urgenţa morţii” – şi despre spaimele inerente – îmi amintesc argumentul liniştitor al lui Jean Giono: ar fi aberant să faci o eterninate ceea ce ai făcut azi sau ieri. (Paleta de activităţi umane concrete este restrânsă, orice infinit fiind speculativ.) Totuşi, din când în când, citim ştiri dădătoare de speranţă, cum este asta.

Să presupunem că apa grea îţi prelungeşte viaţa cu 10 ani. E vreo şmecherie că trăieşti 90 de ani şi nu 80? Trişezi destinul? Driblezi fatalitatea? Oricum, de la o vârstă încolo, mintea oricărui om se întoarce – şi se fixează – în prima tinereţe, în acel illo tempore, când a fost tânăr şi fericit. Medicii numesc asta Alzheimer. Un gânditor ar numi-o eternă reîntoarcere… (Probabil, în decursul vieţii, nu facem decât să configurăm practic, aşa cum putem, “miturile” pe care le-am creat, în primii ani, despre noi înşine. Nereuşind, revenim la ele, la final – şi le regăsim la fel cum le-am lăsat. Ne resorbim, alteraţi, în propriile idealuri.)

Realizarea de sine, în timpul vieţii… Ziariştii glossy ar numi asta “ambiţie”. Materializarea ambiţiei ar numi-o “succes”, fiindcă orice mit adus pe pâmânt, ritualic sau nu, este un succes… Tot atâtea concepte moderne, pentru chestiuni vechi de când lumea.)

Mă gândesc că, dacă oamenii de ştiinţă ar înţelege că prelungirea vieţii este inutilă, poate am fi salvaţi de ridicolul unor astfel de ştiri. O carte pe care sunt convins că nici unul dintre savanţii obsedaţi să găsească Leacul n-o mai citeşte… “Tratat despre moarte“, de Vladimir Jankelevitch.

Riscăm un “La mulţi ani!” pentru Claude

Claude Levi-Strauss a împlinit azi 100 de ani. Structuralismul a murit, dar tatăl lui mai trăieşte.

Un roman interesant despre structuralism – şi despre diferenţele culturale – este “Samuraii”, de Julia Kristeva.

Un grup de intelectuali occidentali, membri ai grupului Tel Quel, printre care şi C.L. Strauss (numit, ca personaj, Strich-Meyer) pleacă în China. De ce? pentru că, în mai ‘68, contau extrem de tare, în Franţa, tezele marxismului sovietic: se impuseseră modificări la nivelul scriiturii şi se vorbea de o revoluţie proletară. Intelectualii francezi “au pus”, aşadar, “botul”. Anul următor, în ‘69, s-a produs cotitura către maoism. Unii membri ai grupului au fost acuzaţi de moderaţie, iar restul au fost invitaţi la Pekin, Shangai, Nanking, Xian…, să vadă pe viu uriaşa revoluţie.

Normal că aici a avut loc o mare deziluzie pentru intelectualii vestici. “Structurile nu coborau în stradă” şi, mai ales, nu erau peste tot la fel. Intelectualii francezi erau intelectuali francezi, iar chinezii, chinezi. Concluziile au fost simple mai ales pentru formula dialectică eu-celălalt…

Toţi suntem chinezi unul pentru celălalt.

Mai mult, “fiecare este un extraterestru pentru celălalt”.

Marxismul îşi pierduse valoare profetică, singurul care îi rămâne fidel fiind Sartre, care acuzase, dealtfel, structuralismul de discreditarea reflecţiei istorice.

Ontologia de la Cepari

Am nişte vagi erecţii intelectuale când mă gândesc că era cât pe-aci să mă fac profesor. Însă mi se fleşcăie instantaneu entuziasmul când aud toate discuţiile astea cretine despre mărirea salariilor dascălilor, cu 50%.

Vă daţi seama ce succes am ratat? Aş fi putut să-l predau pe Descartes pentru 1.000 de lei pe lună. Şi pe Hegel. Şi pe toţi ceilalţi. Dacă tot muncisem 4 ani să devin depozitarul înţelepciunii occidentale şi orientale, din Antichitate până-n epoca noastră, iată că statul român avea să se gândească şi la mine, 8 ani mai târziu, punându-mi salariul la mijlocul mesei de barbut, între un populism împuţit de tip pesedist şi posibilităţile unui buget căcăcios.

Din partea mea, să se mărească salariile profesorilor şi cu 500%, dacă bugetul o permite. Şi, mai ales, dacă împăiaţii de la catedră ar reuşi barem să clintească privirea unui adolescent de pe ecranul mobilului.

În ce mă priveşte, atât aş spune: era cât p-aci să-mi fut viaţa, făcându-mă profesor în România! Şi încă de filosofie. Îmi aduc aminte cum mă zgâiam pe tabelele alea de la Inspectoratul Şcolar Judeţean unde scria că singurele catedre vacante, de suplinitor, erau la Şuici şi la Cepari.

What the fuck is Cepari, mă întrebam împietrit. Până când m-a lămurit careva că e undeva, la ţară. Aha, zic, eu am învăţat toţi termenii filosofiei lui Platon în limba greacă şi toţi termenii filosofiei lui Heidegger în limba germană, ca să mă duc la Şuici? Cam aşa ceva, mi se răspundea. Sincer, nu mă vedeam făcând nimic altceva decât înghesuindu-mă în cancelariile rurale cu “doamne profesoare” tinere, navetiste şi la fel de năroade ca şi mine. Aş fi făcut-o din plictiseală, din lipsă de ocupaţie sau ca să-mi clătesc mintea şi trupul de privirile idiotizate de sărăcie şi frustrare ale unor adolescenţi care altă şansă n-au avut decât să se nască la Românica.

Aş fi numit asta “ontologia de la Cepari”.

Acum stau şi mă întreb ce curs ar fi luat viaţa mea dacă în loc să fi prezentat ştiri la Radio Contact, primul meu job, m-aş fi dedicat “ontologiei de la Cepari”. Probabil aş fi înghesuit un număr important de profesoare navetiste lângă sobe reci, din cancelarii rurale. Şi aş fi aşteptat febril să mi se dea 50% la salariu. Probabil aş fi băut vodcă şi aş fi fumat Carpaţi. Probabil aş fi dispreţuit pe toată lumea, o lume mult prea plină de GewiBheit-uri, în sens heideggerian – unde termenul nemţesc neprietenos şi hâd însemnează “certitudine.” O lume insensibilă la adevăruri adânci despre condiţia umană şi la imuabilitatea Formelor Pure. O lume fără îndoieli metodice. O lume care curge heraclitian, în ritmul ei, ciocnindu-şi contrariile.

Să studiezi artele frumoase, filosofia, filologia şi aşa mai departe, trebuie să îndeplineşti o condiţie necesară: să nu te fi născut la Românica. Oricum nu vei face niciodată ceea ce înveţi, pentru că rişti să crăpi de foame, să râdă toată lumea de tine şi să mori de tânăr. Dacă ar fi după mine, aş desfiinţa facultăţile astea. Suntem mult prea puţin aristocraţi pentru aşa ceva. În fond e o ţară de foşti ingineri şi de actuali politicieni-jurnalişti-analişti-advertiseri-manageri-preşedinţi -etc.

Dar unii s-au făcut, totuşi, profesori. Au trecut prin cancelarii rurale, au răbdat frigul, foamea, au crezut până la capăt în idealurile din tinereţe. Şi azi se confruntă cu Gigi Becali din privirea adolescenţilor rătăciţi. Şi aşteaptă 50%. Este şi asta o dovadă de încăpăţânare cum că normalitatea trebuie forţată ca să se producă. A preda filosofia la Cepari este un act temerar, iar visătorul care o face poartă în el maimuţa vizionară care s-a ridcat în două picioare, asumându-şi riscurile unei orientatio primare.

Noi, ceilalţi, purtăm în noi maimuţe obişnuite. Şi nostalgia unui paradis chinuitor, în care toate lucrurile ar fi putut să fie normale, dar nu sunt. Nostalgia ontologiei de la Cepari.

Dulceţei de gutui i se fâlfâie de criză

Socialiştii simt cum Dumnezeu îi pupă pe gură şi le pune o mână pe cur. În sfârşit: puţină dragoste sinceră, egală, pogorâtă de sus, pentru ei. Bătrânul capitalism îşi priveşte nostalgic bursa fleoşcăită. Democratul Obama se pregăteşte să spele umilinţa unchiului Tom, strămoşul negru din colibă. O fi bine? O fi rău? Ceva mânie proletară se simte în aer. Dar ce contează? Oamenii simpli sunt cei mai fericiţi. “O să fac o dulceaţă de gutui în seara asta, mmm, mmm!” – zicea, în drum spre piaţă, o gospodină. Şi, dincolo de ea, era neantul. Fericirea cea simplă. Cum ar fi putut, vreodată, criza să-i afecteze dulceaţa? Afară era frig, simţeam aproape vremea romanelor ruseşti, citite la lampă. Mă, ce dracu! Voi nu vedeţi că Stalin râde prin portrete? Nooo! Gata! omenirii i s-a luat de iluzii şi de lumini. Mă întreb şi eu, filosoficeşte, la un Cabernet: mă, dar ce urmează?

O rapidă filosofie a înjurăturii

Joker 13 îmi scrie un lung mesaj în care îmi spune că, dacă îi înjur, sunt la fel ca ei. De asemenea, important este ceea ce facem acum, iar privirile resentimentare în istorie sunt inutile, în sensul că nu modifică nici istoria, nici prezentul. “Muia” pe care am dat-o eu, pe blog, foştilor nomenclaturişti nu intră în nicio reţetă de influenţare (în bine) a spaţiului cotidian, ba dimpotrivă este o picătură de mizerie adăugată marii mizerii.

Corect, Joker 13! Bunul simţ este cel care schimbă lucrurile în bine. Ştiu acest lucru, la fel cum îl ştii şi tu. Cunosc, de asemenea, perceptele individualiste care te îndeamnă să-ţi vezi de viaţa ta, să priveşti exclusiv înainte, doar pentru tine, şi, dacă se poate, să nu pici în ridicolul aserţiunilor cu tentă socială, fiindcă, vorba aia, cine suntem noi să vorbim. (În paranteză fie spus, acest păgubos “cine suntem noi să vorbim” este un prim pas către tranziţia de la individul cu atitudine la masa socială manipulabilă şi total lipsită de opinii ferme.)

Dar noi?  Stând, aşa, la căldurică, în tihna casei noastre, sorbind o cafea bună şi răsfoind o carte, s-ar putea să ne străbată următorul gând: oare dacă oamenii simpli ar fi ştiut să transmită, la timpul potrivit, înjurăturile de rigoare – “muile” de rigoare, dă-mi voie să fiu direct – cât din totalitarism ar fi fost posibil? Ştiu, ştiu, e o întrebare teoretică, dar asta facem aici. Teoretizăm, ne dăm cu părerea, nu avem pretenţia că face din bloguri sediile adevărului… Te întorc la Hannah Arendt, dragă Joker 13, care a văzut foarte limpede lucrul acesta şi l-a transmis la fel de limpede: “consimţământul de a-ţi fi frică autorizează totalitarismele.“

Tu spui că înjurăturile vin din frustrare. Eu spun că adevăratele înjurături vin din revoltă. Eu frustrat n-am de ce să fiu: nu trăiesc în comunism şi, slavă domnului, am tot ce-mi trebuie. Şi mă bucur că păstrez capacitatea de a mă indigna, de a mă revolta – fie şi înjurând. Nu sunt un robot social proactiv care priveşte înainte, zâmbind sticlos ca în reclame şi nu sunt nici individul cu gândirea amputată de “killbuilding“-ul corporatist. Încă ceva: nu surâd tâmp. Am încă suficientă piele să-mi acopere dinţii.

Uite, aproape fără să vreau, îmi amintesc de întâlnirea dintre Liiceanu şi Cioran  în Jardin de Luxembourg”. Dă-mi voie să ţi-o evoc aici:

Pe neaşteptate am început să vorbesc română… S-a oprit, m-a privit o clipă descumpănit şi, izbucnind dintr-o dată în râs, a început să înjure. Înjura râzând, înjura cu un aer şugubăţ, înjura verificând parcă un repertoriu, cu grija celui ce se apleacă, acordându-l, asupra unui instrument îndelung cunoscut; înjura aproape în extaz, înjura patetic…

Erau “muile” revoltei prin care un om se întorcea la limba natală, mă rog – nu insist.

Înjurăturile, Joker 13, pot avea o minunată funcţie terapeutică. Descătuşează, relaxează şi cred că, unele dintre ele, conţin mai mult umor decât filmuleţele comice de pe Youtube. În fond, ce ar trebui să fac eu aici? Să prezint telefoane mobile sclipicoase? În clipa în care ne pierdem capacitatea de a ne indigna, devenim simpli purtători de gadget-uri. Lumea de azi, cu toate crizele ei, ne-o permite. Dar eu unul cred că nu există nefericire mai mare decât să fii fericit de unul singur, privind înainte, surâzând permanent şi jubilând de încântare cu ultimele căcaturi cumpărate din mall.

Large Hadron Collider

Ar fi cel mai igienic final: să facem bâldâbâc, împreună cu planeta, într-o gaură neagră.

Mâine dimineaţă, pe la ora 10, protonii au să alerge ca nebunii, cu viteza luminii, la 100 de metri sub pământ, la graniţa Elveţiei cu Franţa, într-un tunel, bla, bla, bla, nu mai repet toate detaliile ştiinţifice, pentru că le ştiţi. În ce mă priveşte, recunosc că eu sunt de partea răului, adică a cunoaşterii. Dacă te poţi juca de-a Dumnezeu ca să afli ce a fost la începutul lumii, în primele clipe ale Big Bang-ului, ar fi păcat să n-o faci. În fond ne-am jucat sute de ani ba dea popoarele migratoare, ba de-a statele naţionale, ba de-a Inchiziţia, ba de-a fizica şi matematica, încât merităm şi noi, ca oameni decenţi, o certitudine: fie să ştim ce a fost at first, fie să dăm colţul.

Să nu uităm: doar maimuţele curajoase, care s-au ridicat în două labe, au devenit oameni. De data asta, doar oamenii care-l mimează pe Dumnezeu vor deveni dumnezei.

Tembelism, artă şi natură. Porci şi piramide

Faptul că, peste 35 – 40 de ani, adică la vreo 70, o să crăp ajunge să mă bucure. Lumea se tembelizează ireversibil, iar eu într-o lume total tembelă aş fi profund nefericit. Şi nervos. Acum, daţi-mi voie să-mi justific lipsa de respect faţă de “lume”, enunţată supreficial şi frust. (Există mimoze care au nevoie de astfel de justificări.)

Încep aşa, pe ocolite…

Ca orice om decent, sunt ateu. Popimea mă exasperează cu ipocrizia ei unsuroasă, iar biserica ar face bine să devină o instituţie privată, fiindcă tot se comportă, cel mai adesea, ca un SRL. Iar Dumnezeul cărţilor sfinte e un tip cât se poate de imperfect, răzbunător, şantajist şi – chiar aşa – îngust în deplina sa atotputernicie. Ei bine, atunci care este dumnezeul meu? Pun întrebarea asta în ideea că există şi oameni convinşi că nu se poate trăi cu cerul gol deasupra capului, iar “toate astea” trebuie să aibă, vai, “un sens”. (Nu trebuie neapărat, dar dacă oamenii insistă, mă supun.) OK, eu am doi dumnezei, nu unul. În primul rând, arta. Şi în al doilea rând natura.

N-am nimic împotrivă să mă înrudesc, pe cale naturală, cu parameciul verde şi cu drosofila melanogaster, apoi cu cimpanzeii, apoi cu hominizii. De ce? Fiindcă eu, ca homo sapiens, am ajuns să-mi exprim sensibilitatea la un anumit nivel de excelenţă artistică, fie că arta e doar techne, fie că e ceva mai mult, adică inspiraţie. Asta ca să nu mai spun că natura – mediul, ca să vorbim ca ecologiştii – este singura întâmplare favorabilă de care au beneficiat oamenii… Arta şi natura reprezintă, pe pământ, grandiosul, iar cerul poate rămâne complet gol – de zei şi de Dumnezeu.

Or, oamenii ce fac? Distrug, probabil din plictiseală, atât arta, cât şi natura – fiindcă pe Dumnezeu, să fim serioşi, l-au înecat demult în ipocrizie şi interese. Arta a devenit o “ocupaţie” sofisticată şi urbană la-ndemâna orşicui. Iar despre natură nici nu cred că trebuie să mai scriu ceva: e măcelărită.

Citesc, aşadar, pe Realitatea două chestii care m-au lăsat buşbec. Un tip a pictat nişte porci şi vrea să facă o expoziţie artistică. Iar în Dubai a fost proiectat un oraş al viitorului, pentru un milion de oameni, în formă de piramidă.

Deci, dacă peste 150 de ani, lumea o să trăiască în piramide de sticlă şi o să meargă la expoziţii artistice cu porci pictaţi, eu unul ajung să mă bucur de rapida finitudine a condiţiei umane. Ca să vă amuz, discutând o dată cu prietenul Cocea despre chestii din astea, iată ce-mi spune omul: “Bă, Mişule, planeta asta va atinge gradul maxim de civilizaţie când va fi acoperită integral cu tablă.” Şi când, probabil, oamenii se vor îmbrăca în latex…

Negând arta şi natura, omul îl ucide, definitiv, pe Dumnezeu din el. Ori noi ce avem, pe pământ să preîntâmpine toate astea? Academicieni şi ecologişti? Ha, ha, ha E prea puţin.