12 şi Urga

S-o mai lăsăm naibii de politică, viaţa noastră este, de fapt, în altă parte. Din cauza politicii n-am mai apucat să postez aici despre filme, despre cărţi, despre lucrurile care îmi plac – şi care – helas! – nu fac audienţă …

Zilele astea am văzut două filme în regia lui Nikita Mihalkov: 12 şi Urga.

12

N-am să vă povestesc filmul, este mai bine ca fiecare să-l vadă şi să tragă concluzii. Însă, după ce veţi citi o cronică scrisă de Vasile Gârneţ, vă veţi schimba părerea (bună) despre Mihalkov.

Marea miză a filmului este această ideologie „putinistă”, pe care Mihalkov încearcă s-o ilustreze, denaturând evenimente din istoria recentă a Rusiei. Din flashback-urile despre război insertate în film se înţelege că, de fapt, în Cecenia a fost un război civil, cecenii s-au omorât între ei, iar armata rusă a avut misiuni de pacificare, de salvare a băştinaşilor de ei înşişi. Cu alte cuvinte, militarii ruşi n-au bombardat oraşul Groznîi, făcându-l una cu pământul, ci au plantat flori pe bulevardul central…, iar ofiţerii ruşi, între care unii vorbesc perfect limba cecenă, au salvat copiii ceceni dintre ruine şi i-au înfiat… E libertatea lui Mihalkov să aibă opţiuni politice şi să pledeze pentru ele chiar şi în filmele pe care le face. E alegerea lui să fie alături de  preşedintele Putin – „cel trimis de Dumnezeu” –,  lucrând la un proiect imperial, un proiect mistic şi metafizic, care va salva Rusia, dar şi întreaga omenire… Istoria a mai cunoscut asemenea temerari. Iar istoria cinematografului a contabilizat şi destule filme de propagandă, unele făcute cu talent, ca acest 12. Eu îl prefer pe Mihalkov cel din filmele sale artistice, de odinioară („Piesă neterminată pentru pianină mecanică”, „Câteva zile din viaţa lui Oblomov”, „Cinci seri”, „Urga”).

URGA

Urga este o prăjină la capătul căreia atârnă un lasou. Mongolii o folosesc la prinderea cailor, oilor şi… nevestelor. Când îşi prind nevestele, înfig urga în pământ şi restul mongolilor ştiu că fac dragoste, aşa că nu-i deranjează. Dacă utilitatea “urgăi” nu v-a convins să vedeţi filmul, poate vreţi să vedeţi un copil mongol cântând un vals la acordeon de pe partitura tatuată pe spinarea unui rus ameţit – genial!

Poate ai geniu, dar talent în mod sigur n-ai!

Lars von Trier este un regizor care continuă să fie la modă. Aşa că am ajuns să văd şi eu câteva filme ale lui. Am rezistat cu greu până la jumătatea Manderlay şi tot aşa în cazul Breaking the Waves. Dar am reuşit să văd integral Antichrist, cel mai nou film al acestui domn, Trier.

Regizorul despre care vorbim mi-a amintit vorba pe care Paul Valery i-a spus-o unui june poet care venise la el, ca la marele maestru, cu nişte versuri: “Dragul meu – îi spune Valery – poate ai geniu, dar talent sigur nu ai!” La fel şi cu Trier. O fi geniu, o fi mare, dar mie mi se pare netalentat.

Părerea mea este că, dacă vrei să faci un film porno, n-ai decât să-i dai un telefon Alinei Plugaru şi să închei un contract cu ea. Dar nu să-mi arăţi sex quasi-explicit între o actriţă urâţică şi un domn şui într-o peliculă pe care n-ai dorit-o eminamente pornografică, fiindcă nu mă şochezi şi nici nu mi se poate servi argumentul adolescentin, complet gratuit într-un film “deştept”, că şi oamenii normali/banali fac sex şi traversează drame. Pariul pe charisma actorului nu se dă în domeniul sexului filmat explicit, în cazul în care despre charismă o fi vorba. Pe scurt scenele puteau lipsi, iar dramele puteau fi conturate mai atent, mai subtil. Dacă tot vrem să vedem un fund, să fie unul frumos. Şi dacă tot vrem dramă, să simţim că aparţine vieţii, nu artei, deşi inversul este, de fapt, mai aproape de adevăr. Dramele vieţii sunt receptate ca drame exclusiv în cheie culturală.

Apoi, dacă vrei, totuşi, să faci un film şocant, cu mult sânge, nu e neapărat nevoie să o filmezi pe o duduie ucisă de nevroză cum îşi taie clitorisul cu o foarfecă ruginită. Tarantino, care n-o face pe intelectualul obscur, a excelat în acest gen de film şi nu-l poţi bate. Între noi fie vorba, doar proştii nu-au înţeles mecanismul psihologic al lui Jigsaw sau luarea în derâdere, în Kill Bill, a filmelor sângeroase, chiar dacă este o luare în derâdere – şi un pamflet – cu personaje şi tensiuni construite, până la urmă, cât de poate de veridic. (Maestrul chinez al artelor marţiale, orb şi cu barbă albă, etern clişeu cinematografic în filmele de gen, e subiect de pamflet în flimul lui Tranatino, îmi pare rău că unii l-au luat în serios…)

Iar dacă vrei neapărat un triller psihologic trebuie să te gândeşti bine dacă îl poţi bate pe bătrânul Hitchcook. Fiindcă nu e o performanţă să faci un film de două ore despre o banală nevroză ireversibilă care, în lumea reală, s-ar fi terminat, în mod simplu, cu internarea pacientei. Pe lângă nevroza prost “redată”, condimentul violenţei în Antichrist este de toată jena. Iar simbolurile – the three beggars… Vai!  Încă o dată, sunt regizori care au excelat în chestia asta – violenţă, nevroză şi simbolism – Trier nu mai are nimic de adăugat… Sigur, poate doar scena în care el ejaculează sânge Aceasta fie-i gloria!

Or, mixând dezinvolt toate genurile şi, totodată, dorind cu disperare să fii profund e ca şi cum ai vrea să ne convingi că o ai mare, în timp ce alţii o au pur şi simplu şi se comportă natural. Mă refeream la organul artistic, nu la altceva… Dar, hai că le putem pune pe toate în oală, putem face un shake cinematografic minunat şi…

… şi scriem mult despre Trier – şi discutăm mult despre Trier. Înseamnă că omul e “mare”, nu?

Tovarăşi, frumoasă e viaţa!

Sâmbătă seara am ajuns la Cinema City şi am văzut “Amintiri din Epoca de Aur”. Excelent! Am râs cu lacrimi. Serialul legendelor urbane din comunism merită cât mai multe episoade. De fapt asta e adevărata exorcizare, umorul.

Amistad

Un film tulburător despre valoarea absolută a libertăţii umane. L-am văzut acum două zile, dar n-am apucat să scriu câteva cuvinte despre el.

Anthony Hopkins, senior, cu privirile stinse de vârstă, reuşeşte să facă un rol incredibil prin dizertaţia simplă pe care o ţine despre condiţia umană şi despre idealurile Părinţilor Fondatori: “Dacă preţul eliberării acestui negru este un război civil, atunci să vină acest război. Va fi ultima noastră revoluţie în drumul către idealul iniţial!”

(Iar idealul iniţial era specificat, bineînţeles, în “Declaraţia de Independenţă” - “We hold these truths to be self-evident that all men are created equal, that they are endowed by their Creator with certain unalienable rights, that among these are life, liberty and the pursuit of happiness.”)

Argumentul negrului vândut ca sclav: “Când moartea e aproape, îmi invoc strămoşii. Eu sunt tot argumentul pentru care ei au existat!”

Morala este aceea că întoarcerea la adevărurile simple ale existenţei, la valorile absolute – şi la primele idealuri ale umanităţii – salvează vieţi omeneşti.

Operaţiunea Walkiria

Mi-ar fi plăcut ca Hitler şi Goebbels să apară mai des, ca personaje, în “Operaţiunea Walkiria” şi, pe cât posibil, să nu fi vorbit americăneşte.

Dar şi aşa, mesajul a fost unul cât se poate de clar: nu toţi oamenii sunt dispuşi să participe la demenţa unuia singur. Însă cei care se revoltă, cei care demască, cei care renunţă la propria securitate ca să se ia la trântă cu răul, cei care spun că “împăratul este gol” sunt întotdeauna mai puţini şi, cel mai adesea, pierd bătălia. Camarazii îi sfidează pentru a nu-şi pierde funcţiile, prietenii îi trădează ca să-şi apere fundul.

Oportuniştii, fanaticii, carieriştii se menţin prin crimă – mă refer, dacă vreţi, inclusiv la criminalitatea economică a zilelor noastre – în clasa privilegiaţilor şi nu mor decât o dată cu epoca lor. În cazul nazismului, au murit după ce au lăsat în urmă munţi de cadavre. De fapt, nu Hitler a fost vinovat. Locul lui era la spital, pentru că era nebun şi, ca nebun ce se afla, putea debita orice enormitate. Adevăraţii vinovaţi sunt cei care alimentează demenţa nebunului din fruntea lor – adevăraţii vinovaţi sunt cei care-i îndeplinesc viziunile – cu scopul egoist de a forma o castă, casta privilegiaţilor, menţinută prin sânge şi teroare.

Goebbels, când apare, are faţa unui lunatic, o faţă excelent compusă actoriceşte spre a transmite că argumentul uman nu penetrează niciodată conştiinţa scelerată.

Două gesturi simptomatice pentru boala acelei societăţi: Goebbels stă cu sticluţa cu cianură în gură ca să se sinucidă în caz că este prins, iar von Stauffenberg rosteşte din obligaţie salutul “Heil Hiltler!”, ridicând sfidător în aer ciotul de mână care-i rămâsese în urma unui bombardament.

Deschid o paranteză şi mă întreb de ce românii nu exorcizează şi ei răul dictaturii comuniste prin produse artistice mainstream? Nu de alta, dar comuniştii de pe Dâmboviţa şi de aiurea aveau 30 de ani în ‘89, adică erau numai buni să bată cu săculeţul de nisip sau să îndobitocească prin lozinci, iar acum au 50 de ani, le-ar sta bine să se vadă într-un film care să demaşte întreaga lor mizerie umană şi care să înconjoare planeta…

Toate filmele româneşti care s-au făcut – fiindcă, totuşi, s-au făcut – rămân, fatal, underground. Se piratează de pe net, nu rulează în cimematografe, extrem de rar sunt difuzate la TV. Despre “Balanţa”, “Prea târziu”, “Terminus paradis”, “Şobolanii roşii”, “După amiaza unui torţionar” “4,3,2″, etc se vorbeşte puţin sau nu se mai vorbeşte deloc. “4, 3, 2″ a ajuns cu multă greutate un film mainstream şi cu greu a ajuns la Cannes, ştiţi povestea. Iar în “Prea târziu” se vorbeşte despre mineriade, despre Ilici… În schimb, o cantitate importantă de Sergiu Nicolaescu ni se dezvăluie privirilor… Închid paranteza.

Burnt by the sun

“Bărbierul din Siberia” e un film care n-are nevoie de explicaţii. Participi total, fără să-ţi doreşti cine ştie ce hermeneutici, deşi acestea pot exista, dacă intrăm pe tărâmul lui “orice se poate spune despre orice”.

“Burnt by the sun” are nevoie de explicaţii, dacă vreţi să nu vedeţi filmul aşa cum l-am văzut eu: ca prostul. Mărturisesc că nu l-am înţeles aşa cum trebuie. Ghiceam că fulgerul globular care apare din senin trebuie să fie un simbol, dar nu pricepeam simbolul a ce, bănuiam că bannerul cu Stalin legat de balonul cu gaz e un simbol (al efemerităţii răului, probabil), dar nu legam toate astea între ele… Şi, la un moment dat, am găsit acest text. Şi s-a făcut lumină. Obligatoriu citiţi textul, dacă aţi văzut filmul. Gheorghe Fedorovici face o analiză (în parte teologică) edificatoare.

Filmul este un eseu incredibil despre răul din noi şi despre răul unui sistem politic, comunismul. Un eseu împachetat într-o casă frumoasă, în căldura verii, în raze dulci de soare blând, în ideea de dragoste…

Iar asta e una dintre cele mai frumoase imagini…

M-am bucurat…

…de mini-vacanţă, zilele astea…

Am revăzut “Prea târziu” şi “După amiaza unui torţionar“, în regia lui Lucian Pintilie. Şi “Magnatul“, cu Dorel Vişan, în regia lui Şerban Marinescu. În perioada asta, nu ştiu de ce, aş vedea multe filme româneşti. Le percep, mai degrabă, ca pe reportaje. Triste şi stupefiante reportaje. Totodată, am senzaţia că filmele astea româneşti parcă sunt marfă underground. Nu se dau la televizor, incredibil de mulţi români nu le văd… E ca şi cum ar fi făcute pe furiş şi pot fi văzute tot pe furiş. Şi nici DVD-uri cu filme româneşti nu văd, foarte multe, prin magazine, desigur, cu excepţia eternelor şi fascinantelor “produse” Sergiu Nicolaescu… Nici nu-i de mirare, prea multă satiră, prea mult realism…

Apoi, am stat cu ochii beliţi în manuscrisele lui Flaubert. O echipă întreagă a transcris cele peste 4000 de pagini, în urma cărora a rezultat “Doamna Bovary”. Între 3 şi 1o ore îţi ia să descifrezi o pagină de Flaubert… Uluitor cum ştiu unii să valorifice fiecare petec de patrimoniu, iar pe la noi zeci de monumente istorice sunt gata să se dărâme… Chestia asta mi-a amintit de ambiţia lui Noica de a facsimila toate manuscrisele lui Eminescu, pentru ca tinerele generaţii să vadă travaliul unui intelectual… Ce ştia Noica despre cum va veni tăvălugul numit internet, cum totul va fi mai simplu…

Am aflat şi că Dan Brown a scris o continuare la “Codul lui Da Vinci”. Se cheamă “Ultimul simbol”. Unii chiar ştiu să facă milioane din scris, pentru că ştiu să spună poveşti. La noi, cei mai mulţi dintre scriitori au ambiţia prostească de a-i arăta cititorului că-s mai deştepţi ca el şi de a-l umili cu texte impenetrabile şi plictisitoare. Când mă gândesc la personajele incredibile pe care le-a născut tranziţia românească, îmi vine să mă caţăr pe pereţi de draci că n-am talent să scriu literatură. Ce romane fabuloase ar ieşi…

Am viziat World Digital Library… Oare chiar au de gând să digitalizeze toate cărţile şi să le pună acolo??? Oau!!!

Şi…, ce am mai făcut? Am ascultat Salif Keita & Cezaria Evora, un sound excepţional…

Spring, Summer, Fall, Winter… and Spring

Ieri am văzut Rashomon, de Akira Kurosawa. Un story care putea fi jucat, la fel de bine, de americani, de finlandezi, de români sau de cehi. Nimic japonez într-un film japonez, în afară de actorii japonezi şi de decorurile japoneze, decât poate împietrirea demnă a soţului înşelat de soţie.

Filmul a avut o altă calitate.

Mi-a amintit, nu ştiu de ce, de un alt film, pe care l-am văzut acum vreo doi, trei ani şi pe care îl socotesc cu adevărat genial, intitulat Spring, Summer, Fall, Winter… and Spring.

Regizat de un nene care s-a născut în Coreea de Sud şi pe care îl cheamă Ki-duc Kim, filmul ăsta cred că este definitoriu în privinţa relaţiei maestru-discipol.

Iată un tip de relaţie pe care eu, unul, l-am luat întotdeauna în derâdere, judecând că o viaţă trăită este singura care te poate învăţa ceva, în vreme ce un om, indiferent cât ar fi de înţelept, nu-ţi poate transmite decât propriile percepţii asupra propriilor experienţe.

Şi totuşi, un maestru adevărat poate fi mai mult decât atât, de exemplu poate fi un prieten, un om la care ţii, chiar dacă demonii interiori nu pot fi niciodată învinşi cu armele înţelepciunii pe care el pretinde că o deţine. Acestor demoni trebuie să te supui până când ei se vor sătura de tine, ştiind un singur lucru: nu-i poţi învinge până nu-i cunoşti. Or, care este cel mai puternic demon, în cazul unui tânăr crescut în rigorile înţelepciunii? Dragostea, desigur.

Iată aici un trailer în care puteţi vedea câteva imagini din filmul despre care vă povestesc.

Iată şi o fotografie care mi-a plăcut…

The Reader

Love story cu parfum nazist.

Nu vreau să intru în miezul filmului. Dar dacă te ambiţionezi să-l iei personal (să faci abstracţie de parfumul nazist) şi să-l priveşti în cheie comică, îţi poţi aminti şi tu de iubirile – sau de iubirea aia mare, dacă a existat – din adolescenţă. Sau de momentul când o revezi 14 ani mai târziu şi este ofilită. (Nu că tu n-ai fi.) Şi zici: “Mamă, bine că n-am luat-o de nevastă!!!”

Filmul e puţin mai adânc decât prostiile pe care le scriu eu pe aici…

Slum dog millionaire

Bombay-ul Mumbay-ul, la fel ca în romanele lui Salman Rushdie, plus intriga de excepţie. Faza în care un nenorocit toarnă apă clocotită în ochiul unui copil care urmează să fi trimis la cerşit… Fazele când o iei în bot pentru că ai “trăit” răspunsurile corecte din quiz, fără să fie nevoie să le citeşti în cărţi – şi eşti bănuit că trişezi…

Aduce un pic a Românie? Nu doar un pic…