Madona who?

De câte ori aud la televizor despre Madona, simt nevoia să combat prin ceva, prin orice. Nu-mi place Madona. O consider, înainte de toate, eşecul absolut al feminităţii. Când apare Madona, ideea de feminitate se dizolvă. Nu fiindcă dansează în chiloţi la 50 de ani. Nu fiindcă a cucerit minţile slabe cu blasfemii ieftine. Şi nu fiindcă se adresează maselor. Ci pentru simplul motiv că, parafrazându-l pe Kundera, femeia e în altă parte…

Acum vreun an de zile, aflam de pe blogul Oceaniei despre Maya Plisetskaya. Până atunci, baletul era pentru mine o mare necunoscută. Ca mai toţi bărbaţii, eram depăşit de subiect. Ei bine, văzând filmele cu Plisetskaya, am înţeles că pentru orice “madonă” există o contrapondere. Pentru orice femeie-icon, devorată de mase, există o femeie-artistă, savurată de foarte puţini. O scriitoare ca Margueritte Yourcenar mărturisesc că nu m-a impresionat atât de mult.

Nu vă place Madona? Vă apucă vertijul atunci când sunteţi la a 20-a ştire că vine Madona în Parcul Izvor? Luaţi o pauză, priviţi-o pa Maya Plisetskaya – şi veţi vedea cum Madona se volatilizează, dispare. Mai ales mâinile ei, priviţi-le! Eu am fost îndrăgostit un an de zile, i-am văzut aproape toate înregistrările. După ce vezi ce poate dărui o femeie – din punct de vedere artistic – nu poţi să nu întrebi… Madona who?

A nu mi se spune că compar mere cu pere. Tot ce fac este să alătur femeia simulacrului femeii.

UPDATE. Na! Că am scris Madona peste tot cu un singur “n”!

Curajoase, bune, civilizatoare

Normal că toată lumea s-a gândit, citind postarea precedentă, că sunt Misogin, cu “M” mare. Oceania s-a şi exprimat în această privinţă. Dimpotrivă, convingerea mea fermă e aia că femeile sunt, oricând, superioare bărbaţilor. (Bine, asta nu înseamnă că aş fi vrut, Doamne fere’, să mă nasc femeie, iar nu bărbat, barbar, iar nu machidon, singurul regret al meu fiind, totuşi, acela că nu m-am născut în epoca lui Socrate.)

În primul rând, eu mă tem de dentist mai rău ca o femeie. Mai mult decât atât, ca să stau potolit în scaunul de tortură, îmi sunt necesare trei femei: o asistentă, ca să mă ţină de o mână, A. să mă ţină de cealaltă mână şi dentista, care, în timp ce lucrează cu turbina, îşi striveşte, încet, sânii de umărul meu. Normal că prefer dentiste tinere, chiar şi lipsite de experienţă. Femeile sunt, deci, curajoase.

Pe urmă, toţi copiii mici, pe care se întâmplă să-i zgârii cu barba când îi iau în braţe, urlă ca din gură de şarpe, în vreme ce, pe o femeie, adorm senini ca un cer de primăvară: e un mister fundamental al morbideţei feminine. Femeile sunt, deci, bune.

La final, probabil însăşi existenţa noastră, a bărbaţilor, ar fi de neconceput, sub aspectul civilizaţiei, fără femei. Adică, dacă femeile ne-ar fi lăsat singuri, plecând pe o altă planetă, noi, bărbaţii, am fi jucat şi-n ziua de azi o formă primitivă de fotbal şi ne-am fi bătut, la răspântii, cu ciolanul de vacă. Femeile sunt – vreau să zic – civilizatoare.

Cred că, dacă mai continuu, încep să-mi fac campanie electorală