Aceste stafii de la televizor

Poate niciodată nu m-au interesat alegerile prezidenţiale mai puţin ca acum.

Îmi amintesc că eram, la fiecare tur de scrutin, prezent în faţa televizorului, ascultam dezbaterile, gândeam, calculam, trăgeam concluzii, îmi plăcea să pariez, îmi plăcea să fiu ziarist. Acum îmi este indiferent: din partea mea, poate să iasă preşedintele României şi Dănilă Prepeleac.

Nu scriu ca ziarist, uneori scriu ca om, ca un simplu om care a înţeles, în sfârşit, că raportarea la simbolurile naţionale – şi mai ales raportarea la încărcătura simbolică pe care o aduce cu sine un Preşedinte – este eroarea absolută pe care o poţi face în România. Aici nimic nu e „pe bune”.

Atâta timp cât nu există un contract social asumat ferm, orice se poate spune despre orice, realitatea evoluând independent de discurs. Toate aceste pliante, toate aceste “programe electorale”, toate aceste efecte cinematografice, atitudinile studiate, replicile şi monologurile nu înseamnă nimic. Cuvinte spune Hrebenciuc, cuvinte spune şi Băsescu. Cuvinte spune şi Antonescu. Cuvinte spune şi Geoană. În mare, aceleaşi. Şi aici este fatalitatea. De aici provine sila.

Despre ce vorbesc aceşti oameni, de fapt? Despre ceva ce nu există şi nu va exista niciodată?

Demistificare simbolului Preşedintelui n-a început cu Băsescu. Pentru mine, în clipa de faţă, Băsescu nu mai e nimeni – ca şi Geoană, de altfel, ca şi Antonescu, ca şi cine vreţi voi. Sunt simple stafii care apar la televizor. Demistificarea a început, mai demult, cu Obama. Acele discursuri excelent ticluite – care au atins coarda sensibilă a maselor din toată lumea – n-au avut, nu au şi nu vor avea niciodată acoperire în realitate. “Popoarele” nu există. “Cei mulţi” nu există. Într-o lume în care 50% din banii care se cheltuiesc pentru înarmare ar ajunge pentru soluţionarea problemelor alimentare din continentele defavorizate nu e nimic de spus despre om. Într-o lume în care un copil moare de foame la două secunde, nu mai e nimic de adăugat despre viitor. Şi într-o lume în care o cincime din populaţia planetei deţine 80% din resurse şi bogăţii nu mai poţi spune nimic despre “cei mulţi”, fără să cazi în ridicol.

Preşedinţii joacă cel mai idiot rol: acela în care vor să ne convingă că lumea este încă lume, iar omul este încă om.

Iar într-o Românie mai zobită ca niciodată, Băsescu, Geoană, Antonescu, Dracu’, Lacu’, Sersea, par nişte bieţi păcălici, recitând tirade eterne, promisiuni deşarte. Care nivel de trai? Care drumuri? Care spitale? Care şcoli? Care pensii? Care salarii? Care stabilitate? Care respect? Care normalitate? Care oameni? Care viitor? Care?

Obişnuiam să spun că sunt de dreapta, o dreaptă intelectuală, în care contează principiul încrederii în sine, al iniţiativei, al acumulărilor, al dezvoltării de sine. Acum, cred că nu mai sunt nici de dreapta, nici de stânga, nici capitalist, nici socialist – nici adeptul economiei sociale de piaţă, şi nici al „stângii caviar”. Acestea sunt cuvinte – atâta tot. Omul, aşa cum l-a părăsit istoria, se zbate în această densă perdea de cuvinte, bâjbâind după marele principiu umanist care-l punea în chestiune, cu nevoia sa de protecţie, cu nevoia sa de a iubi şi de a fi fericit, cu nevoia sa de sacralitate şi cu dorinţa de a fi mai mult decât este.

Nu credeam că atunci când „totul este permis” în lume, lucrurile se pot degrada atât de mult. Şi atunci când vorbim în linii generale despre om, fie şi foarte puţin, aşa cum am făcut-o acum, aceşti băseşti, antoneşti şi gioani devin ridicoli, limitaţi, aproape comici în efortul lor patetic de a smulge un amărât de vot.

Din partea mea, niciunul nu va primi nimic. Nimic. Nu-i cunosc pe aceşti oameni. Iar cuvintele lor mi se par mai ridicole ca niciodată.

Cad bombe, suntem în plin război

Crin şi Mircea îl au duşman comun pe Traian. Iar Traian îi are duşmani pe parlamentari. Parlamentarii se duşmănesc între ei, fiind la rândul lor duşmăniţi de populaţie. Iar populaţia se împarte, şi ea, în diferite categorii de duşmani: cei care ţin cu Traian îi duşmănesc pe cei ce ţin cu Mircea. Aceştia din urmă îi duşmănindu-i, în final, pe adepţii lui Crin.

Pe scurt, fiecare duşmăneşte pe fiecare într-o Românie care, economic, a colapsat.

Contează cum “i-o zice” Băsescu lui Geoană, nu cum arată şcolile în care învaţă copiii noştri. Revigorant e cum “i-o trage” Geoană lui Antonescu, nu cum suntem trataţi în spitale. Importante sunt aparenţele, frazele, tonul vocii, felul în care dăm ochelarii jos de pe nas, atitudinea, poza, discursul – ah, acest împuţit de discurs care pretinde că generează realitate – nicidecum faptul că s-au terminat banii de pensii, de salarii şi de investiţii. Nimeni nu mai pleacă urechea la „chestii serioase” şi „grele”.

Din punct de vedere politic, românii sunt în stare să-şi amaneteze viaţa pentru o glumă de talk-show, pentru o minciună spusă frumos în campanie, sau pentru o înjurătură din ziar, în cazul în care nu acceptă, pur şi simplu, un kil de ulei.

Ne amuză şi-n ziua de azi că Iliescu i-a spus “prostănac” lui Geoană. Râdem când Băsescu dă în plâns recitând, la Divertis, poezii idioate “despre mama”. Şi suntem bine dispuşi când îl vedem pe Antonescu oţărât tot împotriva lui Geoană şi a lui Băsescu. Moment în care apare Vadim, zbierând că el o să-i aresteze pe toţi. Cine sunt aceşti oameni? Nimeni. Cât valorează ei în viaţa noastră de zi cu zi? Nimic.

Nemâncaţi, îmbrăcaţi urât, inculţi, aproape sălbăticiţi de orizontul îngust în care-şi duc zilele, cocoşaţi de credite şi de datorii, iute băutori de bere la PET şi ultimii din Europa la consumul de pastă de dinţi pe cap de locuitor, “cetăţenii simpli” iau, totuşi, foarte personal atmosfera politică şi se implică necondiţionat în marele război româno-român.

Ce treabă are omul de pe stradă cu Klaus Johannis? Dar cu Croitoru? De ce ar crede într-unul mai mult decât în celălalt? Sau de ce l-ar dispreţui pe unul mai repede decât pe celălalt? Sunt, pur şi simplu, incapabil să înţeleg cum pun românii atîta pasiune în a susţine sau în a denigra oameni pe care, de fapt, nu-i cunosc.

Incapacitatea publicului de a-şi recepta adevăratele probleme este, cred, cauza adevărată a colapsului. Politicienii sunt politicieni. Ei dau ceea ce li se cere. Dacă românii sunt incapabili să recepteze şi să proceseze informaţii care ţin de realitatea economică şi socială în care îşi duc zilele şi sunt apţi, în schimb, să aibă “convingeri politice” pentru care şi-ar neglija propria persoană, atunci în funcţie de asta se învârte toată morişca politico-mediatică. În rest, funcţionează vechile clişee, bine că suntem jmecheri, ne descurcăm noi, uite că un prost s-a găsit el mai deştept să facă pe nebunul în scris! Fiindcă mai are românul cu drept de vot o trăsătură pe care nu i-o ia nimeni: urăşte să-i spui în faţă adevărul despre el. Lasă-l să se mintă, să disimuleze, să se prefacă şi să pretindă permanent că e altceva decât e. Şi apoi priveşte-l cum se scarpină-n cap de admiraţie în faţa prosperului Occident, finalizând resemnat: „La noi nu e bine de loc. Dar ce pot să fac eu?” Tot aşa cum, pe vremuri, când televizorul avea purici era „de la ei”.

În clipa în care nu vom mai cere război la televizor, ci contract social, tot acest „formidabil bordel” se va sfârşi. Ar putea să se sfârşească de pe acum, cu acordul scris al fiecărui candidat la peşedinţie că demisionează după primul an de zile dacă nu reuşeşte să-şi respecte promisiunile pe care le-a făcut pentru acel prim an. Dar cine s-audă? Cad bombe, suntem în plin război…

Să votăm cu mafi(h)oţii cu care rezonăm sufleteşte…

…în fond e o chestiune de sensibilitate personală…

Majoritatea PNL-PSD încearcă să-i facă acum lui Băsescu cam ceea ce i-a făcut şi Băsescu, în urmă cu 4 ani, lui Adrian Năstase, cu sprijinul, la vremea aceea, al Alianţei PNL-PD. E acelaşi joc, aproape tras la xerox.

Sunt un om de dreapta, un liberal convins, dar ce să fac, trebuie să recunosc că PNL a fost cam piţipoancă regăsindu-se în ambele scheme politice. O adevărată constantă tragică a vieţii politice din România acest PNL, păcat de istorie şi de tradiţie… (În paranteză trebuie să spun că, deşi sunt liberal în gândire, nu cred că voi face niciodată politică, fiindu-mi mult prea dragă presa.)

Aşadar, schema este aproape aceeaşi. Năstase – dictator, Băsescu – dictator. Năstase – tiran, Băsescu – tiran. Năstase – tata corupţilor şi al terorii. Băsescu – tata corupţilor şi al serviciilor secrete. Să scăpăm de Năstase! Să scăpăm de Băsescu! Fix acelaşi scenariu în politică. Fix aceeaşi Românie zobită, în afara politicii. Şi fix aceleaşi texte fumate.

Strategia unor Iliescu, Hrebenciuc, Năstase etc. de a se elibera de povara corupţiei, a mineriadelor etc. a fost, pe de o parte, de a-l ţine viu pe Geoană (Ilici a cam mustăcit, e drept), fiindcă nimic din ceea ce este Geoană în PSD nu aminteşte, în ochii prostimii, de tot ceea ce erau ei. Şi, pe de altă parte, de a-i susţine de la o apreciabilă distanţă, pe Antonescu şi pe Oprescu, fiindcă Geoană este, totuşi, cam prea “prostănac” (n-am zis-o eu, ci Ilici, tătucul), fiindcă n-are scor nici cât propriul partid. Adică, mai bine orice, decât Băsescu, singurul politician capabil să înlocuiască “sistemul Năstase” cu propriul “sistem”, singura ameninţare reală pentru băieţii ăştia deştepţi.

Vă daţi seama că un Antonescu sau un Geoană nici n-ar ridica ochii în faţa adevăraţilor jmecheri. Şi poate că nici Oprescu.

Aşa se face că românul se trezeşte pe cap cu Antonescu, cu Oprescu, cu Geoană şi, se-nţelege de la sine, cu Băsescu. Ce să faci, votezi şi tu cu “mafioţii” cu care rezonezi sufleteşte, că de aia eşti cetăţean plătitor de taxe şi impozite.

Acum, e cazul să recunosc că m-am cam grăbit scriind atât de apreciativ despre Klaus Johannis. Când Băsescu a declarat că invitaţia sa la Bucureşti, a lui Klaus adică,  fost hotărâtă la Grivco, acasă la mister Voiculescu, de căptre Hrebe, Ilici, Antonescu şi cine naiba o mai fi fost la respctivul cenaclu literar, ce să mai zici altceva decât că băieţii ăştia chiar aveau nevoie de unul cu aer mai european decât al lor – şi au acţionat în consecinţă. Ceva de genul, bă, pe mine mă ştie lumea că am mulţumit minerilor, pe mine că se măsoară corupţia în numele meu, iar pe mine că sunt Crin şi cam atât, semăn cu Geoană la capacitatea de a atrage voturi, deci hai cu Johannis premier şi dacă iese bine, vivat Republica, ia uite ce deştepţi am fost, ţinem cu ţara, trăiască majoritatea PSD-PNL, jos Băsescu!

Dar nu, nu totul este o luptă de imagine, deşi politicienii stau numai pe la televiziuni, încât te întrebi când mai şi muncesc. Mai sunt şi altele pe care le vom scrie altă dată.

Deocamdată, facem şi noi ca iepuraşul, tăiem unghiile şi vorbim prostii.

Premier neamţ şi parfum franţuzesc, niciodată invers

Propunându-l pe Klaus Johannis premier independent, politicienii liberali au recunoscut, spăşiţi, lipsa de resurse umane – a lor şi a politicii româneşti.

Adică numai un neamţ apolitic, care a reuşit să transforme Sibiul în oaza de civilizaţie a unei Românii putrede, ar mai fi capabil să ţină România în viaţă, barem până la alegerile prezidenţiale. Cred că această propunere a fost rodul unui adevăr istoric asimilat inconştient: identitatea naţională românească s-a format sub rege neamţ, iar eşafodajul instituţional s-a format sub Brătieni. În prezent, după atâta iniţiativă dâmboviţeană, s-a ajuns la concluzia că numai neamţul Klaus Johannis şi eventual alte minorităţi naţionale mai pot fi un factor de echilibru în entropia politicii româneşti.

Vara aceasta am vizitat Sibiul şi sunt convins că mulţi români s-ar simţi mândri de ţara lor, dacă toate oraşele din România ar fi la acest nivel. Însă după ce părăseşti respectiva zonă şi intri, de exemplu, în Argeş, primele indicatoare care dau măsura corupţiei instituţionalizate sunt starea drumurilor şi a monumentelor istorice. Aici banii se duc în buzunarele clientelei politice, în timp ce spaţiul public, degradat şi mizer, seamănă a lagăr, atunci când nu este de-a dreptul un kitsch infect (vezi centrul Piteştiului). Nu demult îi explicam unui coleg de breaslă că cei mai mulţi dintre directorii de instituţii sunt infractori în toată regula, nicidecum profesionişti, dar atâta timp cât ştiu „să facă parte”, existenţa le e este asigurată “în structuri”. Asta este problema noastră a tuturor: ştim adevărul, dar îl tolerăm – lipsiţi fiind de mijloace de acţiune.

Faptul că un guvern al României a căzut, pentru prima dată, prin moţiune de cenzură nu-l îndreptăţeşte pe Mircea Geoană să spună: „Astăzi am făcut istorie!” Cu declaraţia asta, Geoană a fost mai penibil ca oricând, istoria nu se face înlăturând un guvern, ci schimbând în mod fundamental o realitate.

Sigur, acest guvern merita să pice: a fost cel mai incompetent guvern din istoria postdecembristă a României. Iar asta s-a văzut mai ales în modul cum a gestionat criza financiară. Dar trebuie să recunosc că legea pensiilor speciale a fost un proiect bun. Oricum, parlamentarii români primesc o indemnizaţie consistentă, activitatea parlamentară trebuind să fie mai degrabă gratuită, stimulată de convingeri politice, iară nu de privilegii finanţate din bugetul naţional. Ar fi, deci, un abuz strigător la cer să-şi voteze şi nişte pensii aberante. Sigur, parlamentarii au făcut zid viu în faţa butoiului cu miere, arătând încă o dată că ştiu să se înjure de formă şi să-şi apere poziţiile, de fapt. Poate că parlamentul unicameral nu e o idee atât de rea, dat fiind că din Parlamentul bicameral se chiuleşte, uneori, în masă, mai rău ca la ora de dirigenţie din gimnaziu.

Închei spunând că nu am avut niciodată încredere în guvernul de coaliţie PD-L – PSD. Cea mai mare dovadă a incompetenţei guvernului Boc este aceea că sindicatele au ieşit, în masă, în stradă huiduind ceea ce, acum 10 luni, au votat. Nemaivorbind că reprezentanţii PD-L şi PSD s-au înjurat de mamă înainte de a face împreună un guvern şi şi-au adresat acuze incredibile.

Un Klaus Johannis ar fi, deci, necesar. Pentru că e neamţ. Prea neamţ ca să-şi lase elegantul Hermannstadt şi să se mute printre „miticii” agresivi de pe Dâmboviţa.

Moartea lui Pleşiţă ar trebui să ne dea de gândit

În “Ziarul de Argeş” am publicat acest articol despre moartea lui Nicolae Pleşiţă. Mă bucur că articolul apare în zilele în care se desfăşoară simpozionul “Piteşti – reeducarea prin tortură”.

Moartea generalului de securitate Nicolae Pleşiţă trebuie să declanşeze un reflex firesc al gândirii, o reacţie normală: oare nu cumva am fost batjocoriţi de istorie? Iată un personaj care înseamnă pentru istoria recentă a României cam ceea ce înseamnă ofiţerii nazişti pentru istoria recentă a Germaniei. Dacă în Germania s-a încercat o asanare morală a societăţii, în România minciuna merge mai departe.

Pleşiţă a primit lunar o pensie uriaşă, a beneficiat de cel mai bun tratament medical în spitalul SRI, a primit jurnalişti analfabeţi cărora le-a dat interviuri, s-a comportat ca o vedetă, în timp ce oamenii ale căror destine le-a mutilat fie au murit, fie şi-au continuat viaţa, trăind cu bani puţini, la periferia societăţii. Iată un motiv suficient de puternic să ne fie scârbă de România, de ţara în care criminali comunişti, artizani ai securităţii represive, au ocupat, prin impostură, locuri de top, iar adevăraţii români continuă să trăiască în suferinţă din pensii jenante sau în exil, în ţările care i-au adoptat.

România a mai traversat un moment penibil la moartea lui Ion Dincă, celebrul satrap comunist, care a fost înmormântat cu onoruri militare. Şi atunci românii i-au trădat pe români.

Când îl aud pe Băsescu criticându-i pe cei care îşi afirmă zilnic greaţa de România, îmi amintesc de acea condamnare de paradă a comunismului. Am privit cu entuziasm momentul şi cu o silă imensă circul făcut de activiştii PRM. Cu toţii ne-am fi aşteptat ca acea condamnare să fie urmată, în mod firesc, de o Lege a Lustraţiei în urma căreia asasinii poporului român să îşi piardă privilegiile obţinute prin crimă. N-a fost aşa. Asasinii trăiesc mai departe, ca mari capitalişti. Iar un Proces al Comunismului se lasă aşteptat.

Monica Lovinescu a spus-o, imediat după Revoluţie, la microfonul Europei Libere: “Foştii securişti vor deveni, în scurt timp, marii capitalişti ai României.” Pe fondul entuziasmului din acele momente nimeni nu a crezut-o, ba chiar s-au găsit câţiva care s-o ironizeze. Iată că a avut dreptate şi mai mult decât atât. Represiunea româno-română continuă, sub o formă uşor edulcorată, prin marginalizare economică şi socială. Sau prin asasinat mediatic. Fiindcă trebuie s-o recunoaştem: asasinul mediatic este ultima formă în care sunt turnate caracterele mici, oamenii dispuşi să dea în cap altor oameni, ca să-şi mulţumească stăpânul.

Pleşiţă a devenit personaj de carte, cineva s-a găsit să-l intervieveze şi să scoată un volum cu mărturisiri ale sale. Povestea fără jenă, cum “brichisea” oameni, cum lucra pentru partid şi pentru securitate. Am citit acea carte acum câţiva ani şi cu greu mi-am înfrânt pornirea de a mă duce la Curtea de Argeş pentru a vedea cu ochii mei un vierme. Oricum n-aş fi avut acces, “organele” îl apărau de priviri curate, desigur. Aşadar, în România în care Pleşiţă a devenit personaj de carte, marii autori ai exilului românesc şi ai rezistenţei anticomuniste încă sunt marginalizaţi în şcoala românească. Mă refer la Radu Gyr, la Nichifor Crainic, la Vintilă Horia, la Ion Ioanid, la mulţi alţii. Aceşti mărturisitori lipsesc din programa şcolară, cărţile lor nu se reeditează, sunt de negăsit în librării. Nu veţi găsi niciodată în rafturi “Nostalgia paradisului” de Nichifor Crainic, o adevărată bijuterie a culturii româneşti. Şi nici “Închisoarea noastră cea de toate zilele” de Ioan Ioanid, o mărturisire imensă, în 3 volume, comparabilă cu “Arhipelagul Gulag” a lui Soljeniţân.

Dacă romanul lui Soljeniţân a zguduit Occidentul , despre cartea lui Ion Ioanid nici măcar nu se vorbeşte în România.

În schimb, în Piteşti, oraşul celei mai temute închisori comuniste (şi al lalelelor, dacă vreţi), veţi găsi o şcoală cu numele lui Adrian Păunescu, poetul care recita patetic despre Nicolae Ceauşescu. De ce oare? Răspunsul se subînţelege.

Generaţia mea abia acum înţelege de ce n-a existat un Proces al Comunismului. Oameni ca Pleşiţă ar fi înfundat puşcăriile. Nu s-a dorit aşa ceva. Piteştiul, de exemplu, încă mai colcăie de cinstiţi reprezentanţi ai eşaloanelor II şi III ale PCR. Sunt liberi, fericiţi şi gata oricând să strivească sub călcâi pe oricine le-ar periclita interesele. Îi recunoaşteţi după comportament, după ticurile de limbaj, după atitudine şi după trecut – un trecut pentru care nu dau socoteală nici măcar în faţa propriilor lor conştiinţe. N-au aşa ceva.

Închei cu un citat din cartea lui Ioan Ioanid: „… existenţa ne era zi de zi şi ceas de ceas ameninţată de lipsa celor mai elementare condiţii de supravieţuire. Pe lângă chinurile provocate de hrana insuficientă, de înghesuială, de lipsa de igienă şi de asistenţă medicală şi de greutatea lanţurilor care ne atârnau de picioare, cred că duşmanul cel mai mare al sănătăţii noastre a fost aerul viciat pe care îl respiram. Din cauza gerului de afară şi a camerei neîncălzite, nu puteam conta decât pe temperatura realizată de căldura animală, degajată de corpurile noastre. Aburii respiraţiei noastre, în contact cu zidurile îngheţate, se condensau în broboane de apă care, contopindu-se, sfârşeau a şiroi până jos, pe cimentul camerei.”

Câţi piteşteni, vă întreb, trăiesc şi azi speriaţi, săraci şi cu perspectiva de a nu avea căldură şi apă caldă la iarnă? Câţi piteşteni respiră şi azi acelaşi aer viciat (poate din alte motive, să zicem sociale) despre care vorbea, în cartea sa, Ion Ioanid?

Conştiinţe puse pe avarii

Moise şi-a ţinut poporul în deşert 40 de ani ca să moară cei cu mentalitate de sclavi şi să aibă timp să se ridice o generaţie nouă, cu suflet liber. În cazul nostru, al românilor, are de murit generaţia sufletelor prizoniere în trecut. Un trecut cu parfum de lagăr şi moarte, de sărăcie şi teroare, de spaimă şi ipocrizie, de trădare şi delaţiune. Prima generaţie încălţată mai foloseşte şi azi limbajul de lemn, presărat cu termeni cenuşii, dobândiţi la şcoala de cadre. Încă se înţoleşte ca la plenară, dar uită să-şi odorizeze axilele.

Cum să nu vină tot acest spectacol sinistru o dată cu campania pentru alegerile prezidenţiale?

Spaima atavică a foamei, acea spaimă că se termină cucuruzul din pod, i-a împins să-şi burduşească conturile cu bani publici şi seifurile cu bijuterii. Inconştientul lor păstrează ca suprem disconfort lipsa intimităţii şi nopţile dormite câte şase în cameră, deci promiscuitatea istorică a unui neam întreg este aceea care i-a determinat să-şi construiască mausolee.

Aşa sunt cei mai mulţi dintre politicienii noştri: nouveaux riches de Dâmboviţa, ţărani scăpaţi la mătase. Şi de 70 de ani încoace, recuperează ceea ce istoria le-a refuzat dintotdeauna: rafinamentul pe care numai o educaţie adevărată ţi-l poate oferi.

De ce ne-am mira că urlă unii la alţii în talk show-uri? De ce am tresări când, privindu-se în ochi, îşi spun… beţivule, idiotule, cretinule – şi aşa mai departe? Nu caută decât să-şi păstreze suavele privilegii de care mintea lor, obişnuită cu trocul gospodăriilor de partid, nu se mai satură. PSD, PD-L – chiar nu mai contează despre ce partid vorbim… Există atâţia traseişti, atâtea conştiinţe puse pe avarii şi abandonate în mijlocul marelui drum politic, încât politica nu se mai separă pe partide, ci se prezintă ca un mostru cu mai multe capete, unele de-a stânga şi altele de-a dreapta trupului puhav. Iar noi, ceilalţi, abia ne strecurăm, conştienţi că trăim, d.p.d.v. politic, un destin pocit. Dacă ar fi să descriu poporul român, l-aş descrie ca pe un uter imens în care normalitatea s-a spânzurat cu cordonul ombilical. Şi îşi dorea atât de mult această normalitate – măcar pentru generaţiile viitoare.

Tinerii politicieni? S-au adaptat. Până să deschidă gura, au trăit lungi perioade în care au învăţat de la maeştri, dezvoltând un comportament încă mai scârbos decât „autocritica”: limbismul. Au înţeles că una este ierarhia de partid şi alta este pupatul în cur şi, pentru mai multă siguranţă, au ales pupatul. Acum, cei care au crescut, au acelaşi comportament ca şi părinţii lor spirituali. Se bălăcăresc în public, se înjură –  mai grav decât orice, se urăsc sincer între ei. Spiritul competiţiei politice a devenit un banc sec. Fair-play-ul, o prostie. Războiul româno-român umple ecranele cu victime înaintea alegerilor locale, parlamentare, europarlamentare – şi prezidenţiale. Noi nu mai alegem politicieni, ci ne ucidem mediatic între noi, de parcă am fi pe front. Un front fără miză, un front al tuturor şi al nimănui.

Şi luptele de la televizor se repercutează între oameni. E suficient să ţii cu Băsescu, pentru ca duşmanii lui Băsescu să te urască, să considere un afront personal opţiunile tale. E suficient să ţii cu Geoană, ca fanii lui Băsescu să te sfârtece. Nu mai există opţiuni politice asumate intelectual – sau convingeri. Există o singură mare obsesie: banul public, care trebuie prăduit cât mai rapid, în cantităţi cât mai mari. Şi chiar a scrie toate astea pare desuet, inadecvat, fiindcă cine suntem noi să schimbăm lumea, când am putea să ne adaptăm, bălăcindu-ne în mocirla generală? Beranger nu mai e la modă. A refuza rinocerizarea seamănă deja a sociopatie.

Bordeluri – si, Marie Juana – no

…şi ăl de se duce la bordel şi ăl de pipează Marie Juana, se întâlnesc, fericiţi, în sferele înalte ale prostiei

Administraţia Prezidenţială atinge lasciv o zonă erogenă: legalizarea prostituţiei. Şi o zonă morbidă: dezincriminarea consumului de droguri. În căutare de popularitate, T. B. s-a gândit să dea dezlegare la un Eros asistat medical şi la un Thanatos încapsulat în joint. Reperele supreme ale existenţei, au marcat, în clandestinitate, vieţile românilor fiindcă, până acum, la curve nu ţi s-a eliberat bon fiscal şi nici n-ai tras pe nas, nonşalant, în staţia de autobuz. Ai putea face toate astea, dacă propunerile vor fi acceptate.

Numai că – helas! – una sunt curvele şi alta sunt drogurile. Într-un bordel de 7 stele, dotat cu marfă proaspătă, poate că nu iei sifilis. Pe când o mie de joint-uri cu Marie Juana îţi transformă iremediabil creierul în marmeladă. Prostituţia şi drogurile nu pot fi comentate la pachet. Una-i una şi alta-i alta.

Concluzia e simplă: bordeluri – si, Marie Juana – no.

Prostituţia oricum există, deal-erii nu contribuie la buget prin taxe, iar fetele sunt cam transpirate. Chiar la mine în cartier puteţi găsi un apartament în care marfa este reciclată săptămânal, ca să nu se plictisească muşterii pe care i-am văzut plecând sănătoşi şi fericiţi, puţin suferinzi din pricina încălcării flagrante a perceptelor religioase, dar apţi să-şi oculteze metafizicul. Sunt convins că bordelul merge bine şi merge dintotdeauna, păcat că e ilegal, deci neimpozitat – cum sunt mii de alte bordeluri din România (pe care scrie cinstit „Motel”.)

În schimb, orice formă de drog, începând cu ţigările şi terminând cu heroina – spun truisme – omoară lent. Să zicem că consumul de droguri uşoare va fi legalizat. Dar de ce ar trebui să suporte statul român tratamentul unor oameni măcinaţi de propriile vicii? Fiindcă peste un an, doi, spitalele vor fi pline de sute de amărâţi, consumatori de opiu şi cânepă, aşteptându-şi tratamentul gratuit – şi moartea. Cetăţenii curaţi ar trebui să ştie că din banii lor vor fi trataţi toţi drogaţii. Să vedem, sunt de acord cu „dezincriminarea drogurilor”?

Iată cum ajungem la adevăruri simple, cum este şi acesta că prostituţia nu e totuna cu drogurile. T.B., lăudat fie-i numele, face un exerciţiu de captaţie a benevolenţiei, el vrea să reţină atenţia tuturor declasaţilor, la grămadă, aşa că ajunge să combine oameni normali (care merg la bordel din dorinţa de a face sex şi sunt dispuşi să plătească pentru asta) cu narcomani iresponsabili (care, sub influenţa „substanţelor uşoare”, se pot sui la volan şi pot ucide alţi oameni).

T.B. i-a băgat pe toţi sub spectrul unei seducţii de tip populist, uitând cât de mult rău poate face societăţii. Mai are să dezincrimineze huliganismul stradal (pe motiv că nervii zilnici sunt de-nţeles), micile furtişaguri (un portofel, acolo, nu e un cap de lume), violenţa domestică (bătaia e ruptă din rai) şi falsul în acte (dacă e făcut cu artă.)

După părerea mea – vă rog să nu râdeţi – vin alegerile, iar voturile sunt ca banii plătiţi la intrarea în vespasiană: n-au miros. Şi iată cum istoria ne dovedeşte nouă, tuturor, că din femei şi stupefiante nu ies numai bani, ci şi voturi. Ba chiar şi popularitate, fiindcă şi ăl de se duce la bordel şi ăl de pipează Marie Juana, se întâlnesc, fericiţi, în sferele înalte ale prostiei.

Scriitorii plânsului şi-ai uitării

Am urmărit pe net o polemică între scriitorii locali. Iată faptele… Epigramista Negreanu cică n-a ajutat-o pe o iubită din tinereţe a poetului Diaconu să avorteze, iar Diaconu îi poartă sâmbetele. Scriitorul Eeremia spune despre epigramista Negreanu că e o scriitoare fără valoare. Sibiceanu este ameninţat cu dezvăluiri despre viaţa sa intimă dacă nu demisionează de la revista “Argeş”, revistă de la conducerea căreia Jean Dumitraşcu deja a demisionat.

Nu ţin parte nimănui, scriu ca om al comunităţii, nici măcar ca ziarist. Mi se pare sfâşietor ca nişte oameni de cultură şi nişte scriitori să decadă până la a se ameninţa între ei cu dezvăluiri despre viaţa intimă. Pudibonderia a murit demult, mizerii legate de avorturi şi de relaţii sexuale am mai văzut la vedetele din show-bizz. Ameninţări şi răzbunări crude am văzut la politicieni. Astfel de indivizi arată cât decade un om – şi nu mă miră. Dar oamenii de cultură, scriitorii, există pentru a echilibra balanţa socială. Ca să nu trăim în iad, acolo unde o vedetă porno înjură o altă vedetă porno, doi scriitori pot purta o dispută de idei. Acolo unde politicienii se denigrează mârlăneşte, artiştii se ironizează inteligent şi fin. Societatea este o bună arenă pentru încleştările spiritului, intelighenţia este ultima care ar trebui s-o transforme în latrină. Or, iată-i renunţând la duelul spiritual şi aruncându-şi în cap şuvoaie de lături.

Păcat! Ştiu că în mediul scriitoricesc există sărăcie şi dezbinare. Orgoliile nu lipsesc. Fiecare visează să-i tragă după el pe toţi ceilalţi, să fie el stăpânul corăbiei. În tinereţe fiecare a visat, poate, să devină un mare scriitor. Dar, vai, corabia se scufundă, pânzele sunt sfâşiate, iar echipajul e nebun, fiecare se bate cu fiecare. Inutil să mai spun că toate astea nu vor duce nicăieri, nu va exista un învingător şi un învins, va rămâne în aer o duhoare de vidanjă, atâta tot.

Recunosc, am scris şi eu, ironic şi usturător, despre scriitorii locali. Nu foarte des, totuşi, fiindcă scriitorii locali îmi sunt mai degrabă indiferenţi. Mi-a plăcut să le scurtez aripile care deveniseră atât de mari, încât atârnau trist. Dar nu mă gândeam că ei îşi pot reteza unul celuilalt însăşi fiinţa. Nu-mi doresc ca Piteştiul, un oraş amărât – non-cultural, din punctul meu de vedere – să ajungă să însemne ceva pe harta culturală a României, fiindcă ştiu că aşa ceva nu va fi niciodată posibil. Îmi doresc ceva mai simplu: restabilirea decenţei. Nu te condamnă nimeni dacă eşti un scriitor mediocru sau slab. Dar iriţi pe toată lumea dacă eşti un caracter scârbavnic.

Cu această polemică în creier, răsfoiesc revistele culturale locale şi cărţile scriitorilor locali, privesc deznădăjduit la evenimentele culturale pe care le organizează în decorurile şi atmosfera din anii 80… Înţeleg că nu produsul cultural finit este scopul acestor oameni. Dacă acesta ar fi scopul, am vedea mari romane, mari cărţi de poezie, mari tablouri, mari evenimente – iar scena socială ar fi ocupată de efervescenţa pe care numai un duel spiritual fair şi de calitate o poate crea.

Hai, dezvăluiţi unii despre alţii istorii sexuale sordide şi ameninţaţi-vă unul pe celălalt cu demisia! Următorul pas e să deveniţi politicieni. Iar următorul, să evoluaţi în show-bizz-ul de cea mai proastă calitate, alături de Sexy Brăileanca şi Eva Kent.

Încă un turnător? Nasol.

Anul trecut, PS Calinic era considerat, potrivit dosarelor de la CNSAS, colaborator al Securităţii. Anul acesta, s-a spus că PS Calinic n-a fost, de fapt, colaborator. Apoi, că toate notele informative pe care le-a dat n-au făcut rău nimănui. N-a fost Volgă, a fost trotinetă. Şi nu s-a dat, s-a luat.

Zilele acestea, aflăm că, potrivit CNSAS, deputatul PD-L Sorin Buta a fost colaborator al Securităţii. Cumva, îţi este teamă să tragi vreo concluzie. Este posibil ca, după ce a fost dată ştirea, să te trezeşti cu un reportaj întreg în care scrie că, de fapt, Sorin Buta n-a făcut rău nimănui, turnătoria n-a fost turnătorie, iar caracterul e caracter.

Ştiţi de ce s-a perpetuat această confuzie? Fiindcă nu s-a făcut la timp deconspirarea foştilor turnători. Şi fiindcă Legea Lustraţiei a fost îngropată metodic în Parlament. Pe lângă faptul că suntem confuzi şi nu mai ştim cine este delator şi cine nu, iată-ne şi manipulaţi în mod ordinar. În ce fel? Simplu. Dosarele de la CNSAS au devenit un instrument al răzbunării politice, o ameninţare pentru cei şantajabili cu trecutul lor. Se scoate la lumină câte un dosar numai atunci când cineva vrea să se răzbune pe altcineva.

Estimaţi şi singuri degradarea mediului politic şi daţi-vă seama că, dacă deconspirarea ar fi fost făcută la timp, această sperietoare n-ar mai fi existat şi multe capete, din cele “luminate”, ar fi căzut definitiv. Vechii comunişti n-ar mai fi avut dreptul să ocupe demnităţi publice, copiii lor la fel, ar fi fost o lovitură pentru ei, iar adevăratele valori româneşti ar fi fost restabilite aici, în ţară, nu s-ar fi manifestat exclusiv în exil.

Îmi aduc aminte că, acum nişte ani, politicianul care vorbea fără să respire despre Legea Lustraţiei era colegul lui Sorin Buta, Cristian Boureanu. De cât timp este Boureanu parlamentar? De două mandate? A mai adus vorba despre Lustraţie în Parlament? N-a mai adus-o.

Comuniştii şi lingătorii de rahat ai comunismului s-au speriat de pomană atunci când Traian Băsescu a condamnat comunismul în Parlament. A fost un gest simbolic, iar “Raportul lui Tismăneanu” nu-i împiedică pe foştii securişti să sugă miliarde la ţâţa statului sau să facă pe nebunii, unii dintre ei, în PE. Toţi sunt în „structuri”, deconspirarea n-a existat, şo pe buget câinii tatei şi, uneori, cineva i-o mai trage altcuiva cu “dosarul de la Secu”.

Din punctul meu de vedere, nu contează dacă Buta a fost sau n-a fost colaborator. Pentru că însuşi Buta, ca parlamentar, nu contează. La fel cum nu contează Duvăz, nici Cinteză, nici Mircea Diaconu, şi nici alţii care sunt în Parlament doar aşa, ca să iasă la număr. Sincer, mă aştept ca orice politician despre care se spune azi că e turnător să fie mâine prezentat ca prunc inocent. Cum s-a întâmplat şi cu PS Calinic. Contururile acestor persoane publice sunt din ce în ce mai neclare: ba seamnă a lup, ba a oaie…

Cum devine cestiunea. La Argeş TV

Ieri seară, am fost invitat la o emisiune, la Argeş TV, alături de deputatul PSD, Mircea Drăghici.

Discuţia a fost interesantă, telefoanele au curs, oamenii au simţit nevoia să participe… Notez aici un singur lucru. Am spus că, pentru mine, Traian Băsescu are un singur mare merit – acela de a fi condamnat comunismul în Parlamentul României. Imediat a sunat un telespectator care a spus… “Mihai Alexandrescu se înşeală. Un fost comunist nu are căderea morală să condamne comunismul. Şi chiar dacă a făcut-o, care este finalitatea?“

Telespectatorul a avut, într-un fel, dreptate. Dar lucrurile pot fi privite şi într-o altă perspectivă.

Am spus şi în direct, o scriu şi aici:

Primo. Important a fost gestul ca atare al condamnării comunismului. Băsescu, atunci când a apărut la televizor, alături de Adrian Năstase, a spus că românii sunt condamnaţi să aleagă între doi foşti comunişti. Deci şi-a recunoscut trecutul, ceea ce nu-l “curăţă”, desigur. Finalitatea gestului său din Parlament este “Raportul condamnării comunismului”, editat la Humanitas. Acest raport este un simbol, un punct de referinţă în istoria contemporană a României, lucru care nu poate fi negat.

Secundo. O finalitate reală, imediată, n-o poate avea condamnarea simbolică din Parlament. Şi nici cartea tipărită la Humanitas. O finalitate reală ar fi putut s-o aibă Legea Lustraţiei care a fost îngropată metodic în Parlament. Condamnarea Comunismului şi Raportul… fără Legea Lustraţiei nu au puterea de a schimba nimic, ci doar de a ajuta noile generaţii să conştientizeze istoria reală a ţării în care trăiesc. Mă rog, cei care ar mai fi interesaţi de aşa ceva.

Mircea Drăghici a comentat apoi ideea potrivit căreia Traian Băsescu ar vrea să candideze independent. Motivele sale sunt legate de scăderea PD-L în preferinţele electoratului. Schema EBA – PE, nu e cazul să dezvolt, pentru că ştiţi. Personal, îmi este indiferent ce va face Băsescu, fiindcă am spus: singura lui achiziţie pentru România a fost, din punctul meu de vedere, condamnarea comunismului.

Dar şi PSD are o strategie complexă pentru prezidenţiale.

În primul rând, cei mai puternici dintre pesedişti nu cred în Geoană încă de când i-a luat locul lui Ion Iliescu la preşedinţia PSD. Mai mult: îl urăsc. Aşa că mulţi l-ar prefera pe Sorin Oprescu (care n-a făcut nimic pentru Capitală, iar acum înţeleg că s-a apucat, tam-nisam, înainte de campania pentru prezidenţiale, să schimbe bordurile lui Videanu.)

În al doilea rând, dacă e să nu fie Oprescu marele as (independent) de treflă din mâneca PSD, mai degrabă s-ar bucura Crin Antonescu de susţinere pesedistă, decât Geoană.

“Parţial color”, a răspuns zâmbind deputatul PSD Mircea Drăghici.

Iar ăsta e singurul moment în care Traian Băsescu, fără să hăhăie prosteşte, s-a comportat ca un preşedinte. În rest…