Despre imposibilitatea unei opoziţii politice de stânga

Istoria are o dinamică interesantă. În urmă cu 20 de ani, România avea nevoie de o forţă politică de dreapta, de resurecţia partidelor istorice, deşi era evident că strălucirea interbelică nu mai putea fi recuperată – comunismul avusese grijă să înece totul în sânge. Acum România se găseşte în situaţia în care are nevoie, măcar de dragul unei opoziţii fireşti, de o forţă politică de stânga.

România are nevoie de o stângă decentă, care să nu poată fi considerată emanaţie a fostului partid comunist şi care să fie aptă de opoziţie politică reală.

În 2004, credeam că PSD se va reforma din temelii, fie şi de teama de a nu se transforma într-un zombi roşu. Acest partid devenise emblema corupţiei, simbolul excluziunii sociale pentru cei care aveau păreri diferite şi nu aveau carnet de partid, al sărăciei generalizate, al baronilor locali care aşteptau sărutul pe inel, al şoaptelor în ureche şi al delaţiunii, al declaraţiilor lemnoase, al cultului personalităţii şi, cel mai grav, al presei cenzurate. Iliescu câştigase alegerile doar ca să nu le câştige Vadim. Se pare că românii n-au reuşit să uite, în doar 5 ani, toate astea. Şi nici viaţa pe care au trăit-o atunci n-au reuşit să şi-o uite.

A reuşit acel PSD să se reformeze? Nu prea. Social-democraţii români încă sunt departe de a se gândi la fragilitatea condiţiei umane, la îmbinarea corectă a economiei de piaţă cu intervenţia statului, la o impozitare progresivă care să nu mai genereze economie subterană, la o justiţie care să-i apere şi pe marginalizaţi, la ideea de demnitate umană, la solidaritate.

Mie nu mi-a venit să cred ochilor că, la aceste alegeri prezidenţiale, camerele de luate vederi s-au mai oprit asupra unor personaje ca Adrian Năstase, Ion Iliescu, Viorel Hrebenciuc, Mariean Vanghelie etc. Chiar să nu fi înţeles strategii pesedişti că românii nu mai suportă stilul şi limbajul acestor politicieni? Ioan Rus a avut dreptate, zilele trecute, când a ieşit la declaraţii: PSD are nevoie de o generaţie nouă care să preia puterea. Altminteri PSD se va zombifica pentru mult timp de acum înainte, aşteptându-şi nomenklaturiştii cu şcoală moscovită să iasă din politică cu picioarele înainte.

Eu cred că Mircea Geoană ar fi trebuit să-i recomande lui Ion Iliescu virtuţile terapeutice ale nămolului de la Techirghiol. Că Victor Ponta ar fi trebuit să-l trimită pe Adrian Năstase să se închidă definitiv într-un muzeu de pictură. Iar Cristian Diaconescu să-l pună pe Vanghelie să-i spele maşina.

Dar… Geoană a stat cu ştampila „prostănac” în frunte fără să reacţioneze, iar restul tinerilor social-democraţi au deprins metehnele dinozaurilor. Nu-i de mirare că nici cu sprijinul Antenelor, al Realităţii, al mogulilor, al celorlalte partide politice şi al cui mai vreţi, PSD n-a reuşit să-l surclaseze pe Traian Băsescu. Pur şi simplu, au venit cu aceeaşi reţetă. Pur şi simplu, au „ieşit” cu aceleaşi personaje. Pur şi simplu au arătat că orchestra lor va cânta aceeaşi partitură din 2000 – 2004. Nu, Băsescu n-a fost mai bun ca ei. Pur şi simplu, ei au fost mai slabi. Au fost, de fapt, aceiaşi.

Dacă vreun pesedist de marcă va citi ce scriu aici, se va grăbi să mă contrazică, să-mi explice că lucrurile nu stau chiar aşa, că Năstase, Iliescu, Mitrea, Hrebenciuc, Dracu, Lacu, au valoare şi că partidul nu poate renunţa la ei etc. OK, ar fi primul semn că n-a înţeles nimic din anii pe care i-a petrecut şi îi va mai petrece în opoziţie.

Stânga politică românească are nevoie de nişte ideologi moderni – şi de sânge tânăr, pentru că degeaba a ieşit Geoană la rampă alături de Klaus Johannis, dacă în spatele lor se iţeau aceleaşi figuri de tristă amintire. Acum câţiva ani, am scris un editorial, se intitula mai dur, la acea vreme – „De ce cred eu că PSD e varză”.

De atunci, nu s-a schimbat mare lucru. Şi totuşi, România are nevoie de o stângă politică adevărată – de amorul democraţiei, să zicem. O stângă imposibilă, însă, cu nomenklaturişti la butoane şi cu tineri după chipul şi asemănarea lor, atunci când nu sunt de-a dreptul… prostănaci.

Allegro non troppo!

S-au mai răcit spiritele. Acum am chef să scriu şi eu una, alta…

Speranţa maselor legată de rezultatul alegerilor prezidenţiale este vecină cu prostia.

Proiectarea propriului destin în chipul Preşedintelui este o rămăşiţă a celor 45 de ani de comunism. În realitate, Tătucul face şi el cachi & pipi, la fel ca toată lumea şi n-a purtat aureloă, fie că s-a numit Iliescu, Constantinescu sau Băsescu. Policienii au, totuşi, acest talent: conving că tutelează existenţe, punându-le sub semnul binelui sau al răului, în funcţie de cum sunt şi ei: bună sau răi. În fapt, existenţa individuală decurge, mai mereu, independent de influenţa acestor personaje.

Nu vreau să invoc aici adevăruri simple, de genul: viaţa este posibilă oriunde poţi privi cerul şi face un foc. Dar mă gândesc că viaţa poate deveni imposibilă, atunci când singura referinţă este lupta dintre candidaţi. În timpul campaniei electorale, mulţi oameni se comportă de parcă, pe faţa pământului, n-ar mai exista cărţi, teatre, muzică sau, pur şi simplu, duminici liniştite, boeme. Totul trebuie să fie fraudă, trădare, conflict, răzbunare şi şantaj.

Simpatizând un candidat, indivizii devin deja echipa lui de campanie, încep să facă prozelitism printre rude, orice altă opinie li se pare o ofensă personală, sunt gata să renege prietenii de-o viaţă, sau mocnesc în sufletul lor de nervi că o lume întreagă nu le dă dreptate.

M-am uitat perplex la burtiera pe care o televiziune centrală titra o enormitate de genul: “Băsescu este preşedintele a jumătate din România – cea care l-a votat“.

Acea televiziune n-a înţeles că a împărţit o ţară întreagă în băsescianişti şi gionişti. Ce ar fi vrut? Un preşedinte ales în unanimitate? Un scor ca în Coreea de Nord? Un 100% curat ca lacrima? Alegerile au regim concurenţial, nu este vina nimănui că o democraţie stabileşte cine este învingătorul pornind chiar şi de la un singur vot primit în plus. Pentru nostalgicii totalitarismului comunist, pare incredibilă ideea că democraţia este singurul sistem tolerabil de organizare socială (fie şi pentru faptul că nu aduce în stradă munţi de cadavre). Obişnuiţi cu unanimităţile, un scor strâns nu înseamnă victorie pentru aceşti oameni obişnuiţi să niveleze conştiinţe şi să înregimenteze spirite libere. S-ar putea uita la atleţii pe care o sutime de secundă îi împarte definitiv în învingători şi învinşi. Dar noi, românii, avem un apetit uriaş pentru relativizare. În ţara asta nicio regulă nu pare să fie definitivă.

Nu sunt un băsescianist. La fel cum nu sunt gionist. Mă consider mult prea inteligent pentru a-mi fi amanetat vreodată existenţa la prăvălia vreunuia dintre cei doi şi privesc rezultatul acestor alegeri cu indiferenţă: ce a fost va mai fi. Ce n-a fost va veni. La fel cum Geoană nu era în totalitate bun, Băsescu nu este în totalitate rău – şi reciproca. Dar deja când scriu chestia asta simt în ceafă priviri duşmănoase. Adică îndrăznesc să nu fiu în nicio tabără??? Să nu înjur pe nimeni? Îndrăznesc. Când voi scăpa de scepticism, am să cred în omul bun şi-n omul rău, acceptând că lumea are nevoie de dihotomii.

Nimeni nu va fi învingător. Noi toţi vom pierde

“Nu este război până când fraţii nu îşi ucid fraţii.” Iată o replică din filmul “Uderground” care m-a bântuit în timpul acestei campanii prezidenţiale. Filmul n-a existat pe vremea mineriadelor,  dar războiul româno-român a început atunci, cu morţi şi mutilaţi, cu fraţi omorându-şi fraţii, la pocnetul din degete al lui Ion Iliescu – şi nu s-a terminat nici până în ziua de azi. Cu strategia şi armele schimbate, încă ne mai ucidem între noi, uneori în direct, în faţa camerelor de luat vederi. Iar sângele a fost înlocuit de insulte. Cadavrele nu mai sunt îngropate în pământ, ci în uitare. Nu mai sunt aruncate în gropi comune, ci scoase pe uşa din dos a televiziunilor.

Vedem două Românii înnebunite, ambele rănite şi epuizate. România roşie, moscovită, mai comunistoid-securistă ca în anii ‘80, condusă de un Iliescu proteic, metamorfozat în Geoană, însă la fel de crud ca în 1990. Şi România portocalie, agresivă, cu boureni, udre, berceni, ridzi şi videni – specii noi, veninoase, versatile, greu de poziţionat în lanţul trofic.

Blestemul de a fi ales, în 2004, între Băsescu şi Năstase este mai blând decât noul blestem – de a alege între Traian Băsescu şi Ion Iliescu, cel cu chip de Geoană.

Partidele lor? PSD este un vrej politic primitiv, cu rădăcini în fostul PCR, îmbunătăţit genetic de altoiul cu liberali degradaţi. PD-L este o emanaţie a unui PSD embrionar, mixată ulterior cu liberali oportunişti şi trădători. Cum să alegi? Ce să votezi? A avea caracter pare, zilele astea, o mică neşansă personală. A gândi pur şi simplu te stinghereşte. A mai nutri convingeri este deja o impudoare. Fericit cel ce nu mai crede în nimeni şi în nimic. Până şi recursul la istorie este inutil, fiindcă primele decapitate au fost tradiţiile politice, ba chiar şi ideea de Revoluţie. Refuzăm să învăţăm din trecut. Ne revendicăm existenţa din vid.

Oamenii decenţi, nemânjiţi în roşu sau portocaliu, sunt muţi. Pentru ei, politica nu mai există, iar ideea de ţară s-a volatilizat. O ţară se clădeşte, totuşi, pe valori comune, pe repere autentice şi pe solidaritate. Nu pe isteria Antenelor şi a Realităţii TV. Huiduindu-ne unii pe ceilalţi şi nerespectându-ne opţiunile personale, semănăm, mai degrabă, cu o gloată de sălbatici, gata să-şi dea unul altuia în cap cu osul de dinozaur. Încă şi mai penibil este că facem toate astea în numele democraţiei.

A fost o greşeală, în ultima vreme, să-i spui unui admirator al lui Geoană că votezi cu Băsescu. Sau să-i spui unui băsescianist înfocat că votezi cu Geoană. Prietenii s-au certat cu prietenii lor. Fraţii şi-au înjurat mârlăneşte fraţii – ca să rămân în registrul filmului “Underground”, premiat în 1995 la Cannes.

După data de 6 decembrie se va aşterne un fel de linişte, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Rahatul va sta sub preş, curvele o să iasă în lume cu aplomb de doamne. Nimeni nu va fi învingător. Noi toţi vom fi pierdut. Pare ilar că s-a luptat şi s-a murit pentru bugetul naţional. Pentru rate la nişte vile mari cât mausoleele sau pentru asigurări la Bentley-ul amantei. Şi totuşi, în lumea noastră, cam astea sunt lucrurile pentru care se ucide – şi se moare. Şi pentru încă ceva: pentru boala de putere, care nu-l lasă, de exemplu, pe un personaj ca Ion Iliescu să se fosilizeze decent. Încă mai pendulăm între comicul caragialesc şi tragic. Ciudat destin!

Eftimiţa, Conu’ Leonida şi reacţiunea, Băsescu

Ne prăpădim de amuzament, coană Joiţico şi coane Fănică! O sumedenie de oameni cu care stau de vorbă – care vecini de scară, care vecini ai părinţilor, care rubedenii şi care amici – spun că nu priţep cum a putut Crin, liberalul tânăr, să stea capră în faţa comuniştilor.

Sigur, sunt oameni simpli, care nu şed cu ochii sârmă pe politicieni, ca mine. Dar unii dintre ei erau votanţi convinşi ai PNL. Adică din ‘90 au votat numai cu partidul ăsta, vomitând metafizic ori de câte ori apărea Ion Iliescu la televizor. Sunt oameni care ştiu că Iliescu a crescut mare, sugând ţâţa ideologică a Anei Pauker şi laptele ăla acrit nu mai vor să-l guste, chiar cu preţul vieţii. Ei bine, ştiţi ce-mi spun? Spun să se ducă-nvârtindu-se Crin cu tot cu “prinţipiile” lui, iar “bunul simţ” să şi-l bage-n fund. Şi că, drept pedeapsă, vor vota cu Băsescu.

Îi înţeleg. Şi le spun că aranjamentul Crin – Geoană nu e nou. Abia acum, înainte de turul doi se desfac pamblicile de pe actul de mezalianţă PNL-PSD, dar numita mezalianţă funcţiona, ehe, demult. Ca doi amanţi care şi-o trag cu scântei înainte de nuntă, liberalii şi comuniştii – ea bogată, el fomist – şi-au avut momentele lor “clandestine”, deşi bătrânii cu prinţipuri le-au bătut în ţeavă să chiuie mai cu perdea.

Ca şi cum lipsa asta de “bun simţ” n-ar fi fost suficientă, codoaşele bătrâne, Eminenţele Cenuşii ale Bordelului, mogulii cum ar spune Băsescu, s-au întâlnit să pună ţara la cale. Şi iese Năstase să zică-că au au vorbit şi el cu Patriciu ca-ntre amici (să mori tu, Nae!), şi iese Meleşcanu să zică-că el vroia tot de la Patriciu o sponsorizare pentru nu ştiu care universitate nerăbdătoare să publice nişte comunicări ştiinţifice despre Machiavelli – şi noi ne prăpădim de amuzament! Deci toţi odată (şi toţi acum) au avut nevoie să se viziteze de curtoazie cu Patriciu.

N-am nicio treabă, dar fraieri au fost liberalii de data asta! Nu le era destul că în sânul lor s-au smochinit turnători ca Bălăceanu Stolnici. Trebuia acum să-şi atârne Krasnîia Zvezda în frunte. Mă tem că electoratul lor se va castrafiri rău de tot şi va vota cu Băsescu.

Politica mamii ei… Acum mărturisirea: am votat, deşi spuneam că n-o să votez. Am votat cu Crin, deşi nu-l suport, fiindcă pronunţă mai des decât trebuie cuvintele “principii” şi “convingeri”. Dar cum pana mea să pun eu vreodată ştampila pe Mircea Geoană???

Ei de-asta mi-e mie silă de ţara asta. Credeai şi tu în ceva… Şi ajungi să nu mai crezi în nimic. PSD-ul este Eftimiţa, PNL-ul este Conu’ Leonida – iar reacţiunea e Băsescu!

Vorba ceea… “Omul, bunioară, de paregzamplu, dintr’un nu ştiu ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? Fandacsia e gata; ei! Şi după aia, din fandaxie cade în ipohondrie. Pe urmă, fireşte, şi nimica mişcă”

Indiferent cu cine votaţi în turul II, vă “sinucideţi”

N-am mai scris pe teme politice. Am încercat să tac, mi-am propus să scriu mai degrabă despre cărţi & literatură, dar nu mai pot.

Principalul instrument de manipulare al politicienilor este lipsa memoriei – iar chestia asta trebuie spusă, pronunţată.

Înţeleg că cetăţenii simpli sunt lipsiţi de memorie politică şi uită trecutul politicienilor. Grijile lor zilnice sunt altele.

Dar că unii ziarişti (şi analişti) îşi pierd memoria, mi se pare absolut înspăimântător. Asta n-o mai pot înţelege. Istoria recentă şi prezentul – iată obiectul meseriei ziariştilor, la fel cum un cadavru este obiectul meseriei medicului legist.

“Crin îl suţine pe Geoană. PNL susţine PSD. Şi-au dat mâna” – urlă analiştii, de ore întregi la TV, pe toate canalele. Ca şi cum ar fi ceva de mirare. Ca şi cum niciodată nu s-ar fi aşteptat.

“Dar Crin era contracandidatul lui Geoană!” se miorlăiesc fel de fel de “analiste”.

“Dar Crin l-a acuzat pe Geoană că şi-a pus o rudă director de bancă, să câştige 20.000 de euro pe lună, cum poate acum să-l susţină?” ciripesc păsărei miraţi.

“Voi folosi voturile electoratului meu pentru susţinerea unei idei, unui principiu!” – declară şi Crin, punând capac pe oala cu marmeladă.

Oare înţelegerea politică nu era, oameni buni, pregătită de luni de zile, mai exact încă de când Crin i-a luat locul lui Tăriceanu la preşedinţia PNL? Oare Crin n-a fost susţinut, la câştigarea funcţiei, de ziariştii Antenelor felixiene şi de toţi pesediştii care-l urau pe Geoană şi, în final, de toţi pesediştii? N-a fost Iliescu primul care l-a lăudat pe Crin pentru capacitatea de a conduce destinele PNL? N-au propus ei împreună – PSD şi PNL – premierul, în sediul lui Dan Voiculescu?

Deci nu era logic, încă de la început, că PNL va susţine PSD? De ce vă miraţi?

Şi oare Guvernul PNL n-a stat, până în 2008, la butoane, cu sprijunul PSD?

Nu sunt lucrurile limpezi? Le-am scris pe aici de zeci de ori.

În clipa în care Crin a hotărât susţinerea lui Geoană, eu cred că s-a compromis pentru totdeauna. De ce? Fiindcă tot el îl acuza pe Geoană de nepotism, cu 7 zile în urmă, la dezbaterea de la Parlament. Şi-l numea “mincinos”. Şi-l numea “neruşinat”. Nu mai vorbi, Crin, despre principii, la Realitatea.  Ai spus deja o tâmpenie legată de Tudor Chirilă. Şi ai făcut deja o tâmpenie comparând, în cel mai murdar stil populist, salariul unui director de bancă (pus acolo de Geoană) cu salariul minim pe economie. La ce bun să-ţi pui singur moţ vorbind despre idei şi despre principii? E clar că n-ai aşa ceva.

Să nu mi se răspundă că asta e politica. Că în politică se fac astfel de compromisuri. Dacă asta e politica, atunci merităm să trăim şi să murim, în România, ca ultimii idioţi.

În mod fatal, ca şi cum am fi blestemaţi, de partea cealaltă, e Traian Băsescu. Adică Udrea, Videanu, Berceanu, Blaga – noul sistem.Un sistem, din punctul meu de vedere, la fel de diabolic ca cel pesedist din perioada 2000 – 2004.

Ştim ce a însemnat Băsescu pentru România – nu e cazul să detaliez. Uitaţi-vă în jur şi găsiţi răspunsul în lipsa drumurilor, lipsa autostrăzilor, lipsa şcolilor moderne, lipsa spitalelor moderne etc.

10 ani de Băsescu înseamnă o Românie îngropată.

Deci aveţi două posibilităţi: vă sinucideţi sau vă sinucideţi.

Indiferent cu cine votaţi în turul II, vă sinucideţi.

Romanian Vertigo

Nu este şi asta o postare politică, dar la început vreau să fac o precizare politică. Poate cam lungă, dar necesară.

Deşi am explicat limpede, unii se ambiţionează să creadă, în mod superficial, că sunt ati-Băsescu – şi atât. Or, cred că a reieşit din tot ce am scris că sunt şi anti-Geoană, şi anti-Antonescu – în mod profund şi definitiv. Toate astea, fără să fiu anti-sistem sau, Doamne fereşte, anarhist. Departe de mine aşa ceva.

Am fost, în schimb, un naiv, un stupid care, până acum jumătate de an, credea că, în spaţiul românesc, sunt posibile doctrine şi convingeri. Mezalianţa PSD-PNL şi “episodul Grivco” m-au convins că doctrinele şi convingerile au murit. Conştiinţele politice, la fel. Iar Băsescu este departe de a fi “deranjat” sistemul, aşa cum spus susţinătorii săi. Şi-a creat propriul sistem politico-economic, la fel de rapace ca şi celălalt, de fapt asta i-a fost toată ambiţia. Iar întrebarea care se pune este simplă: dăm sistemul vechi pe cel nou? Mie îmi este indiferent. Am spus-o şi o repet: m-aş fi dus la vot pentru un singur om – Radu Duda. Şi cum Duda nu mai candidează, eu nu voi vota. Conştiinţa mea e de dreapta. Dreapta adevărată, nu basmele proaste înşirate la TV. Şi nu mă simt reprezentat de niciunul dintre actualii candidaţi. Sorry.

(Dacă mai sunt naivi care se încăpăţânează să creadă că PD-L înseamnă “dreapta”, probabil vor fi dezamăgiţi – sigur, sper să nu li se întâmple aşa ceva. Totuşi, un exerciţiu de gândire le-aş propune… Dacă Băsescu va pierde, cam câţi pedelişti credeţi că vor pleca în bejenie spre alte partide? Mulţi desigur, mai ales că jumătate dintre ei sunt foşti liberali, iar jumătate dintre aceşti foşti liberali sunt foşti ApR-işti, din care jumătate au fost, pe vremuri, la PDSR, iar acum înjură comunismul. Deci? Când ştii dosarul respectivilor oameni şi când le cunoşti bine trecutul, lucrurile sunt simple. Timpul o va arăta.)

Am spus că nu va fi o postare politică şi uite că, în mare parte, a fost.

De fapt vroiam să scriu câte ceva despre o carte pe care o citesc acum – “Inamici publici”, un dialog între doi intelectuali contemporani francezi, Michel Houllebecq şi Bernard Henri Levy. Cartea mi-a împrumutat-o Cristi – a citit-o de curând – şi cred că vom discuta despre duelul verbal dintre BHL şi MH. Nu va afla prea multe acum, voi spune doar că, cintind, sunt contrariat. Teribil de contrariat.

De Bernard Henri Levy răsfoisem, mai demult, “Reflecţii asupra războiului, răului şi sfârşitului istoriei” şi “American Vertigo” – şi m-au impresionat reportajele sale scrise din cele mai fierbinţi zone de conflict ale globului.

Am refuzat, în schimb, să citesc romanele lui Houllebecq. Poate n-am avut timp. Sau chef de un romancier francez contemporan.

Ei bine, cei doi au scris “Inamici publici” sub forma unui schimb de scrisori. Modul în care ei judecă omul şi condiţia umană, intelectualul, scriitorul şi conceptele politice de “dreapta”, “stânga”, “capitalism” sau  “socialism”  mă intrigă pe de o parte, dar, pe de altă parte, îmi deschide ochii asupra gradului de înapoiere politică în care se află România. Suntem în epoca de piatră, ce să mai spun. Iar o bună parte din intelectualii noştri se vede că şi-au călcat principiile pentru a nu se mai întoarce niciodată în mizeria în care i-a îngropat comunismul – şi traziţia. (Nu, nu mă refer la intelectualii lui Băsescu – îi citesc cu drag pe Patapievici, pe Pleşu şi pe Cărtărescu, dacă nici pe ei nu i-am avea…)

Aici – în sensul evaluării unor concepte politice – se leagă mărturisirea mea de la început de dorinţa iniţială de a scrie despre această carte, “Inamici publici“. Voi scrie zilele următoare, pe larg, despre BHL şi despre MH.

Totuşi, până atunci, credeţi-mă, în România, nu putem vorbi de o “stângă”, de o “dreaptă” – sau de un viitor politic. Sunt şuşe, atâta tot. Iar candidaţii la preşedinţie n-ar merita nici o ceapă degerată din partea unui om normal, darămite atenţie.

Când băseştii, gioanii şi antoneştii vor aparţine trecutului…

- trăim în era produselor sub-politice -

Între mediul politic şi cel social s-a creat o separare, o prăpastie foarte adâncă, pe care promisiunile electorale n-o pot umple.

Este limpede că, gestionând bugete mari, făcând trafic de influenţă sau beneficiind de anumite înlesniri în afaceri, politicienii de top au un nivel financiar superior omului de rând. Acest lucru, însoţit de desele apariţii televizate, le-a oferit un anumit aplomb, dar i-a şi izolat într-un glob de sticlă, separându-i aproape complet de viaţa reală. Nici Băsescu, nici Geoană, nici Antonescu, nici Patriciu, nici Voiculescu şi nici omul de afaceri Vântu, abil în a trage sfori politice, nu mai percep existenţa cotidiană aşa cum o percep cetăţenii de rând. De aici discursurile false şi mimarea stângace a interesului faţă de “cei mulţi”, faţă de “popor”.

“Poporul” a fost fatalmente abstractizat prin intermediul televizorului, transformat într-o masă informă, fără personalitate şi fără contur, ca un fel de ciorbă de post căreia i se promit, stângaci, condimente şi fibră. Un număr important de oameni din acest “popor” – din această ciorbă lungă şi sărăcăcioasă – luptă, de la lună la lună, pentru satisfacerea nevoilor de bază, pentru plata facturilor şi pentru plata taxelor şi impozitelor. Ei nu mai sunt indivizi, au devenit conglomerat social, cu griji şi spaime comune. Legătura dintre viitorul preşedinte şi acest conglomerat social este, aşadar, foarte subţire, aproape inexistentă. Deci prea puţin contează cine “iese” preşedinte. Veţi vedea, numele preşedintelui nu va influenţa în niciun fel viaţa cotidiană a conglomeratului social – nu voi obosi niciodată să scriu şi să explic acest lucru.

Lupta “electorală” care se dă are drept miză nu binele „poporului”, ci formarea unui guvern, deci accesul la bugetele ministerelor şi, mai departe, favorizarea financiară a clientelei politice. Poate de asta politicienii nu mai au discurs politic argumentat. Sensibili la argumentul politic şi la diferenţa între doctrine pot fi doar indivizii care nu-şi pun, în mod acut, problemele elementare ale existenţei. Aşa se explică “limbajul” agresiv al politicienilor români, înjurăturile – “Nenorociţii dracului!” a exclamat Gioană, referindu-se, probabil, la pedelişti într-unul din periplurile sale electorale din ţară – şi, ultima găselniţă, lupta pe internet dusă cu ajutorul viralelor. Iată-l pe Băsescu coborând de la înălţimea funcţiei şi miştocărindu-i pe Badea, Gâdea şi Stan, într-un viral uploadat pe Youtube. Iată-l pe Oprescu în trupul lui Lucke Skywalker, duelându-se cu Ion Iliescu, în trupul lui Darth Vader. Toate astea nu sunt „argumente politice”, ci produse animate sub-politice care, vrem sau nu să acceptăm, pot modifica intenţia de vot a celui care le urmăreşte. În altă ordine de idei, dacă veţi urmări cu atenţie discursurile candidaţilor la preşedinţie, ţinute în pieţele publice ale diverselor oraşe, veţi constata că sunt la fel de plate ca întotdeauna, însă aplaudate frenetic de turmele de aplaudaci aduse cu autobuzul şi basculate strategic.

Polarizarea socială are acest aspect politico-social care se traduce, în cazul cetăţenilor, prin absenteism, iar în cazul politicienilor, prin campanii sub-politice.

Personal văd o ieşire din impas prin creşterea nivelului de viaţă al celor care trăiesc în rural şi prin reformarea reală a sistemului educaţional. Oamenii trebuie să trăiască bine, pentru a judeca limpede – şi pentru a-şi pune în chestiune, mai profund şi mai responsabil, propria existenţă. Iar dacă se va ajunge aici, politicienii vor fi nevoiţi să-şi up-grad-eze discursul. Când vom ajunge aici, băseştii, gioanii şi antoneştii vor fi de domeniul trecutului.

Aceste stafii de la televizor

Poate niciodată nu m-au interesat alegerile prezidenţiale mai puţin ca acum.

Îmi amintesc că eram, la fiecare tur de scrutin, prezent în faţa televizorului, ascultam dezbaterile, gândeam, calculam, trăgeam concluzii, îmi plăcea să pariez, îmi plăcea să fiu ziarist. Acum îmi este indiferent: din partea mea, poate să iasă preşedintele României şi Dănilă Prepeleac.

Nu scriu ca ziarist, uneori scriu ca om, ca un simplu om care a înţeles, în sfârşit, că raportarea la simbolurile naţionale – şi mai ales raportarea la încărcătura simbolică pe care o aduce cu sine un Preşedinte – este eroarea absolută pe care o poţi face în România. Aici nimic nu e „pe bune”.

Atâta timp cât nu există un contract social asumat ferm, orice se poate spune despre orice, realitatea evoluând independent de discurs. Toate aceste pliante, toate aceste “programe electorale”, toate aceste efecte cinematografice, atitudinile studiate, replicile şi monologurile nu înseamnă nimic. Cuvinte spune Hrebenciuc, cuvinte spune şi Băsescu. Cuvinte spune şi Antonescu. Cuvinte spune şi Geoană. În mare, aceleaşi. Şi aici este fatalitatea. De aici provine sila.

Despre ce vorbesc aceşti oameni, de fapt? Despre ceva ce nu există şi nu va exista niciodată?

Demistificare simbolului Preşedintelui n-a început cu Băsescu. Pentru mine, în clipa de faţă, Băsescu nu mai e nimeni – ca şi Geoană, de altfel, ca şi Antonescu, ca şi cine vreţi voi. Sunt simple stafii care apar la televizor. Demistificarea a început, mai demult, cu Obama. Acele discursuri excelent ticluite – care au atins coarda sensibilă a maselor din toată lumea – n-au avut, nu au şi nu vor avea niciodată acoperire în realitate. “Popoarele” nu există. “Cei mulţi” nu există. Într-o lume în care 50% din banii care se cheltuiesc pentru înarmare ar ajunge pentru soluţionarea problemelor alimentare din continentele defavorizate nu e nimic de spus despre om. Într-o lume în care un copil moare de foame la două secunde, nu mai e nimic de adăugat despre viitor. Şi într-o lume în care o cincime din populaţia planetei deţine 80% din resurse şi bogăţii nu mai poţi spune nimic despre “cei mulţi”, fără să cazi în ridicol.

Preşedinţii joacă cel mai idiot rol: acela în care vor să ne convingă că lumea este încă lume, iar omul este încă om.

Iar într-o Românie mai zobită ca niciodată, Băsescu, Geoană, Antonescu, Dracu’, Lacu’, Sersea, par nişte bieţi păcălici, recitând tirade eterne, promisiuni deşarte. Care nivel de trai? Care drumuri? Care spitale? Care şcoli? Care pensii? Care salarii? Care stabilitate? Care respect? Care normalitate? Care oameni? Care viitor? Care?

Obişnuiam să spun că sunt de dreapta, o dreaptă intelectuală, în care contează principiul încrederii în sine, al iniţiativei, al acumulărilor, al dezvoltării de sine. Acum, cred că nu mai sunt nici de dreapta, nici de stânga, nici capitalist, nici socialist – nici adeptul economiei sociale de piaţă, şi nici al „stângii caviar”. Acestea sunt cuvinte – atâta tot. Omul, aşa cum l-a părăsit istoria, se zbate în această densă perdea de cuvinte, bâjbâind după marele principiu umanist care-l punea în chestiune, cu nevoia sa de protecţie, cu nevoia sa de a iubi şi de a fi fericit, cu nevoia sa de sacralitate şi cu dorinţa de a fi mai mult decât este.

Nu credeam că atunci când „totul este permis” în lume, lucrurile se pot degrada atât de mult. Şi atunci când vorbim în linii generale despre om, fie şi foarte puţin, aşa cum am făcut-o acum, aceşti băseşti, antoneşti şi gioani devin ridicoli, limitaţi, aproape comici în efortul lor patetic de a smulge un amărât de vot.

Din partea mea, niciunul nu va primi nimic. Nimic. Nu-i cunosc pe aceşti oameni. Iar cuvintele lor mi se par mai ridicole ca niciodată.

Cad bombe, suntem în plin război

Crin şi Mircea îl au duşman comun pe Traian. Iar Traian îi are duşmani pe parlamentari. Parlamentarii se duşmănesc între ei, fiind la rândul lor duşmăniţi de populaţie. Iar populaţia se împarte, şi ea, în diferite categorii de duşmani: cei care ţin cu Traian îi duşmănesc pe cei ce ţin cu Mircea. Aceştia din urmă îi duşmănindu-i, în final, pe adepţii lui Crin.

Pe scurt, fiecare duşmăneşte pe fiecare într-o Românie care, economic, a colapsat.

Contează cum “i-o zice” Băsescu lui Geoană, nu cum arată şcolile în care învaţă copiii noştri. Revigorant e cum “i-o trage” Geoană lui Antonescu, nu cum suntem trataţi în spitale. Importante sunt aparenţele, frazele, tonul vocii, felul în care dăm ochelarii jos de pe nas, atitudinea, poza, discursul – ah, acest împuţit de discurs care pretinde că generează realitate – nicidecum faptul că s-au terminat banii de pensii, de salarii şi de investiţii. Nimeni nu mai pleacă urechea la „chestii serioase” şi „grele”.

Din punct de vedere politic, românii sunt în stare să-şi amaneteze viaţa pentru o glumă de talk-show, pentru o minciună spusă frumos în campanie, sau pentru o înjurătură din ziar, în cazul în care nu acceptă, pur şi simplu, un kil de ulei.

Ne amuză şi-n ziua de azi că Iliescu i-a spus “prostănac” lui Geoană. Râdem când Băsescu dă în plâns recitând, la Divertis, poezii idioate “despre mama”. Şi suntem bine dispuşi când îl vedem pe Antonescu oţărât tot împotriva lui Geoană şi a lui Băsescu. Moment în care apare Vadim, zbierând că el o să-i aresteze pe toţi. Cine sunt aceşti oameni? Nimeni. Cât valorează ei în viaţa noastră de zi cu zi? Nimic.

Nemâncaţi, îmbrăcaţi urât, inculţi, aproape sălbăticiţi de orizontul îngust în care-şi duc zilele, cocoşaţi de credite şi de datorii, iute băutori de bere la PET şi ultimii din Europa la consumul de pastă de dinţi pe cap de locuitor, “cetăţenii simpli” iau, totuşi, foarte personal atmosfera politică şi se implică necondiţionat în marele război româno-român.

Ce treabă are omul de pe stradă cu Klaus Johannis? Dar cu Croitoru? De ce ar crede într-unul mai mult decât în celălalt? Sau de ce l-ar dispreţui pe unul mai repede decât pe celălalt? Sunt, pur şi simplu, incapabil să înţeleg cum pun românii atîta pasiune în a susţine sau în a denigra oameni pe care, de fapt, nu-i cunosc.

Incapacitatea publicului de a-şi recepta adevăratele probleme este, cred, cauza adevărată a colapsului. Politicienii sunt politicieni. Ei dau ceea ce li se cere. Dacă românii sunt incapabili să recepteze şi să proceseze informaţii care ţin de realitatea economică şi socială în care îşi duc zilele şi sunt apţi, în schimb, să aibă “convingeri politice” pentru care şi-ar neglija propria persoană, atunci în funcţie de asta se învârte toată morişca politico-mediatică. În rest, funcţionează vechile clişee, bine că suntem jmecheri, ne descurcăm noi, uite că un prost s-a găsit el mai deştept să facă pe nebunul în scris! Fiindcă mai are românul cu drept de vot o trăsătură pe care nu i-o ia nimeni: urăşte să-i spui în faţă adevărul despre el. Lasă-l să se mintă, să disimuleze, să se prefacă şi să pretindă permanent că e altceva decât e. Şi apoi priveşte-l cum se scarpină-n cap de admiraţie în faţa prosperului Occident, finalizând resemnat: „La noi nu e bine de loc. Dar ce pot să fac eu?” Tot aşa cum, pe vremuri, când televizorul avea purici era „de la ei”.

În clipa în care nu vom mai cere război la televizor, ci contract social, tot acest „formidabil bordel” se va sfârşi. Ar putea să se sfârşească de pe acum, cu acordul scris al fiecărui candidat la peşedinţie că demisionează după primul an de zile dacă nu reuşeşte să-şi respecte promisiunile pe care le-a făcut pentru acel prim an. Dar cine s-audă? Cad bombe, suntem în plin război…

Să votăm cu mafi(h)oţii cu care rezonăm sufleteşte…

…în fond e o chestiune de sensibilitate personală…

Majoritatea PNL-PSD încearcă să-i facă acum lui Băsescu cam ceea ce i-a făcut şi Băsescu, în urmă cu 4 ani, lui Adrian Năstase, cu sprijinul, la vremea aceea, al Alianţei PNL-PD. E acelaşi joc, aproape tras la xerox.

Sunt un om de dreapta, un liberal convins, dar ce să fac, trebuie să recunosc că PNL a fost cam piţipoancă regăsindu-se în ambele scheme politice. O adevărată constantă tragică a vieţii politice din România acest PNL, păcat de istorie şi de tradiţie… (În paranteză trebuie să spun că, deşi sunt liberal în gândire, nu cred că voi face niciodată politică, fiindu-mi mult prea dragă presa.)

Aşadar, schema este aproape aceeaşi. Năstase – dictator, Băsescu – dictator. Năstase – tiran, Băsescu – tiran. Năstase – tata corupţilor şi al terorii. Băsescu – tata corupţilor şi al serviciilor secrete. Să scăpăm de Năstase! Să scăpăm de Băsescu! Fix acelaşi scenariu în politică. Fix aceeaşi Românie zobită, în afara politicii. Şi fix aceleaşi texte fumate.

Strategia unor Iliescu, Hrebenciuc, Năstase etc. de a se elibera de povara corupţiei, a mineriadelor etc. a fost, pe de o parte, de a-l ţine viu pe Geoană (Ilici a cam mustăcit, e drept), fiindcă nimic din ceea ce este Geoană în PSD nu aminteşte, în ochii prostimii, de tot ceea ce erau ei. Şi, pe de altă parte, de a-i susţine de la o apreciabilă distanţă, pe Antonescu şi pe Oprescu, fiindcă Geoană este, totuşi, cam prea “prostănac” (n-am zis-o eu, ci Ilici, tătucul), fiindcă n-are scor nici cât propriul partid. Adică, mai bine orice, decât Băsescu, singurul politician capabil să înlocuiască “sistemul Năstase” cu propriul “sistem”, singura ameninţare reală pentru băieţii ăştia deştepţi.

Vă daţi seama că un Antonescu sau un Geoană nici n-ar ridica ochii în faţa adevăraţilor jmecheri. Şi poate că nici Oprescu.

Aşa se face că românul se trezeşte pe cap cu Antonescu, cu Oprescu, cu Geoană şi, se-nţelege de la sine, cu Băsescu. Ce să faci, votezi şi tu cu “mafioţii” cu care rezonezi sufleteşte, că de aia eşti cetăţean plătitor de taxe şi impozite.

Acum, e cazul să recunosc că m-am cam grăbit scriind atât de apreciativ despre Klaus Johannis. Când Băsescu a declarat că invitaţia sa la Bucureşti, a lui Klaus adică,  fost hotărâtă la Grivco, acasă la mister Voiculescu, de căptre Hrebe, Ilici, Antonescu şi cine naiba o mai fi fost la respctivul cenaclu literar, ce să mai zici altceva decât că băieţii ăştia chiar aveau nevoie de unul cu aer mai european decât al lor – şi au acţionat în consecinţă. Ceva de genul, bă, pe mine mă ştie lumea că am mulţumit minerilor, pe mine că se măsoară corupţia în numele meu, iar pe mine că sunt Crin şi cam atât, semăn cu Geoană la capacitatea de a atrage voturi, deci hai cu Johannis premier şi dacă iese bine, vivat Republica, ia uite ce deştepţi am fost, ţinem cu ţara, trăiască majoritatea PSD-PNL, jos Băsescu!

Dar nu, nu totul este o luptă de imagine, deşi politicienii stau numai pe la televiziuni, încât te întrebi când mai şi muncesc. Mai sunt şi altele pe care le vom scrie altă dată.

Deocamdată, facem şi noi ca iepuraşul, tăiem unghiile şi vorbim prostii.