Uatevăr marcheting. Spici Faiters.

Astăzi am fost, în vizită,  la un simpozion economic cu tema “Cum te promovezi tăind din costuri, dar nerenunţând la obiective?”  “În vizită”, fiindcă doar am căscat gura vreo 20 de minute, iar când au început să-mi sune telefoanele, am plecat ca să nu fac show.

În primul rând, felicitări pentru organizare fostei mele colege de radio, Andreea Preda. Andreea este o tipă mişto – foarte tonică şi foarte şarmantă – care chiar a reuşit să creeze un eveniment cochet. Bravo!

În al doilea rând…, mi-a fost dat să aud acolo o grămadă de concepte uşor extraterestre, în sensul că n-am văzut legătura lor cu pământul… Care guerilla marketing, care ambush marketing, care nu-ştiu-cum-marketing – şi am ţinut minte, conştiincios, că toate se termină fatalmente în “marketing“.

Ideea centrală era cum naiba să faci să pui pe piaţă şi să vinzi kestii de care oamenii n-au nevoie. O adevărată provocare, quand meme, să recunoaştem… Chiar m-a amuzat că o tipă de acolo spunea, într-un interviu dintr-o gazetă, că ea nu concepe viaţa fără Jupiter City, de exemplu. Altcineva mai avea puţin şi mă convingea – sanchi – că brandurile sunt totul, iar brand managingul e şi ceva în plus.

Ei bine, dragi copii, puteţi să filosofaţi voi până mâine. N-am mai avut eu vreme să stau să vă explic nişte chestii… Dar brandurile s-au cam ofilit. Uitaţi-vă la zecile de magazine care se închid. La mall-urile care vând doar 40% din cât vindeau. La hypermarket-urile care te îndoapă cu testere de iaurt, doar, doar te înduri şi cumperi şi tu un borcănel. La telefoanele agresive pe care ţi le dau nişte cretini de la bancă să-ţi mai vândă un credit cât de mic, cât de amărât. La asiguratorii care ţi-ar asigura şi chiloţii din fund, doar să le mai dai şi lor, pentru Dumnezeu, nişte bani. La telefonia mobilă care nu ştie cum să mai scape de nişte cartele pentru câţiva bănuţi. La toţi sales managerii care vor să-ţi vândă, să-ţi vândă, să-ţi vândă, pentru un comision, săracii…

Consumerismul, aşadar, se prăbuşeşte şi e greu de spus cu ce va fi înlocuit. Iar marea putere economică pe care o doare-n fund de “nu-contează-ce-marketing” este China. Uitaţi-vă, vă rog, în jur! 80% din ce vedeţi e chinezesc. Până şi o bună parte din celebrele ceasuri elveţiene pe care suntem gata să dăm mii de euro, fiindcă lucesc frumos în vitrină şi au brand-ul legendar scris pe carcasă, sunt doar 50% “swiss made”, iar cadranul, cureaua, sticla etc. – sunt făcute în China. Jumătate din America e din plastic, iar jumătate e făcută-n China. Iar pe chinezi îi doare-n Marele Zid Chinezesc de concepte care se termină în “marketing“… Ei au înţeles un lucru clar: omului să-i dai ce-i trebuie şi de 10 ori mai ieftin decât concurenţa. Şi au umplut lumea de produse care se vând cât 10.000 de branduri… Veţi rămâne uluiţi să aflaţi că alte mii de branduri sunt produse cu mână de lucru ieftină din China. (Şi din România, dar asta e altă poveste…) Poate de asta Shanghai-ul arată ca un oraş SF, nu ca Bucureştiul, sau ca Piteştiul…

Să luăm un alt exemplu… Cam toate societăţile producătoare de maşini au fost aduse pe jantă de criza economică. Ei bine, cine a rezistat şi a vândut la greu? Dacia. Ce a vândut? Logan şi Sandero. E singura societate producătoare de automobile pe care a durut-o la bască de criză, în condiţiile în care toate celelalte ştiţi bine prin ce au trecut – şi a vândut în toată lumea, prosperând.

Atenţie! Eu nu discut aici de calitatea îndoielnică a chinezăriilor şi nici de calitatea Loganelor. Eu discut de suceese planetare în vânzări.

Concluzia?

Trântiţi trelefonul oricui vrea să vă vândă un bullshit! Oamenii pur şi simplu nu mai vor să cumpere bullshit, fie că este vorba de haine, de maşini, de băuturi, etc. doar pentru pe toate astea stă o etichetă cu logo-ul unui brand.

Voiam să vă spun toate astea. Dar, nevastă-mea m-a solicitat la ce credeţi? La o partidă zdravănă de cumpărături     

Cu puţină inteligenţă, puteţi profita de criză!

Valoarea bunurilor imobiliare începe să fie mai aproape de realitate. S-a spart băşica banilor speculativi în care pluteau fel de fel de “oameni de afaceri” obişnuiţi să “transforme” în “milioane de euro” terenuri şi “locaţii” pe care nu le cumpăra, de fapt, nimeni, cu atâţia bani. Din băşica spartă a curs zeama frustrării celor la care, până mai ieri, se închinau mass-media şi prostimea. Este posibil ca moda cocalarilor de tip “valoarea mea – valoarea mea” să se stingă.

Am observat cu plăcere, citind rubrica de vânzări-cumpărări din gazetă, că preţurile apartamentelor, garsonierelor, terenurilor, caselor etc. au scăzut cu până la 50.000 de Euro. Dacă nu chiar mai mult. Un apartament care costa, acum un an de zile, 120.000 de euro poate fi cumpărat azi cu 70.000 de Euro.

Sigur, nici la banii ăştia nu plouă cu clienţi: să ai 70.000 de euro cash la ceas de criză, ca simplu român, nu e o chestie frecventă. Dar sunt convins că foarte mulţi tineri vor face efortul şi vor reuşi să-şi achiziţioneze barem o garsonieră de 30.000 de Euro. E momentul lor de sfârâială. Fiindcă am văzut şi astfel de preţuri. Şi încă nu erau garsoniere underground, ci unele cocheţele, destul de aproape de centru, adică numai bune pentru un tânăr la început de drum.

La terenuri – aceeaşi situaţie. Cu 50.000 de euro mai puţin poţi achiziţiona, azi, un colţ de paradis. Iată un lucru la care se gândeşte deja un om de vârsta mea: 31 de ani.

Pentru cei care au făcut credit de 100.000 de Euro pentru un apartament în Rahova sau Ferentari îmi pare sincer rău. A fost neşansa vieţii lor. Cu dobândă, vor ajunge să plătească, în 25 de ani 250.000 de Euro. Sau – aici chiar e păcat – banca le va lua casa, dacă nu mai au bani pentru rate.

În cazul crizei de faţă, problemele pot fi altele: românii nu sunt deloc oameni organizaţi.

Am tot văzut – şi văd în continuare – oameni săraci care îşi cumpără telefon de fiţe, haine de fiţe, laptop de fiţe, bijuterii de fiţe, maşini de fiţe, ca şi cum spectacolul aparenţelor ar fi singurul care ar conta. Câte nu ar putea face aceşti bieţi complexaţi aflaţi în goana oarbă după confirmarea socială, cu acei bani, dacă n-ar plăti rate pe fel de fel de tâmpenii, ca proştii!

Tot ce încerc să spun este că pot veni şi momente favorabile. Dar se pare că, în România, până şi aceste rare momente favorabile se topesc sub tăvălugul prostiei: cum altfel să comentezi declaraţia unei vedete care a rămas fără bani, deşi i-a făcut cu grămada, până la criză? “I-am investit pe toţi în haine şi distracţii!” Sau a unui băiat de bani gata care a moştenit zeci de milioane de euro, dar nu mai are un sfanţ, fiindcă totul s-a dus pe cluburi şi pe curve?

Oau!

E ceva în neregulă cu ofertele…

Involuntar devenim cu toţii mari consumatori ale poveştilor despre criza economică. Mai ales industria auto suferă teribil. Stocurile sunt pline, muncitorii sunt daţi afară, nu se mai produce. Lacrimi, tragedii, suferinţă!

Ei bine, în iarna asta, eu vreau să-mi iau maşină cu banii jos. Şi ca mine sunt destui. Planific momentul încă din vară, gândindu-mă că voi prinde nişte super-reduceri de preţ de sărbători. Vreau să spun că, în ciuda crizei, singurele “reduceri” pe care le văd sunt ceva de genul…

“Dobânzi promoţionale în leasing” – Da, dar pe mine nu mă interesează leasingul.

“X rate leasing gratuite” – mulţam, dar pe mine nu mă interesează leasingul.

“ABS gratuit” – atâta generozitate mă epustuflează. Asta-i ofertă în condiţii de criză?

“Anvelope gratuite” – Mă, dar voi o ofertă serioasă (la o maşină) aveţi?

“Plăteşti numai 5.000 de euro. Restul în 2010” – adică mă mai laşi un pic cu banii, dar tot pe toţi mi-i iei, nu?

Criza asta nu e serioasă…

Criza e bună!

Panică! Ăsta e termenul.

Toată lumea vorbeşte, scrie şi filosofează despre criza economică mondială. De la babele din piaţă până la economişti şi politologi, everybody monologhează despre criză. Unii prevăd o relansare încă şi mai spectaculoasă a capitalismului sălbatic, în vreme ce alţii, cei mai tembeli dintre toţi, dau ca sigură reinstaurarea comunismului şi a muncii.

Eu zic că munca e pentru tractoare, nu pentru oameni, aşa că fac parte din prima categorie: a ălora care visează un guvern corporatist mondial, o singură limbă şi o singură cultură. (Îmi place să spun chestiile astea adepţilor talibani ai teoriei conspiraţiei, fiindcă nonşalanţa mea îi face să-şi piardă cumpătul şi să izbucnească în peroraţii acuzatoare )

Ideea simplă este că noi, cei care nu ne-am născut în familii americane de industriaşi bogaţi, avem toate motivele să ne bucurăm şi să sărbătorim criza cu maxim entuziasm. Eu unul m-am lăsat de ţigări, aşa că peste două luni îmi cumpăr maşină. Iar cei pentru care un amărât de apartament părea un ideal de neatins pot acum să se bucure de reducerile de până la 30%.

Cred că această criză va crea un nou val de oameni semi-bogaţi: acum e minunat să cumperi fel de fel de chestii care peste 15 ani vor fi din nou… idealuri de neatins. Go for it, dacă sunteţi tineri şi aveţi nişte bani de-o parte! Chiar şi un teren la ţară e minunat – în câţiva ani îţi poţi face o căsuţă de grătare şi chefuri

Dulceţei de gutui i se fâlfâie de criză

Socialiştii simt cum Dumnezeu îi pupă pe gură şi le pune o mână pe cur. În sfârşit: puţină dragoste sinceră, egală, pogorâtă de sus, pentru ei. Bătrânul capitalism îşi priveşte nostalgic bursa fleoşcăită. Democratul Obama se pregăteşte să spele umilinţa unchiului Tom, strămoşul negru din colibă. O fi bine? O fi rău? Ceva mânie proletară se simte în aer. Dar ce contează? Oamenii simpli sunt cei mai fericiţi. “O să fac o dulceaţă de gutui în seara asta, mmm, mmm!” – zicea, în drum spre piaţă, o gospodină. Şi, dincolo de ea, era neantul. Fericirea cea simplă. Cum ar fi putut, vreodată, criza să-i afecteze dulceaţa? Afară era frig, simţeam aproape vremea romanelor ruseşti, citite la lampă. Mă, ce dracu! Voi nu vedeţi că Stalin râde prin portrete? Nooo! Gata! omenirii i s-a luat de iluzii şi de lumini. Mă întreb şi eu, filosoficeşte, la un Cabernet: mă, dar ce urmează?

Criza ca o petrecere. Sau ca nişte broscuţe

Nu mă pricep la economie. Aşa că nu înţeleg mulţumitor “cauzele şi efectele” crizei economice.

Ca să mă dau mare în faţa mea, în oglindă , că înţeleg, totuşi, criza asta obsedantă, ce mi-am zis eu? Citesc 100 de articole pe internet şi mă dumiresc. Şi am luat-o cu articole simple, ca pentru umanişti visători, cum e ăsta, în care povestea este spusă de către ministrul german al familiei, Ursula von der Leyen Oarecum edificator. Iată articolul, ca să pricepeţi şi voi:

…ca o petrecere

Imaginati-va ca participati la o petrecere uriasa. Totul este permis, atat timp cat parintii nu remarca nimic. Deviza este şi mai mult, si mai tare, fara jena. Cel care risca cel mai mult este regele petrecerii. Toti participa si se distreaza enorm. Dar dintr-o data, sarbatoarea ia sfarsit. Fugiti si aveti o mahmureala teribila. Unii se prabusesc complet si aterizeaza direct la terapie intensiva, politia vine si pune intrebari neplacute. Parintii vostri sunt furiosi, pentru ca ati facut asta pe la spatele lor, dar in acelasi timp isi fac reprosuri pentru ca nu au fost suficient de atenti. Nimeni nu mai are incredere in nimeni, toata lumea ii acuza pe ceilalti. Iata cum s-au petrecut lucrurile si pe piata financiara mondiala: creditele, adica datoriile altora, au fost vandute in toate directiile. Cumparatorii si vanzatorii – adica bancile de investitii – au castigat multi bani in felul acesta. Iar pana in prezent, cel care construia cel mai frumos castel virtual si dezvolta produsele financiare cele mai exotice trona undeva la inaltime. Nu au fost aproape niciun fel de reguli, pentru ca totul functioneaza asa de bine in felul acesta. Autoritatile internationale de supraveghere a bancilor sunt ocupate cu altceva sau se lasa duse de nas. Pana cand balonul de sapun se sparge, totul isi pierde valoarea, iar cursul la bursa se prabuseste. Lectia pe care o avem de invatat: cel care este platit pentru a atrage atentia trebuie sa o faca! Avem nevoie de reguli pentru a pastra o privire de ansamblu. Cel care nu le respecta trebuie sa fie pedepsit in consecinta. Statul nu trebuie sa intervina tot timpul, ci doar sa fixeze cadrul. Daca nu, noi platim toate oalele sparte.

…ca nişte broscuţe

Nemulţumit, totuşi, cu explicaţiile acestea destinate copiilor, am găsit un blog, unde am citit următorul text:

Într-un sătuc de câmpie, a venit un investitor american particular, însoţit de asistentul lui. A bătut la prima uşa întâlnită şi i-a spus proprietarului: Uite, eu sunt colecţionar de broscuţe. Dacă îmi aduci o broscuţă, am să îţi dau pe ea 10 euro. Ţăranul a fugit repede în pădurea din spatele casei şi a luat o broscuţă. I-a dat-o investitorului, şi-a luat cei 10 euro şi le-a spus vecinilor despre ce afacere a făcut. A doua zi, fiecare ţăran s-a dus la investitor cu câte o broscuţă, pe care a vândut-o cu 10 euro. După câteva zile, investitorul le-a spus sătenilor: Văd că afacerea merge. De azi, pentru fiecare broscuţă am să vă plătesc câte 20 de euro. Ţăranii au dat fuga în pădure, au cules broscuţe şi le-au predat pentru 20 de euro/bucata, investitorului. După alte câteva zile, acesta s-a întors în SUA presat de afacerile de acolo, lăsându-l pe asistentul lui să vină cu broscuţele după cel mult o săptămână. Înainte de a pleca, le-a spus: Dragii mei, sunt nevoit să mă întorc urgent în State. Vă promit, însă, că la întoarcere am să cumpăr de la voi broscuţele cu 60 de euro bucata. Şi a plecat, în uralele sătenilor fericiţi de pleaşca ce a dat peste ei. A doua zi, asistentul investitorului a adunat sătenii şi le-a spus: Fraţilor, m-am gândit la o afacere pentru voi. Şeful meu se va întoarce peste două săptămâni şi vă va plăti câte 60 de euro/broscuţă. Dacă vreţi, vi le vând eu înapoi pentru 35 de euro bucata, iar voi le veţi vinde cu 60. Profitul vostru va fi frumuşel. Ce spuneţi? Sătenii s-au adunat la sfat şi au decis că o aşa afacere nu mai prind ei degrabă. Au pus mână de la mână, s-au împrumutat pe la cunoscuţi, pe la bănci, care pe unde a putut, şi au cumpărat broscuţele înapoi cu 35 de euro bucata. Asistentul investitorului a luat banii, a plecat în SUA, iar pe săteni nu i-a mai căutat nimeni, niciodată. Au rămas cu banii daţi, cu împrumuturi scumpe la bănci şi fără să deţină niciun activ în plus faţă de ceea ce aveau înaintea afacerii. Aceasta este povestea crizei, pe înţelesul celor care nu au deprins cotloanele businessului bancar.

Dar, dacă vreţi să citiţi un articol cu adevărat amuzant despre criză, accesaţi aici. Directorul acela de bancă, precum şi bâiguiala sa despre EURIBOR, RIBOR Şi ROBOR m-au umplut de lacrimi de râs.

Lasă, mă, banii în bancă!

Deci, copii! Repetăm cu toţii, frumos, în cor: băncile din România nu au probleme cu lichidităţile. Nu au. Nu vă retrageţi banii din bănci! Lăsaţi-i acolo! Criza nu a atins România şi nici n-o s-o atingă vreodată. Acum, printre dinţi, cu voce ameninţătoare… Lasă, mă, banii la bancă! Tu n-auzi că nu-s probleme??? Las-acolo banii!

Şi nu uitaţi the ultimate philosophy: orice credit adevărat e un credit în valută

Ce nu fac încrăvăţiţii pentru fundul lor!

Parlamentarii au votat majorarea cu 50% a salariilor profesorilor. Sistemul bugetar nu are de unde să dea banii ăştia. Văzând că pentru profesori s-a votat mărirea salarială – şi neînţelegând că nici măcar mărirea asta nu e suportată de buget – celelalte categorii bugetare vor şi ele o mărire salarială similară.

Peste nici două luni sunt alegeri parlamentare. E firesc să le ţâţâie fundul încrăvăţiţilor, aşa că au plonjat în cel mai păgubos populism – cel în care dai bani fără să-i ai.

Degeaba urlă Vosganian că asta atrage după sine creşterea până la 7% a deficitului din PIB, ceea ce atrage, mai departe după sine încălcarea tratatului de la Maastricht şi chiar punerea în discuţie a statutului ROM. de membră UE… Degeaba urlă Tăriceanu că asta va însemna inflaţie – şi omul va primi fără rost o tuflă de bani dacă preţurile se dublează…. Degeaba presa normală la cap a cerut identificarea surselor de finanţare… Degeaba Tăriceanu vrea să dea Parlamentul în judecată…

Nu, dom’ne, important e să mai doarmă ei în Parlament încă un mandat!