Moartea lui Pleşiţă ar trebui să ne dea de gândit

În “Ziarul de Argeş” am publicat acest articol despre moartea lui Nicolae Pleşiţă. Mă bucur că articolul apare în zilele în care se desfăşoară simpozionul “Piteşti – reeducarea prin tortură”.

Moartea generalului de securitate Nicolae Pleşiţă trebuie să declanşeze un reflex firesc al gândirii, o reacţie normală: oare nu cumva am fost batjocoriţi de istorie? Iată un personaj care înseamnă pentru istoria recentă a României cam ceea ce înseamnă ofiţerii nazişti pentru istoria recentă a Germaniei. Dacă în Germania s-a încercat o asanare morală a societăţii, în România minciuna merge mai departe.

Pleşiţă a primit lunar o pensie uriaşă, a beneficiat de cel mai bun tratament medical în spitalul SRI, a primit jurnalişti analfabeţi cărora le-a dat interviuri, s-a comportat ca o vedetă, în timp ce oamenii ale căror destine le-a mutilat fie au murit, fie şi-au continuat viaţa, trăind cu bani puţini, la periferia societăţii. Iată un motiv suficient de puternic să ne fie scârbă de România, de ţara în care criminali comunişti, artizani ai securităţii represive, au ocupat, prin impostură, locuri de top, iar adevăraţii români continuă să trăiască în suferinţă din pensii jenante sau în exil, în ţările care i-au adoptat.

România a mai traversat un moment penibil la moartea lui Ion Dincă, celebrul satrap comunist, care a fost înmormântat cu onoruri militare. Şi atunci românii i-au trădat pe români.

Când îl aud pe Băsescu criticându-i pe cei care îşi afirmă zilnic greaţa de România, îmi amintesc de acea condamnare de paradă a comunismului. Am privit cu entuziasm momentul şi cu o silă imensă circul făcut de activiştii PRM. Cu toţii ne-am fi aşteptat ca acea condamnare să fie urmată, în mod firesc, de o Lege a Lustraţiei în urma căreia asasinii poporului român să îşi piardă privilegiile obţinute prin crimă. N-a fost aşa. Asasinii trăiesc mai departe, ca mari capitalişti. Iar un Proces al Comunismului se lasă aşteptat.

Monica Lovinescu a spus-o, imediat după Revoluţie, la microfonul Europei Libere: “Foştii securişti vor deveni, în scurt timp, marii capitalişti ai României.” Pe fondul entuziasmului din acele momente nimeni nu a crezut-o, ba chiar s-au găsit câţiva care s-o ironizeze. Iată că a avut dreptate şi mai mult decât atât. Represiunea româno-română continuă, sub o formă uşor edulcorată, prin marginalizare economică şi socială. Sau prin asasinat mediatic. Fiindcă trebuie s-o recunoaştem: asasinul mediatic este ultima formă în care sunt turnate caracterele mici, oamenii dispuşi să dea în cap altor oameni, ca să-şi mulţumească stăpânul.

Pleşiţă a devenit personaj de carte, cineva s-a găsit să-l intervieveze şi să scoată un volum cu mărturisiri ale sale. Povestea fără jenă, cum “brichisea” oameni, cum lucra pentru partid şi pentru securitate. Am citit acea carte acum câţiva ani şi cu greu mi-am înfrânt pornirea de a mă duce la Curtea de Argeş pentru a vedea cu ochii mei un vierme. Oricum n-aş fi avut acces, “organele” îl apărau de priviri curate, desigur. Aşadar, în România în care Pleşiţă a devenit personaj de carte, marii autori ai exilului românesc şi ai rezistenţei anticomuniste încă sunt marginalizaţi în şcoala românească. Mă refer la Radu Gyr, la Nichifor Crainic, la Vintilă Horia, la Ion Ioanid, la mulţi alţii. Aceşti mărturisitori lipsesc din programa şcolară, cărţile lor nu se reeditează, sunt de negăsit în librării. Nu veţi găsi niciodată în rafturi “Nostalgia paradisului” de Nichifor Crainic, o adevărată bijuterie a culturii româneşti. Şi nici “Închisoarea noastră cea de toate zilele” de Ioan Ioanid, o mărturisire imensă, în 3 volume, comparabilă cu “Arhipelagul Gulag” a lui Soljeniţân.

Dacă romanul lui Soljeniţân a zguduit Occidentul , despre cartea lui Ion Ioanid nici măcar nu se vorbeşte în România.

În schimb, în Piteşti, oraşul celei mai temute închisori comuniste (şi al lalelelor, dacă vreţi), veţi găsi o şcoală cu numele lui Adrian Păunescu, poetul care recita patetic despre Nicolae Ceauşescu. De ce oare? Răspunsul se subînţelege.

Generaţia mea abia acum înţelege de ce n-a existat un Proces al Comunismului. Oameni ca Pleşiţă ar fi înfundat puşcăriile. Nu s-a dorit aşa ceva. Piteştiul, de exemplu, încă mai colcăie de cinstiţi reprezentanţi ai eşaloanelor II şi III ale PCR. Sunt liberi, fericiţi şi gata oricând să strivească sub călcâi pe oricine le-ar periclita interesele. Îi recunoaşteţi după comportament, după ticurile de limbaj, după atitudine şi după trecut – un trecut pentru care nu dau socoteală nici măcar în faţa propriilor lor conştiinţe. N-au aşa ceva.

Închei cu un citat din cartea lui Ioan Ioanid: „… existenţa ne era zi de zi şi ceas de ceas ameninţată de lipsa celor mai elementare condiţii de supravieţuire. Pe lângă chinurile provocate de hrana insuficientă, de înghesuială, de lipsa de igienă şi de asistenţă medicală şi de greutatea lanţurilor care ne atârnau de picioare, cred că duşmanul cel mai mare al sănătăţii noastre a fost aerul viciat pe care îl respiram. Din cauza gerului de afară şi a camerei neîncălzite, nu puteam conta decât pe temperatura realizată de căldura animală, degajată de corpurile noastre. Aburii respiraţiei noastre, în contact cu zidurile îngheţate, se condensau în broboane de apă care, contopindu-se, sfârşeau a şiroi până jos, pe cimentul camerei.”

Câţi piteşteni, vă întreb, trăiesc şi azi speriaţi, săraci şi cu perspectiva de a nu avea căldură şi apă caldă la iarnă? Câţi piteşteni respiră şi azi acelaşi aer viciat (poate din alte motive, să zicem sociale) despre care vorbea, în cartea sa, Ion Ioanid?

“Cum putem ierta în numele celor ucişi în zori?”

Vladimir Tismăneanu scrie un articol mai mult decât corect despre generalul de securitate Nicolae Pleşiţă. Sunt câţiva ziarişti din Argeş care au ignorat abuzurile acestui personaj şi, trimişi de şefii lor comunişti, se duceau în pelerinaj la el, la Curtea de Argeş, să-i ia interviuri, pe care le publicau în ziare. Este vorba de analfabetism istoric şi moral, aşa cum spune Tismăneanu. De prostie. De imbecilism. Oameni ca Pleşiţă au continuat să existe şi fiindcă au existat, în sferele puterii,  astfel de analfabeţi. Citez tot textul lui Tismăneanu. Merită citit.

“Nicolae Plesita a reprezentat national-securismul in ipostaza sa agramata, vulgara si de o maxima brutalitate. Or mai fi fost si cativa securisti cu o bruma de educatie. Nu era cazul sau. Cititi cartea de convorbiri cu Viorel Patrichi si veti vedea cat de primitiv, cat de virulent putea fi acest tortionar. Limbajul era unul purulent, otravit, imbibat de ranchiuna cea mai adanca si sordida. Niciodata, sub nici o forma, Plesita nu si-a exprimat un minim regret, nu a schitat vreo remuscare.

Si-a facut intreaga cariera in aparatul politiei politice comuniste, a servit cu patima scopurile represive ale regimului: de la vanarea partizanilor din munti si prigonirea presupusilor “sabotori” la suprimarea oricaror insule de rezistenta anti-totalitara.

A fost lacheul dictaturii, atat sub Dej cat si sub Ceausescu, a avut mult sange pe maini si nu a ascuns acest lucru. Era chiar mandru de crimele comise, inclusiv colaborarea cu teroristii macabri gen Carlos “Sacalul”.  In mod normal, dupa decembrie 1989, Plesita ar fi trebuit sa se teama de justitia statului de drept. Putin i-a pasat. Interviurile sale, gazduite cu suspecta, triviala generozitate de diversele televiziuni revansarde ori doar analfabete din punct de vedere istoric si moral, dadeau masura unui personaj deopotriva dezgustator si vindicativ.

Condamnarea dictaturii comuniste l-a lasat indiferent. Stia ca beneficiaza in continuare de complicitati puternice si longevive. Că in inima insasi a noului sistem post-decembrist se gasesc multi dintre fostii sai “studenti” de la Scoala de Securitate. “Pumnul, ghioaga si revolverul”: acestea au fost instrumentele pe baza carora s-a construit cariera lui Nicolae Plesita. Raportul final al Comisiei Prezidentiale a cerut aplicarea unor masuri drastice pentru reducerea pensiilor fostilor ofiteri si Securitatii. Un Parlament cu musca (ori mustele) pe caciula, a preferat sa ignore aceste minime exigente ale unei moralitati democratice.

De ce a fost admis in sanatoriul SRI un om care ar fi trebuit sa se afle dupa gratii? Cum se explica aceasta magnanimitate buimacitoare?  Se recunoaste astfel o continuitate scandaloasa? De ce nu a fost degradat generalul sadic?  S-a uitat ca Plesita a fost direct implicat in lichidarea, din ordinul lui Ceausescu, a miscarii Goma, ca el personal, super-”brichisitorul”, s-a ocupat de anchetarea bestiala a scriitorului disident? Ma intreb daca amicul sau, calaul Enoiu, “tovarasul de lupta”, partenerul de “anchete speciale”, va rosti cuvantul de adio pentru cel care a fost si va ramane de-a pururi simbolul criminalitatii regimului comunist?

Nu, Plesita nu a avut nimic “haios” in comportamentul sau, orice ar scrie azi un june istoric/jurnalist specializat in “revizuirea” quasi-negationista a ceea s-a petrecut in anii comunismului. “Haiosenia” lui Plesita s-a tradus in batai, atentate criminale, prigoana in masa, inclusiv la adresa acelor cercetatori onesti care au protestat impotriva distrugerii monumentelor istorice.

Cu diverse ocazii, Plesita s-a straduit, asemeni altor fosti vechili ai dictaturii, sa arunce intreg oprobriul asupra Elenei Ceausescu. Departe de mine gandul de a nega influenta nefasta a acestei agramate, o Messalina cu pretentii de Newton, asupra sotului ei. Dar culpabilitatea suprema apartine aparatului de partid si de securitate in randul caruia Plesita s-a remarcat prin fanatasim, cruzime si propensiuni sociopate.

“Despre morti numai de bine” spune un vechi proverb. Eu cred ca despre morti, ca si despre vii, trebuie spus numai adevarul. Biografia lui Nicolae Plesita, asemeni celor ale unor Pintilie-Pantiusa, Nikolski, Dulgheru, Ion Stanescu, Gh. Enoiu, Gh. Soltutiu, Alexandru Draghici, Tudor Postelnicu, Iulian Vlad, Neagu Cosma, Gh. Briceag, Vasile Gheorghe, etc etc  a fost una marcata de ura, aversiune viscerala fata de valori, resentiment grobian si practicare de nimic stavilita a ticalosiei.

La doua decenii de la caderea regimului pe care Plesita l-a servit cu infinit, pervers devotament, in numele celor ucisi din ordinul elevilor lui Plesita, al colegilor sai de “idealuri”, Romania democratica trebuie sa spuna, trebuie sa probeze ca acest cosmar s-a terminat. Plesita a fost un Kaltenbrunner al comunismului romanesc. Ori daca preferati, un Abakumov (cititi romanul Primul cerc de Soljenitin ca sa vedeti cine a fost acest monstru).

Fostul sef al Gestapo-ului, Ernst Kaltenbrunner a fost executat la Nurnberg. Fostul Ministru al Securitatii, Viktor Abakumov, a fost impuscat imediat dupa moartea lui Stalin in 1953. Imperturbabil, insolent si impasibil, Plesita a continuat sa-si incaseze pana in ultima clipa imensa pensie, cata vreme atatia fosti disidenti si opozanti ai regimului abia reusesc sa supravietuiasca. E timpul, e obligatoriu, e moral  - la 20 de ani de la Revolutie – ca aceste obscene nedreptati sa se sfarseasca.”