Vintilă Horia, un scriitor uitat de şcoala românească

Zilele astea citesc cartea pe care într-un fel o aşteptam.

Sătul de rateurile literare contemporane, n-am mai savurat de mult timp un roman. Ori mi se părea că văd filme proaste, agresive, de acţiune şi suspans, ori personajele erau aşa de prost (neveridic) construite, încât nu le puteam lua în serios.

“Dumnezeu s-a născut în exil” se numeşte cartea – şi este scrisă de Vintilă Horia. Cartea adună memoriile imaginare ale poetului roman Ovidiu, exilat la Tomis pe motiv că a scris versuri care au pervertit tineretul: Ars amandi, Arta de a iubi. Celor care s-au desfătat cu “Memoriile lui Hadrian“, de Margueritte Yourcenar, le spun că Vintilă Horia şi-a scris romanul într-un stil asemănător.

Pentru acest roman, lui Vintilă Horia – a trăit în exil, dacă nu ştiaţi, ca mai toţi românii de valoare – i s-a decernat premiul Goncourt, în 1960. Numai că, refuzând să fie reprezentantul scriitorilor români promovaţi de regimul comunist în Franţa, Vintilă Horia devine ţinta unei campanii orchestrate din ţara sa natală, care îi fabrică un dosar de apropiat al miscarii legionare, ba chiar de ideolog al fascismului. Rezultatul? Sub presiunea imaginii negative pe care o preia presa franceză, scriitorul refuză premiul, iar în istoria Goncourt-ului, în dreptul anului 1960, figurează menţiunea “premiu acordat, dar nedecernat.”

Romanul “Dumnezeu s-a născut în exil” a fost tradus în 20 de limbi, e cunoscut în mai toată lumea, mai puţin în România. Vintilă Horia nu se studiază în şcoli, nu este amintit decât de cunoscători. De fapt, întreaga literatură a exilului rămâne pentru mulţi români o mare necunoscută.

Romanul abundă în observaţii profunde, şlefuite până la maxima limpezime:

Despre zei…
“Cruzimea zeilor e însăşi dovada inexistenţei lor. Ei sunt ecoul spaimelor noastre şi a tot ceea ce nu îndrăznim să facem decât la umbra remuşcărilor.”

Despre viaţă…
“Viaţa e posibilă oriunde poţi face focul şi unde gândul se comunică prin cuvinte. Roma nu e decât un capriciu, un punct minuscul, prea strălucitor, poate, în mijlocul nopţii umane.”

“Viaţa trece prin oameni ca vântul acesta, făcând să tremure trupurile şi sufletele…”

Despre bătrâneţe…
“Orice om care îmbătrâneşte trebuie să aibă aceste vedenii oribile, care-l despart de iluziile zilnice şi-l fac să vadă inutilitatea tuturor faptelor făcute şi a tuturor celor trăite. Dar imensul mecanism al minciunii cotidiene, familia, bogăţia, casa, prietenii, pământul pe care s-a născut – sunt lângă el ca să-l readucă la începutul unei noi iluzii. Suntem astfel făcuţi din minuscule eternităţi care ne poartă spre moarte…”

Despre dictator…
“… noi am pierdut libertatea în clipa în care i-am dat lui Cezar dreptul să gândească cu voce tare.”

Despre pace şi război…
“Am putea trăi în pace dacă nu ne-ar fi frică unora de alţii. Frica ne face să vorbim în limbi deosebite. Şi viaţa ajunge să fie un război fără sfârşit. Viaţa e război, în fiecare zi, mai mult. Şi făurim arme, în loc să căutăm cuvintele înţelegerii. Dumneavoastră care munciţi cuvintele, ca mine pământul, de ce nu descoperiţi undeva cuvântul păcii? Vom căuta acest cuvânt încă mult timp de acum înainte. Căci nu poate fi găsit cu una, cu două. Oamenii îl vor culege într-o zi, ca pe o floare ciudată, la marginea unui drum lung. Dar timpul nu s-a copt încă pentru o astfel de bucurie.”

Despre libertate…
“Libertatea se plăteşte scump, dar îşi merită totdeauna preţul. E atât de greu de înţeles! E de ajuns să ştii să alegi: o viaţă nouă, oriunde, dincolo de marginile imperiului, un zeu nou, cel adevărat, ca să renaşti chiar pe acest pământ şi nu după moarte, cum promite religia lui Isis. Totul e cu putiinţă. Trebuie să ai, la timpul potrivit, curajul să dezertezi, să rupi brusc cu trecutul.”

Momente plăcute la Bookfest…

Ieri am avut o zi plină (de surprize plăcute) la Bookfest.

Mi-a plăcut organizarea, mi-au plăcut oamenii care s-au învârtit pe acolo bucurându-se de cărţi, dar m-a şi amuzat momentul în care Gabriel Liiceanu se străduia din greu, la microfon, să lanseze ultima carte a Ioanei Pârvulescu, „Întoarcere în secolul XXI”, în timp ce, la un stand alăturat, un alt editor vorbea, la fel de tare, despre brand managing. Deşi s-au bruiat rău de tot unul pe altul, lansările au fost reuşite. Am început să citesc una dintre cărţile Ioanei Pârvulescu, “În intimitatea secolului 19″, dar n-am continuat… Am s-o reiau. Autoarea este plină de farmec.

Mărturisesc că la lansarea jurnalului Oanei Pelea şi a cărţii lui Florin Piersic Jr. n-am mai stat, fiindcă, la un stand, l-am descoperit pe “Cafegiu” şi m-am dus să-l cunosc. Am cartea lui pe noptieră, o citesc seara. Este un om foarte plăcut, foarte comunicativ, mi-a dat repede adresa de mail, la care am să-i trimit această poză pe care ne-am străduit să ne-o facem fără ajutor… (Nu ştiam că îi place şi ciocolata – şi mie îmi place…)

Şi am şi eu o râşniţă “vintage” de cafea, ca cea de pe copertă. Chiar sunt mândru de piesa asta…

Din păcate, abia azi a fost lansarea “Atlasului de mitocănie urbană”, cu cocalarul şi piţipoanca adevăraţi, invitaţi la eveniment. În schimb, noi am găsit un “ţopârlan de mol” şi o „piţipoancă atârnătoare”, făcuţi din carton. Cine vroia să intre în look-ul unor astfel de specimene ale faunei urbane, putea să-şi potrivească faţa şi să o facă…

Pe urmă, am profitat de traficul suspect de aerisit al Capitalei şi am mers la Muzeul Satului, dar despre asta nu mai am chef să scriu acum, că e duminică şi vreau să zac ca şarla… Pun doar o poză, aşa, de poftă… Şi nu, n-am lovit maşina

Admirându-l pe Dino Buzatti

Aşa cum am mai scris, nu prea mai pot citi roman, chiar dacă tot cumpăr şi cumpăr… În schimb, am văzut că “intră” excelent câte o povestire, seara, înainte de culcare. Scurtele povestiri mi-au plăcut mereu, deşi, în perioada când sorbeam romane de largă respiraţie, le socoteam un gen minor. Mi se părea temerar şi voinicesc gestul celor care scriau naraţiuni întinse şi construiau intrigi spectaculoase. Iar pe povestitori îi socoteam incapabili de edificiu romanesc şi refugiaţi în proza scurtă. Greşeam.

Anul trecut, la cafea, dimineaţa, “băgam” câte o povestire de Cehov. Povestirile lui Cehov au două, trei pagini, unele sunt chiar mai scurte. Anul ăsta îl descopăr pe Dino Buzatti, pe care e drept că trebuia să-l fi citit mai demult, atunci când mă luptam cu existenţialiştii francezi, dar asta e, îl descopăr abia acum… Povestirule lui sunt scurte, scurte şi absolut fermecătorare. Îmi era dor să citesc texte scrise într-un stil aşa de simplu şi aşa de cald…

Aici, e un articol în care se spun mai multe despre autor.

Smulgându-ne părul din cap. Din cauza literaturii, bre!

Cristi Cocea îmi postează un comment la articolul despre Manolescu. Mă ceartă, evident, lui îi place Manolescu. Discuţia e chiar mişto, el are o opinie, eu am altă opinie.

Nu aş transcrie aceste opinii aici, dacă nu mi-ar plăcea să participaţi şi voi cu opiniile voastre. De ce? Fiindcă ăsta este internet, iar aici suntem liberi. Putem profita de asta!

Textul e lung, dar la final promit să pun şi o poză

Ce zice Cristi:

Mişule, ştii că nu pot să-ţi dau dreptate, ne-am certat mai demult pe această temă, credeam că te-ai lămurit! Chiar dacă Manolescu nu face critică structuralistă, psihanalitică sau ideologică, cum v-au învăţat pe voi la facultate că e bine (de fapt, fiind vorba de simple … fiţe, mode intelectuale), asta nu înseamnă că e “impresionist”. Citeşte “Arca lui Noe” şi vei vedea metoda… 40 de ani, omul a fost un reper al adevăratelor valori etice şi estetice (atacate de maculatura comunistă), aşa că e un pic ingrat să vină Mişu şi să spună că poate să-l înlocuiască printr-un … dicţionar! Iar încheierea chiar mă lasă paf… Citiţi, fraţilor, ce vă place, nu vă mai uitaţi în gura lui Manolescu! Dacă vă place Sandra Brown, daţi-i înainte! Şi eu, tîmpitul, care consideram că Manolescu este o sursă de AUTORITATE în domeniu, care trebuie consultată şi preţuită, măcar parţial… Bine că m-ai lămurit tu, Mişule, cum stă treaba… mă duc la dicţionar, îl am pe ăla al lui Marian Popa, o să-mi aleg lecturile deschizîndu-l la întîmplare. Dar ce mă fac dacă pic peste… Marin Ioniţă?

P.S. Dacă ar fi să critic psihanalitic notiţa ta, aş spune că suferi de complexul lui Oedip, o formă interesantă de refuz al autorităţii paterne. Abia aştept să-ţi văd roadele incestului cu literatura!

Ce zic eu:

N-am nimic cu autoritatea, atâta timp cât această autoritate nu tinde să devină absolută.

Autoritatea este orientativă, nu definitivă. Or, când scrii o istorie ca asta a lui Manolescu (de fapt, ca aia a lui George Călinescu), reluând veşnicii şi fascinanţii scriitori români, clasici & moderni, prizând, totuşi, şi unele mici doze de contemporaneitate, te plasezi, cu bună ştiinţă, în absolut. Absoluta autoritate a lui Manolescu înlocuieşte, nu-i aşa, absoluta – dar prăfuita – autoritate a lui George Călinescu. Nu mai este nici destul de bine, nici destul de modern şi, helas, nici destul de “destul” ce scrie Călinescu despre Rebreanu, Slavici sau Topârceanu. Manolescu a citit aceşti scriitori într-o cheie nouă, vălul ros de molii a căzut, iar literatura română a apărut, deodată, într-o lumină proaspătă, nu?

Mă întreb mereu de unde pofta asta nebună de autoritate absolută, de istorii definitive şi, mai ales, de clişee găunoase gen… “cel mai important critic”, “cel mai mare poet”, etc.

Ultima care avea nevoie de un tătuc era literatura.

Presupunem că, în două luni, ar apărea o istorie asemănătoare, care ar “analiza” aceiaşi scriitori români, iar autorul ar fi un anonim: Ion Popescu. Sau chiar un alt critic literar celebru: să spunem Nicolae Balotă sau Ioana Pârvulescu. Presupunem, de asemenea, că respectiva carte ar fi scrisă excelent. Am spune, la infinit, că lucrarea lui Manolescu e mai bună – “cea mai bună” – doar fiindcă Manolescu e Manolescu? Să fim serioşi.

Eu nu ştiu dacă este ingrat să vină Mişu, adică un nimeni, şi să spună cu ce poate fi înlocuit Manolescu (eventual cu un dicţionar bine alcătuit). Poate fi ingrat, însă Mişu e liber s-o facă, iar dacă oamenii se uită în gura lui, cu atât mai bine, înseamnă că reuşeşte să le reţină atenţia.

Nicolae Manolescu “omul care a fost un reper al adevăratelor valori etice şi estetice”, aşa cum spui, a făcut, prin ‘96, un gest, nu ingrat, dar în mod sigur nepotrivit: a candidat la preşedinţia României. Avea treabă critica literară cu chestia asta? N-avea, lumea nu l-a votat, dar iată că mulţi îl votează astăzi “Preşedinte al Literaturii Române.”

Ultima, reformulez, care are nevoie de un preşedinte e literatura.

Când spuneam că fiecare om citeşte ce-i place nu mă refeream la faptul că oamenii ar trebui să-i dea înainte şi să citească Sandra Brown sau, dacă dicţionarele îl conţin pe Marin Ioniţă, să citească Marin Ioniţă. Universul cărţilor este, că doar o ştii, la fel de vast ca şi universul uman. Acolo unde o vânzătoare de boutique citeşte Sandra Brown, o studentă entuziastă, la litere, va pierde două nopţi cu Yourcenar. Şi, cu asta, te-am adus, dragă Cristi, la sistemul universitar, cel care m-a îndoctrinat pe mine cu interpretări ultra-specializate. Dar ăsta e alt subiect…

Adevărata critică literară este cea lămuritoare (aici au apărut diverse mode) şi cea, pur şi simplu, critică (unde nu e vroba de modă, ci de funcţia supremă a oricărei critici, aceea de a îndrepta lucrurile). Te-am rugat să citeşti “Nu”, de Eugen Ionescu, vei găsi acolo formulări interesante şi adevărate despre critica literară. Omul ăsta nu s-a impus pe Dâmboviţa, în mica şi anemica literatură românească, ci la Paris.

Şi nu, nu eşti un tâmpit fiindcă îl consideri pe Manolescu o “sursă de autoritate”. Îţi place omul, îţi place cum scrie, atâta tot. Mie nu-mi place. Şi vezi cum, dintr-o dată, totul este o chestiune de gust, vezi cum se naşte o instructivă polemică intelectuală şi nimic nu mai e definitiv, ca înainte? Vezi cum suntem liberi, iar autoritatea putem fi, până la un punct, chiar noi?

Asta e frumuseţea, când vine vorba de literatură şi, în general, de artă. Nimic nu e definitiv. Nu există un “Preşedinte al Romanului” şi nici un “Preşedinte al Criticii”. Există oameni, cărţi şi gusturi.

Bine barem că nu facem hermeneutici diferite – şi nu ne smulgem părul din cap – pornind de la limoncello

Un mormânt de hârtie, de două kilograme

Canon şi Paradigmă. Doi termeni găunoşi care însoţesc, în mod fatal, orice discuţie, cât de cât decentă, legată de “Istoria Critică a Literaturii Române” a lui Manolescu. Discuţiile indecente legate de această “Istorie”, probabil că bănuiţi, le poartă scriitorimea provincială, frustrată că nu se regăseşte, cu nume şi prenume, în cuprinsul cărţii. Aceste discuţii chiar nu merită amintite: sunt inutile. Ca şi literatura ratată.

Revenind la termenii “canon” şi “paradigmă”, l-am auzit pe Manolescu spunând următoarea prostioară: “Canonul nu coincide cu paradigma literară… Se poate schimba paradigma, canonul nu. Se schimbă canonul, nu se schimbă paradigma...” Probabil, a încercat să transmită, generos, o undă de relativitate binevoitoare în spaţiul literar. Ce înţeleg eu de aici? Păi, înţeleg un lucru simplu: poate să ţi se rup de canon dacă eşti în paradigmă şi să şi se fâlfâie de pardigmă, dacă eşti în canon. Masele de scriitori sub-mediocri cărora li se reproşează că nu sunt în canonul manolescian pot răspunde acum, salvaţi, într-un glas: “Da, dar noi suntem în paradigmă!”

De exemplu, dacă lui Mircea Bârsilă – care nu apare în “Istorie” – i se reproşează că nu e în paradigmă, el poate răspunde că e în canon. Şi pe dos.

Dincolo de umorul involuntar – atât al apariţiei unei astfel de istorii a literaturii române, cât şi al stupefacţiei scriitorilor sub-mediocri că nu şi-au văzut numele tipărit în “Istorie” – un lucru e sigur, cel puţin pentru mine: “Istoria” lui Manolescu e o carte complet inutilă. Pentru că cine vrea să se informeze – din punct de vedere istoric (ba chiar şi critic…)  cu privire la literatura română va consulta, întotdeauna, un dicţionar performant, nicidecum o carte cu reflecţiile subiective ale lui Manolescu. Cartea lui Manolescu va fi citită doar de cei ce vor să afle opinia lui Manolescu despre cutare sau cutare scriitor. La vremea lui, George Călinescu a făcut la fel, a emis nişte opinii personale. Nişte impresii. Manolescu le emite şi el, liber, pe ale lui. Sigur, nimeni nu neagă că aceste impresii sunt inteligente.

Părerea mea e că astfel de istorii – mai degrabă impresioniste decât critice – ale literaturii nu mai sunt la modă. “Istoria” lui George Călinescu a fost începutul şi sfârşitul unor astfel de opere “monumentale”, menite mai degrabă să dea măsura geniului titanic al autorului, decât să facă lumină în mintea celui ce vrea să se informeze rapid, cu privire la un scriitor sau altul. Nicolae Manolescu ar fi făcut o treabă mult mai bună dacă ar fi scris o istorie, începând de acolo de unde a lăsat-o Călinescu pe a sa. Dar el a preferat să-i îngroape încă o dată pe scriitorii români – în mare parte aceiaşi – într-un soi de mormânt de hârtie care cântăreşte două kilograme şi care colcăie de subiectivitate.

Nemaivorbind că e o greşeală absolută să pui literatura, ca fenomen, sub canon sau sub paradigmă. Literatura este bună sau proastă. Cărţile îţi plac sau nu-ţi plac. Fiecare cititor are canoanele proprii şi paradigmele proprii. Exemplu: canonul poate zice că romanul lui Proust, “În căutarea timpului pierdut” e o carte mare. Ei bine, pentru mine, a fost întotdeauna o carte proastă şi orice altă carte care a urmat această paradigmă (acest model) a fost la fel de proastă. Îmi pare rău că a ales acest drum, dar Manolescu nu poate impune nimic.

Citiţi ce vă place. Ce nu vă place nu citiţi. E simplu, iar oamenii se complică inutil.

Noi şi finalul cărţilor pe care le iubim…

Chestionarul despre cărţi, din postarea precedentă, pare naiv, în sensul că este gratuit, nu duce niciunde, semănând – vorba lui Jocker 12 – cu un oracol de clasa a II-a.

Surprizele – ideile teribile – nu apar, însă, din chestionarul ca atare. Ci din răspunsurile pe care le dau oamenii.

Întrebarea “Care este cel mai tare final la o carte citită?” a primit nişte răspunsuri absolut năucitoare, prin faptul că aceste răspunsuri spun foarte multe despre oamenii care le-au dat. Cunoşti un om după cărţile pe care le iubeşte? Îl cunoşti.

Finalul Evangheliilor, învierea Domnului, e cel mai tare final al unei cărţi, spune Cristian Cocea, mai ales că ni se promite şi nouă învierea. Deşi am citit şi eu Evangheliile, recunosc că eu n-am perceput niciodată acel final ca fiind unul “tare”. L-am perceput, mai degrabă, ca neverosimil. Momentul în care Iisus Hristos învie este şi momentul în care eu, unul, mă despart de Iisus ca personaj şi de acest scenariu inutil. (Poate într-o altă discuţie, voi explica de ce.)

Nu vreau să isc aici o polemică religioasă, dar nimeni nu vorbeşte niciodată şi despre suferinţele celor doi tâlhari, crucificaţi şi torturaţi în acelaşi chip. Singura diferenţă între suferinţa (cea mântuitoare pentru omenire) a lui Iisus şi suferinţa (cea uitată de toată lumea) a celor doi tâlhari o face declaraţia lui Iisus: “Eu sunt Fiul lui Dumnezeu.” Poate cea mai… “politică” declaraţie făcută vreodată de un om în istorie.

Iată-l pe Cristi plonjând, totuşi, în optimismul învierii şi al mântuirii, alături de Iisus. Îţi doreşti învierea, bătrâne prieten? De ce? Nu cred că-mi vei putea răspunde, fără să te joci cu cuvintele, la întrebarea asta.

Iată-mă pe mine, rămânând alături de marele împărat roman Hadrian – şi de finalul cărţii Marguerittei Yourcenar, “Memoriile lui Hadrian”: “Suflet mic, suflet blând şi călător… Încă o clipă, să privim împreună tărâmurile familiare, obiectele pe care, neîndoielnic, nu le vom mai vedea niciodată… Să încercăm să pătrundem în moarte cu ochii deschişi…” Moartea lui Hadrian este cea mai nobilă şi, totodată, omenească, moarte, cred eu, din literatură. O altă moarte este cel puţin la fel de omenească şi de… rezonabilă, dacă pot folosi acest termen în acest context: mă refer la moartea lui Jean Valjean din Mizerabilii. Nu mai redau finalul, îl puteţi citi în roman…

În ce mă priveşte, eu vreau să mor definitiv, ca toţi oamenii, iar aceste personaje mă ajută să mă împac cu ideea morţii. (Sună neobişnuit fraza asta? Probabil. Mie mi se pare că sună mai neobişnuit fraza: “Hristos a înviat!”)

Un răspuns încă mai şi mai neaşteptat îl dă Raluca Nicula. Cel mai tare final al unei cărţi e Marele Final, Apocalipsa, finalul lumii. Raluca… Uite că la asta chiar nu mă gândisem. “Şi va fi un cer nou şi un pământ nou…” Ca final literar, mă simt nevoit să recunosc din plin: e cel mai tare!!! Însă nu e deloc consolator, tot pentru că e neverosimil.

Aştept şi alte răspunsuri. Sunt curios ce va scrie Oceania.

La leapşă cu voi!

Am găsit pe net un chestionar destinat pasionaţilor de cărţi. Am răspuns la el şi acum, ce pot să spun, leapşa merge mai departe, rugaţi fiind să răspundă Cristian Cocea, Jocker 12, Oceania, Luminiţa, Raluca Nicula – şi, desigur, cine mai doreşte. Succes!!! (Ard de nerăbdare să văd răspunsurile pe blogurile voastre!)

1. Care este cea mai bună carte citită de tine?
Nu ştiu care e cea mai bună. Dar iată cărţile pe care le-am iubit şi le voi iubi până la sfârşitul vieţii… Călătorie la capătul nopţii (Celine), Iluzii pierdute (Balzac), Dune (Herbert), Un veac de singurătate (Marquez), Străinul (Camus), Maestrul şi Margareta (Bulgakov), Fraţii Karamazov (Dostoievski), Memoriile lui Hadrian (Yourcenar), Mizerabilii (Hugo), Magicianul (Fowels), Un om sfârşit (Papini), Victoria (Hamsun).

2. Ai facut cadou cărti?
Aş spune că nu ofer nimic altceva, decât cărţi şi albume de artă. Şi flori.

3. Care este viitorul literaturii?
Sumbru. Toţi nebunii şi netalentaţii s-au apucat de scris literatură. Foarte puţini mai citesc.

4. În ce limbi ai citit cărţi?
Engleză şi franceză.

5. Ce carţi “celebre” nu ţi-au plăcut?
Shogun, Război şi Pace, Anna Karenina, Suflete moarte, Oblomov.

6. Ce ţară a produs cea mai bună literatură?
Rusia. Apoi Franţa.

7. Iei notiţe din cărţile pe care le citeşti?
Da.

8. Cam câte cărţi ai citit până acum?
Cine a stat să le numere?

9. Cu ce cărţi ai dormit în braţe de plictiseală?
Fenomenlogia Spiritului (Hegel). Critica raţiunii pure (Kant).  Doctrina ştiinţei (Fichte). Somnifere curate!

10. Ce înseamnă cărţile pentru tine?
Dovada că lumea nu (ne) e suficientă.

11. Care este cea mai scumpă carte pe care ai cumpărat-o?
Un Nou Testament în latină.

12. Care este cel mai tare final la o carte citită?
Finalul de la Mizerabilii. Şi finalul de la Memoriile lui Hadrian. Arătaţi-mi un singur om care nu a lăcrimat un pic la finalul acestor cărţi! Ambele finaluri sunt consolatoare pentru ideea de moarte.

13. Care este cea mai influentă carte citită de tine?
Toate cele deja enumerate.

14.  Care scriitor te-a influenţat cel mai mult ?
Nici unul. Dar mi-aş dori să pot scrie ca Bulgakov. Sau ca Hamsun.

15. Cât de repede citeşti o carte?
Câteva ore, dacă o “sorb”. Zile întregi, dacă o “studiez”.

16. Poate literatura să schimbe lumea?
Nu mai poate.

Nu eşti în “Istoria…” lui Manolescu? Nu exişti!

Nicolae Manolescu a publicat, recent, o “Istorie a literaturii române” o idee mai subţire decât cea a lui George Călinescu. Nu pot să emit nicio judecată despre această carte, am răsfoit-o 15 minute împreună cu prietenul Cocea şi, prima mea impresie e că e scrisă impresionist. (S-ar putea să fie un monumet de obiectivitate critică, nu sunt eu specialist, aşa că mă limitez la impresii.)

Cu adevărat amuzant este, însă, că o pleiadă de scriitori locali argeşeni cică au făcut spune la gură pe motiv că nu se regăsesc în carte. Aşa spun bârfele. Nervii lor sunt cu atât mai iritaţi cu cât patronul editurii care a publicat cartea, adicătelea Călin Vlasie, este argeşean şi el. Şi apare în op ca poet, în ciuda faptul lui că numai bunul Dumnezeu ştie de când n-o mai fi scris o poezie. Voi ce credeţi? S-a înţeles din priviri cu Nichi Manolescu sau e atât de valoros ca ca poet, încât…?

Oricum, scriitorii argeşeni de o ireprehensibilă valoare să nu plângă! Istoria nu-i consemnează. Dar dacă mai scriu eu un editorial ca ăsta (şi dacă dau şi nume), au toate şansele să vândă 5 până la 10 bucăţi din cărţile pe care s-a pus praful în librării

Demonul meschin

Campania electorală se apropie de sfârşit. Asta înseamnă că seara, înainte de culcare, apuc să citesc şi eu câteva pagini. De o lună jumate n-am mai citit decât presă şi simt că mă usuc.

Ador să citesc, pe timp de iarnă, romane ruseşti. Acum, am pe noptieră “Demonul meschin ” de Feodor Sologub. Isteria, patimile, răzbunările, răfuielile ruseşti pe care le găsesc în romane împing în mediocritate aceleaşi lucruri – româneşti.

Contele de Monte Cristo

Cred că am mai povestit pe aici despre tendinţa mea de a arunca lucruri vechi. Zilele astea mi-am făcut ordine în bibliotecă şi am găsit o grămadă de cărţi ruptăcite şi ferfeninţite de parcă au făcut două războaie, printre care şi o ediţie din 1944 (asta chiar că a făcut două războaie) a Contelui de Monte Cristo. Ediţia e varză, curg bucăţele de hârtie îngălbenită din ea, iar foile sunt casante. A citit-o bunicul, a citit-o tata şi am citit-o şi eu, cu lanterna sub plapumă, când eram mic. Când am scos-o din bibliotecă, mi-am spus… Gata, ce naiba fac, strâng toate vechiturile? Pe urmă m-a apucat un soi de regret. Pe urmă m-am gândit s-o duc la legat, dar n-o să mai fie acelaşi lucru. Deci, ce să fac?

Băi, parcă, totuşi, nu mă lasă inima să-i fac nimic… În paginile alea i-am cunoscut, acum vreo 20 de ani, pe Abatele Faria, pe Edmond Dantes, pe Morrel, pe frumoasa Mercedes, pe Villefort… Hm! Nu ştiu…