Indian summer la Goleşti. Mustul fierbea, dădea în vin…

Nu ştiu dacă v-am spus… Sunt mare fan al mustului. Aşa că am dat o fugă până la Ştefăneşti în căutare de. Şi cum mustul din sticlele oamenilor care-l vindeau la marginea şoselei cam fierbea am tot mers până la Conacul Goleştilor, în speranţa că.

La conac era o toamnă superbă.

De întors, m-am întors cu struguri şi cu gutui Şi n-am rezistat tentaţiei unui fotoreportagiu

Un filmuleţ, special pentru tinerii de 20 de ani

Un singur preşedinte poate fi mai … (completaţi voi) decât Traian Băsescu. Acela este Sorin Oprescu. Puţin îmi pasă că acest Oprescu vorbeşte în limbaj uşor cocălăresc, de exemplu “pă mine mă doare dă români, nu dă partide“, ceea ce îmi reţine atenţia fiind respectul pe care a declarat că i-l poartă lui Ion Iliescu.

Deasemenea, îmi reţine atenţia decizia “subtilă” de a-l pune şef de campanie pe Octav Cozmâncă. Repet: pe Octav Cozmâncă. A-l simpatiza pe Iliescu şi a lucra alături de Cozmâncă este destul să-ţi faci o idee despre “endepandantul” Oprescu. Mai are să pupe inelul lui Năstase şi tacâmul e complet. Respectul lui Oprescu faţă de Ion Iliescu poate fi “decorat” cu următorul filmuleţ.

Este un filmuleţ pe care ar trebui să-l vadă tinerii de 20 de ani, care nu ştiu multe “chestii” din istoria recentă a României… Da, oricât ar părea de halucinant, Oprescu îl respectă pe acela care a susţinut măcelarii din Piaţa Universităţii. Îl respectă.

Herta Muller, Nobel pentru literatură în 2009

Un moment uriaş pentru cultura românească şi pentru România. Scriitoarei Herta Muller i s-a decernat premiul Nobel, pentru literatură.

Deci nu există nicio conspiraţie împotriva românilor (fie ei şi români în exil), aşa cum pledează mediocrităţile frustrate.

Există, aşa cum am spus de zeci de ori, doar un război româno-român pe care, în zilele noastre, îl ilustrează cel mai bine televiziunile unui securist infernal. Este primul exemplu de front româno-român care îmi vine în minte. Nu de puţine ori, am văzut cum, în aceste televiziuni, inşi grobieni asasinează mediatic ultimele bastioane ale culturii româneşti, dispreţuind în stil aproape stalinist “intelectualii”.

Aduc aminte de acele televiziuni, fiindcă Herta Muller este percepută în Germania ca un cronicar al vieţii sub Nicolae Ceauşescu, iar cele mai recente declaraţii ale ei cu privire la actuala Securitate din România sunt absolut realiste.

Iată ce spune – în auzul întregii lumi – scriitoarea “nobelizată”:

“România postcomunistă nu a dezbrăcat toate măştile ororii comuniste, dintre care cea mai perfidă rămâne cea a delaţiunii, iar cea mai cruntă cea a anihilării intimităţii“, spunea Herta Müller în cel mai recent articol al său, publicat în luna iulie a acestui an în Germania, vorbind despre drama totalitară şi despre societatea de după, neieşită încă de sub mâna fier a Securităţii.

“Serviciul secret al lui Ceauşescu nu a fost dizolvat, ci doar redenumit in SRI (Serviciul Roman de Informaţii). Iar acesta a preluat, după declaraţiile proprii, 40% dintre cadrele Securităţii. Probabil procentajul real este şi mai mare. Iar ceilalţi 60% astăzi sunt pensionari (cu pensii triple fatã de toţi ceilalţi) sau sunt cei care învârt azi economia de piaţă. Exceptând diplomaţia, un fost colaborator poate ocupa azi în România orice funcţie“, tranşează Herta Müller.

“Eu nu regret că am plecat, dar mă înfurie motivul pentru care am plecat. Dacă aş fi plecat de bună voie, dacă stăteam într-o ţară democratică şi mă decideam să mă mut în altă ţară, era decizia mea, hotaram eu ce vroiam să fac cu viaţa mea. Când alţii decid în locul tău te distrug“, mai spunea aceasta.

“Numai când mă gândesc la contactul zilnic cu realitatea românească, îmi dau seama că aş înnebuni a doua oară dacă ar trebui să trăiesc în România de azi.“

Tema comunismului şi cea conexă, a opresiunii individului se regăsesc ca leitmotive în cărţile scriitoarei, dar şi în conştiinţa acesteia. În luna iulie 2008, Herta Müller publică o scrisoare deschisă, în Frankfurter Rundschau, în care îşi exprimă indignarea că foşti colaboratori ai aparatului represiv din România, Andrei Corbea-Hoişie şi Sorin Antohi, sunt invitaţi la Şcoala de vară ICR din Germania. În aceeaşi zi în care scriitoarea publică scrisoarea, Richard Wagner scrie articolul “A învăţa de la turnători”, cu subtitlul “Institutul Cultural Român adresează invitaţii colaboratorilor Securităţii. Ar putea fi o întrunire interesantă – sau totul va fi din nou ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic?“,  în  Der Tagesspiegel.

Paragrafele sunt citate de aici.  Şi de aici.

Staţi să vedeţi acum cum o să sară pe ea, ca hienele şi cum vor spune că “nu e scriitoarea noastră”, fiindcă trăieşte de mult timp, în exil, în Germania.

Presimt că ne vom face din nou de ruşine în faţa unei lumi întregi.

Cam ce-o avea Oprescu în loc de caracter? Dar Cozmâncă? Dar românii, în loc de creier?

Deşi, în ţară, demografia scade vertiginos, prostia rămâne constantă. Oamenii de pe stradă nu pricep mutarea aceasta simplă… Octav Cozmâncă demisionează din PSD în timp util, ca să devină şeful de campanie al “endepandantului” Sorin Oprescu. La lansarea candidaturii lui Oprescu vin (dezinvolte) slugile lui Adrian Năstase şi ale lui Nicolae Văcăroiu, că doar nu le e interzisă prezenţa… Iar “endepandantul” Oprescu ţine cel mai clişeistic (aproape pesedist a la Năstase) discurs electoral din câte mi-a fost mie dat să aud.

Dacă aş fi fost primarul Capitalei şi aş şti bine că n-am făcut mai nimic, mi-ar fi fost ruşine să mânănc marmelada asta: “În România mea nu se va mai ajunge la putere ca să te îmbogăţeşti.” Sau aluna asta: “Avem o societate foarte dezbinată, în care unii, foarte puţini, mereu aceiaşi, îşi permit orice, iar cei multi trăiesc umiliţi şi trişti, cu grija zilei de mâine.” De câte ori aţi auzit, în 20 de ani, clişeele astea tembele? Sau: “Avem nevoie de un nou început şi nu trebuie să ne fie frică.” Nu v-aţi săturat să vi se promită “un nou început“?

Oprescu a mâncat pelteaua asta jenantă de dude stricate, după ce a declarat, mai demult, adică în decembrie 2008, următoarea chestie: “Mi s-ar părea o laşitate să-mi iau macferlanul şi valiza şi să plec la Cotroceni. Nu candidez în 2009. Eu îmi doresc să nu îi supăr pe bucureşteni şi vreau să rămân primar al Capitalei. Aceasta este hotărârea pe care am luat-o mai demult“. Dar ce contează că Oprescu mânca pe atunci alte peltele? Cuvântul omului e bullshit în epoca noastră, n-are termen de garanţie nici măcar un an. Dar dacă îl inviţi la talk-show, probabil Oprescu se va da mare iubitor de adevăr şi de onoare, vorbele nu costă bani.

Cum poţi, mă, Oprescule, să te juri în 2008 că nu candidezi, iar în 2009 să te laşi aplaudat, la lansarea candidaturii? Ce ai tu în loc de caracter?

Deci Oprescu nu – pentru motivele arătate. Geoană nu – e un pesedist prostănac mediocru, pe care nici strategiile americane nu-l pot salva de mâna lungă şi ura neagră a lui Ilici. Băsescu nu – fiindcă în 5 ani a dovedit ce-a avut de dovedit. Poate Crin Antonescu – deşi, de când liberalii l-au trecut în stand by pe Tăriceanu, PNL a căzut în cap şi s-a lovit, iar acum supurează la rană.

Tovarăşi, frumoasă e viaţa!

Sâmbătă seara am ajuns la Cinema City şi am văzut “Amintiri din Epoca de Aur”. Excelent! Am râs cu lacrimi. Serialul legendelor urbane din comunism merită cât mai multe episoade. De fapt asta e adevărata exorcizare, umorul.

Moartea lui Pleşiţă ar trebui să ne dea de gândit

În “Ziarul de Argeş” am publicat acest articol despre moartea lui Nicolae Pleşiţă. Mă bucur că articolul apare în zilele în care se desfăşoară simpozionul “Piteşti – reeducarea prin tortură”.

Moartea generalului de securitate Nicolae Pleşiţă trebuie să declanşeze un reflex firesc al gândirii, o reacţie normală: oare nu cumva am fost batjocoriţi de istorie? Iată un personaj care înseamnă pentru istoria recentă a României cam ceea ce înseamnă ofiţerii nazişti pentru istoria recentă a Germaniei. Dacă în Germania s-a încercat o asanare morală a societăţii, în România minciuna merge mai departe.

Pleşiţă a primit lunar o pensie uriaşă, a beneficiat de cel mai bun tratament medical în spitalul SRI, a primit jurnalişti analfabeţi cărora le-a dat interviuri, s-a comportat ca o vedetă, în timp ce oamenii ale căror destine le-a mutilat fie au murit, fie şi-au continuat viaţa, trăind cu bani puţini, la periferia societăţii. Iată un motiv suficient de puternic să ne fie scârbă de România, de ţara în care criminali comunişti, artizani ai securităţii represive, au ocupat, prin impostură, locuri de top, iar adevăraţii români continuă să trăiască în suferinţă din pensii jenante sau în exil, în ţările care i-au adoptat.

România a mai traversat un moment penibil la moartea lui Ion Dincă, celebrul satrap comunist, care a fost înmormântat cu onoruri militare. Şi atunci românii i-au trădat pe români.

Când îl aud pe Băsescu criticându-i pe cei care îşi afirmă zilnic greaţa de România, îmi amintesc de acea condamnare de paradă a comunismului. Am privit cu entuziasm momentul şi cu o silă imensă circul făcut de activiştii PRM. Cu toţii ne-am fi aşteptat ca acea condamnare să fie urmată, în mod firesc, de o Lege a Lustraţiei în urma căreia asasinii poporului român să îşi piardă privilegiile obţinute prin crimă. N-a fost aşa. Asasinii trăiesc mai departe, ca mari capitalişti. Iar un Proces al Comunismului se lasă aşteptat.

Monica Lovinescu a spus-o, imediat după Revoluţie, la microfonul Europei Libere: “Foştii securişti vor deveni, în scurt timp, marii capitalişti ai României.” Pe fondul entuziasmului din acele momente nimeni nu a crezut-o, ba chiar s-au găsit câţiva care s-o ironizeze. Iată că a avut dreptate şi mai mult decât atât. Represiunea româno-română continuă, sub o formă uşor edulcorată, prin marginalizare economică şi socială. Sau prin asasinat mediatic. Fiindcă trebuie s-o recunoaştem: asasinul mediatic este ultima formă în care sunt turnate caracterele mici, oamenii dispuşi să dea în cap altor oameni, ca să-şi mulţumească stăpânul.

Pleşiţă a devenit personaj de carte, cineva s-a găsit să-l intervieveze şi să scoată un volum cu mărturisiri ale sale. Povestea fără jenă, cum “brichisea” oameni, cum lucra pentru partid şi pentru securitate. Am citit acea carte acum câţiva ani şi cu greu mi-am înfrânt pornirea de a mă duce la Curtea de Argeş pentru a vedea cu ochii mei un vierme. Oricum n-aş fi avut acces, “organele” îl apărau de priviri curate, desigur. Aşadar, în România în care Pleşiţă a devenit personaj de carte, marii autori ai exilului românesc şi ai rezistenţei anticomuniste încă sunt marginalizaţi în şcoala românească. Mă refer la Radu Gyr, la Nichifor Crainic, la Vintilă Horia, la Ion Ioanid, la mulţi alţii. Aceşti mărturisitori lipsesc din programa şcolară, cărţile lor nu se reeditează, sunt de negăsit în librării. Nu veţi găsi niciodată în rafturi “Nostalgia paradisului” de Nichifor Crainic, o adevărată bijuterie a culturii româneşti. Şi nici “Închisoarea noastră cea de toate zilele” de Ioan Ioanid, o mărturisire imensă, în 3 volume, comparabilă cu “Arhipelagul Gulag” a lui Soljeniţân.

Dacă romanul lui Soljeniţân a zguduit Occidentul , despre cartea lui Ion Ioanid nici măcar nu se vorbeşte în România.

În schimb, în Piteşti, oraşul celei mai temute închisori comuniste (şi al lalelelor, dacă vreţi), veţi găsi o şcoală cu numele lui Adrian Păunescu, poetul care recita patetic despre Nicolae Ceauşescu. De ce oare? Răspunsul se subînţelege.

Generaţia mea abia acum înţelege de ce n-a existat un Proces al Comunismului. Oameni ca Pleşiţă ar fi înfundat puşcăriile. Nu s-a dorit aşa ceva. Piteştiul, de exemplu, încă mai colcăie de cinstiţi reprezentanţi ai eşaloanelor II şi III ale PCR. Sunt liberi, fericiţi şi gata oricând să strivească sub călcâi pe oricine le-ar periclita interesele. Îi recunoaşteţi după comportament, după ticurile de limbaj, după atitudine şi după trecut – un trecut pentru care nu dau socoteală nici măcar în faţa propriilor lor conştiinţe. N-au aşa ceva.

Închei cu un citat din cartea lui Ioan Ioanid: „… existenţa ne era zi de zi şi ceas de ceas ameninţată de lipsa celor mai elementare condiţii de supravieţuire. Pe lângă chinurile provocate de hrana insuficientă, de înghesuială, de lipsa de igienă şi de asistenţă medicală şi de greutatea lanţurilor care ne atârnau de picioare, cred că duşmanul cel mai mare al sănătăţii noastre a fost aerul viciat pe care îl respiram. Din cauza gerului de afară şi a camerei neîncălzite, nu puteam conta decât pe temperatura realizată de căldura animală, degajată de corpurile noastre. Aburii respiraţiei noastre, în contact cu zidurile îngheţate, se condensau în broboane de apă care, contopindu-se, sfârşeau a şiroi până jos, pe cimentul camerei.”

Câţi piteşteni, vă întreb, trăiesc şi azi speriaţi, săraci şi cu perspectiva de a nu avea căldură şi apă caldă la iarnă? Câţi piteşteni respiră şi azi acelaşi aer viciat (poate din alte motive, să zicem sociale) despre care vorbea, în cartea sa, Ion Ioanid?

Conştiinţe puse pe avarii

Moise şi-a ţinut poporul în deşert 40 de ani ca să moară cei cu mentalitate de sclavi şi să aibă timp să se ridice o generaţie nouă, cu suflet liber. În cazul nostru, al românilor, are de murit generaţia sufletelor prizoniere în trecut. Un trecut cu parfum de lagăr şi moarte, de sărăcie şi teroare, de spaimă şi ipocrizie, de trădare şi delaţiune. Prima generaţie încălţată mai foloseşte şi azi limbajul de lemn, presărat cu termeni cenuşii, dobândiţi la şcoala de cadre. Încă se înţoleşte ca la plenară, dar uită să-şi odorizeze axilele.

Cum să nu vină tot acest spectacol sinistru o dată cu campania pentru alegerile prezidenţiale?

Spaima atavică a foamei, acea spaimă că se termină cucuruzul din pod, i-a împins să-şi burduşească conturile cu bani publici şi seifurile cu bijuterii. Inconştientul lor păstrează ca suprem disconfort lipsa intimităţii şi nopţile dormite câte şase în cameră, deci promiscuitatea istorică a unui neam întreg este aceea care i-a determinat să-şi construiască mausolee.

Aşa sunt cei mai mulţi dintre politicienii noştri: nouveaux riches de Dâmboviţa, ţărani scăpaţi la mătase. Şi de 70 de ani încoace, recuperează ceea ce istoria le-a refuzat dintotdeauna: rafinamentul pe care numai o educaţie adevărată ţi-l poate oferi.

De ce ne-am mira că urlă unii la alţii în talk show-uri? De ce am tresări când, privindu-se în ochi, îşi spun… beţivule, idiotule, cretinule – şi aşa mai departe? Nu caută decât să-şi păstreze suavele privilegii de care mintea lor, obişnuită cu trocul gospodăriilor de partid, nu se mai satură. PSD, PD-L – chiar nu mai contează despre ce partid vorbim… Există atâţia traseişti, atâtea conştiinţe puse pe avarii şi abandonate în mijlocul marelui drum politic, încât politica nu se mai separă pe partide, ci se prezintă ca un mostru cu mai multe capete, unele de-a stânga şi altele de-a dreapta trupului puhav. Iar noi, ceilalţi, abia ne strecurăm, conştienţi că trăim, d.p.d.v. politic, un destin pocit. Dacă ar fi să descriu poporul român, l-aş descrie ca pe un uter imens în care normalitatea s-a spânzurat cu cordonul ombilical. Şi îşi dorea atât de mult această normalitate – măcar pentru generaţiile viitoare.

Tinerii politicieni? S-au adaptat. Până să deschidă gura, au trăit lungi perioade în care au învăţat de la maeştri, dezvoltând un comportament încă mai scârbos decât „autocritica”: limbismul. Au înţeles că una este ierarhia de partid şi alta este pupatul în cur şi, pentru mai multă siguranţă, au ales pupatul. Acum, cei care au crescut, au acelaşi comportament ca şi părinţii lor spirituali. Se bălăcăresc în public, se înjură –  mai grav decât orice, se urăsc sincer între ei. Spiritul competiţiei politice a devenit un banc sec. Fair-play-ul, o prostie. Războiul româno-român umple ecranele cu victime înaintea alegerilor locale, parlamentare, europarlamentare – şi prezidenţiale. Noi nu mai alegem politicieni, ci ne ucidem mediatic între noi, de parcă am fi pe front. Un front fără miză, un front al tuturor şi al nimănui.

Şi luptele de la televizor se repercutează între oameni. E suficient să ţii cu Băsescu, pentru ca duşmanii lui Băsescu să te urască, să considere un afront personal opţiunile tale. E suficient să ţii cu Geoană, ca fanii lui Băsescu să te sfârtece. Nu mai există opţiuni politice asumate intelectual – sau convingeri. Există o singură mare obsesie: banul public, care trebuie prăduit cât mai rapid, în cantităţi cât mai mari. Şi chiar a scrie toate astea pare desuet, inadecvat, fiindcă cine suntem noi să schimbăm lumea, când am putea să ne adaptăm, bălăcindu-ne în mocirla generală? Beranger nu mai e la modă. A refuza rinocerizarea seamănă deja a sociopatie.

“Cum putem ierta în numele celor ucişi în zori?”

Vladimir Tismăneanu scrie un articol mai mult decât corect despre generalul de securitate Nicolae Pleşiţă. Sunt câţiva ziarişti din Argeş care au ignorat abuzurile acestui personaj şi, trimişi de şefii lor comunişti, se duceau în pelerinaj la el, la Curtea de Argeş, să-i ia interviuri, pe care le publicau în ziare. Este vorba de analfabetism istoric şi moral, aşa cum spune Tismăneanu. De prostie. De imbecilism. Oameni ca Pleşiţă au continuat să existe şi fiindcă au existat, în sferele puterii,  astfel de analfabeţi. Citez tot textul lui Tismăneanu. Merită citit.

“Nicolae Plesita a reprezentat national-securismul in ipostaza sa agramata, vulgara si de o maxima brutalitate. Or mai fi fost si cativa securisti cu o bruma de educatie. Nu era cazul sau. Cititi cartea de convorbiri cu Viorel Patrichi si veti vedea cat de primitiv, cat de virulent putea fi acest tortionar. Limbajul era unul purulent, otravit, imbibat de ranchiuna cea mai adanca si sordida. Niciodata, sub nici o forma, Plesita nu si-a exprimat un minim regret, nu a schitat vreo remuscare.

Si-a facut intreaga cariera in aparatul politiei politice comuniste, a servit cu patima scopurile represive ale regimului: de la vanarea partizanilor din munti si prigonirea presupusilor “sabotori” la suprimarea oricaror insule de rezistenta anti-totalitara.

A fost lacheul dictaturii, atat sub Dej cat si sub Ceausescu, a avut mult sange pe maini si nu a ascuns acest lucru. Era chiar mandru de crimele comise, inclusiv colaborarea cu teroristii macabri gen Carlos “Sacalul”.  In mod normal, dupa decembrie 1989, Plesita ar fi trebuit sa se teama de justitia statului de drept. Putin i-a pasat. Interviurile sale, gazduite cu suspecta, triviala generozitate de diversele televiziuni revansarde ori doar analfabete din punct de vedere istoric si moral, dadeau masura unui personaj deopotriva dezgustator si vindicativ.

Condamnarea dictaturii comuniste l-a lasat indiferent. Stia ca beneficiaza in continuare de complicitati puternice si longevive. Că in inima insasi a noului sistem post-decembrist se gasesc multi dintre fostii sai “studenti” de la Scoala de Securitate. “Pumnul, ghioaga si revolverul”: acestea au fost instrumentele pe baza carora s-a construit cariera lui Nicolae Plesita. Raportul final al Comisiei Prezidentiale a cerut aplicarea unor masuri drastice pentru reducerea pensiilor fostilor ofiteri si Securitatii. Un Parlament cu musca (ori mustele) pe caciula, a preferat sa ignore aceste minime exigente ale unei moralitati democratice.

De ce a fost admis in sanatoriul SRI un om care ar fi trebuit sa se afle dupa gratii? Cum se explica aceasta magnanimitate buimacitoare?  Se recunoaste astfel o continuitate scandaloasa? De ce nu a fost degradat generalul sadic?  S-a uitat ca Plesita a fost direct implicat in lichidarea, din ordinul lui Ceausescu, a miscarii Goma, ca el personal, super-”brichisitorul”, s-a ocupat de anchetarea bestiala a scriitorului disident? Ma intreb daca amicul sau, calaul Enoiu, “tovarasul de lupta”, partenerul de “anchete speciale”, va rosti cuvantul de adio pentru cel care a fost si va ramane de-a pururi simbolul criminalitatii regimului comunist?

Nu, Plesita nu a avut nimic “haios” in comportamentul sau, orice ar scrie azi un june istoric/jurnalist specializat in “revizuirea” quasi-negationista a ceea s-a petrecut in anii comunismului. “Haiosenia” lui Plesita s-a tradus in batai, atentate criminale, prigoana in masa, inclusiv la adresa acelor cercetatori onesti care au protestat impotriva distrugerii monumentelor istorice.

Cu diverse ocazii, Plesita s-a straduit, asemeni altor fosti vechili ai dictaturii, sa arunce intreg oprobriul asupra Elenei Ceausescu. Departe de mine gandul de a nega influenta nefasta a acestei agramate, o Messalina cu pretentii de Newton, asupra sotului ei. Dar culpabilitatea suprema apartine aparatului de partid si de securitate in randul caruia Plesita s-a remarcat prin fanatasim, cruzime si propensiuni sociopate.

“Despre morti numai de bine” spune un vechi proverb. Eu cred ca despre morti, ca si despre vii, trebuie spus numai adevarul. Biografia lui Nicolae Plesita, asemeni celor ale unor Pintilie-Pantiusa, Nikolski, Dulgheru, Ion Stanescu, Gh. Enoiu, Gh. Soltutiu, Alexandru Draghici, Tudor Postelnicu, Iulian Vlad, Neagu Cosma, Gh. Briceag, Vasile Gheorghe, etc etc  a fost una marcata de ura, aversiune viscerala fata de valori, resentiment grobian si practicare de nimic stavilita a ticalosiei.

La doua decenii de la caderea regimului pe care Plesita l-a servit cu infinit, pervers devotament, in numele celor ucisi din ordinul elevilor lui Plesita, al colegilor sai de “idealuri”, Romania democratica trebuie sa spuna, trebuie sa probeze ca acest cosmar s-a terminat. Plesita a fost un Kaltenbrunner al comunismului romanesc. Ori daca preferati, un Abakumov (cititi romanul Primul cerc de Soljenitin ca sa vedeti cine a fost acest monstru).

Fostul sef al Gestapo-ului, Ernst Kaltenbrunner a fost executat la Nurnberg. Fostul Ministru al Securitatii, Viktor Abakumov, a fost impuscat imediat dupa moartea lui Stalin in 1953. Imperturbabil, insolent si impasibil, Plesita a continuat sa-si incaseze pana in ultima clipa imensa pensie, cata vreme atatia fosti disidenti si opozanti ai regimului abia reusesc sa supravietuiasca. E timpul, e obligatoriu, e moral  - la 20 de ani de la Revolutie – ca aceste obscene nedreptati sa se sfarseasca.”

Ultimele evenimente din politica românească…

…par desprinse dintr-o comedie neagră.

Băsescu faultează profesionist, ridicând escrocheria politică la rang de politică…

* anunţând tam-nisam referendum pentru Parlament unicameral (în ziua alegerilor prezidenţiale, ce JMecherie cu JM mare, ce circ, ce păcăleală)

* poruncindu-i lui Boc să-l dea afară pe ministrul Nica (atâta timp cât pe ministrul Berceanu nu-l întreabă nimeni de ce trenurile din România zboară de pe şine)

* luptând împotriva corupţiei cu armele vodevilului ieftin (parcă înţelege pulimea ceva din arestările care se fac…)

* făcând declaraţii pe care le fac toţi marinarii ajunşi preşedinţi de stat…

Ei bine, pe cât e Băsescu de parşiv, pe atât sunt pesediştii de încuiaţi inocenţi. Ei chiar nu înţeleg că ieşind la rampă cu fosile vii oameni politici ca Năstase, Iliescu şi Hrebenciuc, nu fac decât să-l legitimeze pe marinar? Chiar îşi imaginează că românii au uitat perioada de tristă amintire când Iliescu era preşedinte, iar Năstase era premier? Cultul personalităţii? Pumnul din gura presei? Sărăcia? Mafia? Corupţia? Eşalonul III din PCR? Deci tot cu ăştia ies pesediştii să-l contracareze pe Băsescu? Eu, unul, râd ca la Familia Adams… Spălarea cadavrului lui Fester, sau ce naiba e toată povestea asta? Nu, nimeni nu poate uita perioada aia în care au dus-o bine doar câţiva nomenclaturişti şi lingătorii profesionişti de funduri.

Ca să aibă “succesuri”, după umila mea părere, PSD ar trebui să-l susţină cu toate forţele pe Mircea Geoană, chiar dacă Geoană e foarte potrivit de preşedinte de scară de bloc – şi să lase fosilele eşalonul III al PCR să se reculeagă în situl arhelogic al politicii româneşti de tristă amintire. Apoi, să renunţe la expresii de genul “marinar beţiv”, repetate până la saţietate, fiindcă toată lumea pricepe că expresia asta nu e argument, ci jignire neputincioasă. A, şi să renunţe la circul de pe Antene. De ce?

Întâi fiindcă circul ăla nu-l mai crede nimeni. Durează de prea mult timp. Apoi, fiindcă deja a fost dat exemplul despre cum poate fi pus la punct Băsescu…

Singurul care a avut succes în a pune marinarul cu botul pe labe a fost Călin Popescu Tăriceanu. Tăriceanu n-a avut nevoie să înjure, n-a avut nevoie să spună “Beţivule!” şi nici să se ducă la Gâdea every fuckin’ evening. L-a adus la disperare pe marinar în cel mai elegant mod cu putinţă, conducând cel mai performant guvern postrevoluţionar – şi rămânând premier cât a avut el chef, adică până la sfârşit.

Crin Antonescu e o piersică în compot pe lângă Tăriceanu. La fel şi PNL-ul actual…

Una peste alta, Băsescu ar cam avea şanse să se aleagă. Iar mie să-mi crească greaţa.

P.S. Sunt un om de dreapta. O dreaptă eminamente culturală – şi atât. Fiindcă politica de azi e un troc din care se hrănesc porcii.

Bordeluri – si, Marie Juana – no

…şi ăl de se duce la bordel şi ăl de pipează Marie Juana, se întâlnesc, fericiţi, în sferele înalte ale prostiei

Administraţia Prezidenţială atinge lasciv o zonă erogenă: legalizarea prostituţiei. Şi o zonă morbidă: dezincriminarea consumului de droguri. În căutare de popularitate, T. B. s-a gândit să dea dezlegare la un Eros asistat medical şi la un Thanatos încapsulat în joint. Reperele supreme ale existenţei, au marcat, în clandestinitate, vieţile românilor fiindcă, până acum, la curve nu ţi s-a eliberat bon fiscal şi nici n-ai tras pe nas, nonşalant, în staţia de autobuz. Ai putea face toate astea, dacă propunerile vor fi acceptate.

Numai că – helas! – una sunt curvele şi alta sunt drogurile. Într-un bordel de 7 stele, dotat cu marfă proaspătă, poate că nu iei sifilis. Pe când o mie de joint-uri cu Marie Juana îţi transformă iremediabil creierul în marmeladă. Prostituţia şi drogurile nu pot fi comentate la pachet. Una-i una şi alta-i alta.

Concluzia e simplă: bordeluri – si, Marie Juana – no.

Prostituţia oricum există, deal-erii nu contribuie la buget prin taxe, iar fetele sunt cam transpirate. Chiar la mine în cartier puteţi găsi un apartament în care marfa este reciclată săptămânal, ca să nu se plictisească muşterii pe care i-am văzut plecând sănătoşi şi fericiţi, puţin suferinzi din pricina încălcării flagrante a perceptelor religioase, dar apţi să-şi oculteze metafizicul. Sunt convins că bordelul merge bine şi merge dintotdeauna, păcat că e ilegal, deci neimpozitat – cum sunt mii de alte bordeluri din România (pe care scrie cinstit „Motel”.)

În schimb, orice formă de drog, începând cu ţigările şi terminând cu heroina – spun truisme – omoară lent. Să zicem că consumul de droguri uşoare va fi legalizat. Dar de ce ar trebui să suporte statul român tratamentul unor oameni măcinaţi de propriile vicii? Fiindcă peste un an, doi, spitalele vor fi pline de sute de amărâţi, consumatori de opiu şi cânepă, aşteptându-şi tratamentul gratuit – şi moartea. Cetăţenii curaţi ar trebui să ştie că din banii lor vor fi trataţi toţi drogaţii. Să vedem, sunt de acord cu „dezincriminarea drogurilor”?

Iată cum ajungem la adevăruri simple, cum este şi acesta că prostituţia nu e totuna cu drogurile. T.B., lăudat fie-i numele, face un exerciţiu de captaţie a benevolenţiei, el vrea să reţină atenţia tuturor declasaţilor, la grămadă, aşa că ajunge să combine oameni normali (care merg la bordel din dorinţa de a face sex şi sunt dispuşi să plătească pentru asta) cu narcomani iresponsabili (care, sub influenţa „substanţelor uşoare”, se pot sui la volan şi pot ucide alţi oameni).

T.B. i-a băgat pe toţi sub spectrul unei seducţii de tip populist, uitând cât de mult rău poate face societăţii. Mai are să dezincrimineze huliganismul stradal (pe motiv că nervii zilnici sunt de-nţeles), micile furtişaguri (un portofel, acolo, nu e un cap de lume), violenţa domestică (bătaia e ruptă din rai) şi falsul în acte (dacă e făcut cu artă.)

După părerea mea – vă rog să nu râdeţi – vin alegerile, iar voturile sunt ca banii plătiţi la intrarea în vespasiană: n-au miros. Şi iată cum istoria ne dovedeşte nouă, tuturor, că din femei şi stupefiante nu ies numai bani, ci şi voturi. Ba chiar şi popularitate, fiindcă şi ăl de se duce la bordel şi ăl de pipează Marie Juana, se întâlnesc, fericiţi, în sferele înalte ale prostiei.