Mă gândesc că orice român decent ar trebui să fie, în aceste zile “tulburi şi violente”, complet apolitic.

Declaraţiile de tipul “sunt de dreapta, ţin cu Băsescu” sau “sunt de stânga, ţin cu Ponta-Antonescu”, par a fi naivităţi sau lipsă de bun simţ în înţelegerea realităţii.

Naivităţi, pentru că viaţa personală nu depinde de politicieni.

Lipsă de bun simţ în înţelegerea realităţii, în măsura în care a mai opta, din nou, pentru răul cel mai mic echivalează cu o autocondamnare inconştientă la mediocritatea celui lipsit de mândrie şi pretenţii, însă apt, prin lege, să voteze.

Iată motivul pentru care consider că lozinca “PDL-USL, aceeaşi mizerie” este cea mai inspirată, în istoria postdecembristă a României, de la “Ole, ole, Ceauşescu nu mai e!” .

Într-adevăr, românii au înţeles corect: USL este departe, extrem de departe de a fi o alternativă.

Nu-ţi trebuie doctorat nici în politologie, nici în economie, nici în ştiinţe sociale ca să înţelegi că USL nu are de unde să scoată bani pentru pensii, salarii, sănătate, educaţie, autostrăzi, dezvoltare.

Când o lume întreagă se alfă la marginea prăpastiei, ameţită de criză şi în incapacitate de a se redefini, ultimul care ar putea “rezolva” lucrurile este un “discurs populist”, născut din specularea “frustrărilor poporului”.

Piaţa Universităţii a anului 2012 a dovedit, totuşi, că nu, nu există niciun român atât de prost, încât să creadă că, îndată ce va veni USL la putere, se va scrie o lege potrivit căreia salariul minim brut va fi de 2000 de RON, ziua de lucru va fi de 4 ore, iar patronii vor bate personal la uşile viitorilor angajaţi, oferind “locuri de muncă”. Românii din Piaţa Universităţii au reuşit această performanţă uluitoare: s-au ridicat deasupra “pedelismului” şi “uselismului”, evaluându-şi, cât de cât lucid, propria viaţă.

Care a fost reacţia politicienilor români în faţa unui asemenea moment pe care aş îndrăzni să-l numesc grandios? O reacţie de golani.

Nu – USL n-ar fi trebuit să organizeze un miting paralel, cărând “aplaudaci” cu autobuzele în capitală, fiindcă în felul acesta a parazitat (şi compromis) o mişcare socială veridică şi spontană.

Nu – PDL nu trebuia să-i ignore pe români, iar unii membri ai acestui partid n-ar fi trebuit să-i numească pe protestatari “viermi” sau “ciumpalaci”. E cocălăreşte. E de maxim prost gust, chiar dacă unii dintre ei sunt inadaptaţii capitalismului.

Românii – protestatarii adevăraţi! – au ieşit în Piaţa Universităţii pentru a fi singuri în faţa unei clase politice rudimentare şi, uneori, decerebrate.

Acceptarea “politizării” protestelor este o eroare. O înfrângere a spiritului liber.

În Bucureşti, Ponta şi Antonescu n-aveau ce căuta în Piaţă.

Iar în Piteşti, Constantin Nicolescu a avut un tupeu ieşit din comun să ţină un discurs în faţa primăriei în condiţiile în care este cercetat penal.

Ştiu că este riscant pentru un ziarist să scrie toate astea. Fiindcă cineva – oricine – îl poate întreba care e soluţia.

Nu ştiu care este soluţia. Nici nu sunt obligat să ştiu. Dar pot presupune că soluţia este cea individuală, în sensul că fiecare om ar putea să-şi îmbunătătească calitatea propriei vieţi, conservând ceea ce are şi fiind solidar cu familia şi cu prietenii. Nu, nu am o soluţie nici pentru îmbogăţirea rapidă, nici pentru frustrările gen “Logan vs. Merţan” şi nici măcar pentru ceea ce unii numesc decenţă a vieţii de zi cu zi.

Ceea ce ştiu cu siguranţă este că lipsa de alternativă politică poate duce la criză politică. Or, o criză politică suprapusă pe cea morală şi pe cea financiară e clar că nu poate aduce nimic bun. Vă rog să-mi scuzaţi aceste truisme de tipul “apa ia forma vasului în care este pusă”, dar unele lucruri trebuie spuse plat, aşa cum sunt.

Tehnic, poate că un guvern de uniune naţională ar fi soluţia – iar asta ar semăna tot cu o înfrângere, e ca şi cum am spune, împăcaţi cu soarta, precum ciobanul mioritic, dacă asta e să se întâmple, atunci să se întâmple!

În acest punct nu pot să nu am un gând amuzat faţă de “jurnaliştii” care se situează ferm de partea unei forţe politice, înjurând-o pe cealaltă. Nu-i probelmă că sunt plătiţi s-o facă, orice jurnalism este propagandă, mai bună sau mai proastă, iar aşa numita echidistanţă profesională este demult o poveste de adormit copiii, cine vă spune contrariul minte. Dar jenează puţin că nici nu se mai obosesc să caute argumente, îţi dau impresia că au suferit revelaţia ultimă, aceea că argumente nu există! Trompeţii televiziunilor par însăşi personificarea ridicolului, mediocrităţii şi prostiei, unii au “convingeri”, îi vedeţi zbierând ca apucaţii, cel mai adesea pe la Antene. Vehemenţa lor contrafăcută nu convinge pe nimeni. Jenant este că, dacă tot vrei să manipulezi şi să o faci pe marele revoltat, nu eşti capabil s-o faci cu stil. Înjurători de profesie şi revoltaţi de studio TV ne jignesc zilnic inteligenţa…

Sau poate – oh, da! – acolo, în studio, se prăpădesc de grija celor mulţi…

Ar mai fi câte ceva de comentat şi despre cei care afirmă că Monarhia este soluţia finală, dacă vine Regele, ştiţi povestea, creşte nivelul de trai, se măresc salariile, amărâta cu 300 de RON pensie o va duce excelent, bătrânul care n-are bani de medicamente va zburda pe câmpii, iar tinerii vor avea nişte perspective minunate, ieşite din comun etc, pentru că însuşi Monarhul va pune palma sa caldă şi părintească pe creştetul fiecărui dezmoştenit al sorţii. Subiectul îmi pare imposibil de comentat în mod serios, fiindcă românii zilelor noastre au conştiinţă monarhică mai puţină decât au papuaşii. De unde vehemenţa pe acest subiect, nu ştiu. Din naivitate? Din snobism? Aşa „sună bine”?

În concluzie, nici ieşitul în stradă – zile în şir – nu prea ne iese. La un moment dat, nu mai ştim care ne este mesajul, care ne sunt revendicările şi, dacă au chef, politicienii pot veni şi ei printre noi, eterni fanfaroni cu inteligenţă peste medie şi şiretenie absolută, contaminându-ne orice impuls omenesc cu mizerabile conţinuturi electorale.

Şi totuşi, românii dau semne că pricep. „PDL, USL… aceeaşi mizerie!” O constatare lucidă, tristă, dezabuzată, deziluzionată, seacă, scurtă, aproape înţeleaptă.

Edelstein verde

Peer Gynt este marele vagabod tenebros, omul care îşi caută, cu disperare şi pasiune, propria viaţă, în timp ce o trăieşte.

Este omul care, deşi convins că este el înşuşi, nu renunţă la a se căuta, mai departe, îndârjit, pe sine. În America, în Maroc, în Egipt, în propriul delir, în nebunie, în braţele unei femei reale sau iluzorii, nu contează, alergând după tot ceea ce nu este încă, dar poate fi vreodată, Peer Gynt este omul total. Este fiecare dintre noi, aşa cum ne autodescoperim într-un nou context, aşa cum, de multe ori, nu suntem în stare să ne auto-cunoaştem, aşa cum ne autodispreţuim sau aşa cum ne iubim până la narcisim. În Peer este totul… vis şi platitudine, idealism şi cinism, lirism şi escrocherie, laşitate şi risc. Obsesia realizării de sine: un Faust scandinav buf.

Citesc şi recitesc piesa lui Ibsen şi nu mă mai satur de monologurile eroului care îşi negociază sfârşitul cu un personaj plin de mister – Turnătorul de Nasturi.

Pariul este acela că Peer a fost “el însuşi” întreaga sa viaţă, un om adevărat, un „nasture lucios şi scump pe haina lumii”, iară nu unul fals, care trebuie topit şi pus din nou în formă. Însă trebuie s-o dovedească. Provocările Turnătorului de Nasturi sunt dure, nemiloase:

Fuseseşi hărăzit să fii un bumb

Pe haina lumii, lucitor şi scump

Dar vezi, n-ai borte şi-ai s-ajungi în ladă

Să fii topit cu cei stricaţi, grămadă.

Peer câştigă negocierea datorită lui Solveig, femeia pe care a părăsit-o pentru a putea fi acel vântură-lume… Solveig este femeia care l-a aşteptat toată viaţa şi care l-a iubit cu-adevărat.

Bătrân, cu Turnătorul de Naturi gata să-l răstoarne în polonic ca pe o materie care trebuie pusă în formă încă o dată, Peer se întâlneşte cu Solveig, bătrână şi ea, în coliba în care o lăsase în tinereţe:

Peer: Unde am fost eu însumi, cât am lipsit de-aici? Eu cel întreg, deplinul, pecetluit pe frunte de Dumnezeu, eu însumi unde-am fost, răspunde-mi?

Solveig: În dragostea, nădejdea şi credinţa mea!

Peer: Ce spui îmi face inima mai grea…

Turnătorul de Nasturi: La ultima răscruce tot ne-ntâlnim noi, Peer. Acum te las, nimica nu-ţi mai cer…

Solveig: Dormi, visează, dragul meu, eu te-o vegea mereu,mereu…

Da, când suntem cu iubiţi cu-adevărat de femeia de lângă noi, suntem salvaţi. Este femeia-soţie, femeia-amantă, femeia-soră, femeia-mamă, femeia întreagă, absolută, totală… Dacă am fost autentici, materia din care suntem făcuţi nu trebuie topită în linguroi şi turnată încă o dată, ca s-o luăm de la început, Turnătorul de Nasturi ne poate lăsa în pace.

Mă gândesc că fiecare bărbat ar trebui să-şi pună o singură întrebare, întrebarea care contează: am fost iubit?

Un singur tuareg existenţial mai este, în literatură, la fel de apropiat sufletului meu, în sensul în care îmi este apropiat Peer Gynt, ba poate chiar mai apropiat, fiindcă nu este tenebros precum eroul nordic, ci… solar – adică mult mai asemănător cu mine.

Ei bine, acel personaj este Nastratin Hogea. Varianta lui Nastratin Hogea cea mai plăcută mie am întâlnit-o demult, în copilărie, în cartea de poveşti a unui rus, Soloviev… De câte ori nu mi l-am imaginat pe Nastratin Hogea cântând pe străzile pline de praf ale Buharei…

Eu Hogea cel vestit rămân

Căci liber sunt şi-mi sunt stăpân –

Şi nu vă mint deloc spunând

Că eu nu voi muri nicicând…

Emiri şi hani, califi, sultani

Mă urmăresc de-atâţia ani,

La mândrul Şah persienesc

Spânzurătoare-mi pregătesc,

Secure-al Turciei Sultan

Şi rug al Hivei mare Han,

Iar eu tot viu am să rămân

Căci liber sunt şi-mi spunt stăpân

Şi nu vă mint deloc spunând

Că eu nu voi muri nicicând.

Cerşind, desculţ şi gol, mereu

Cântând îmi mân măgarul meu

De la Bagdad la Trapezunt

Hoinarul pururi vesel sunt,

De la Stambul pân’la Kabul

De soare pururi nesătul…

Vă las cu un monolog din Peer Gynt, recitat de Florin Piersic.

http://www.youtube.com/watch?v=o7qEu9DYfw4

Legea sănătăţii? A fost retrasă, înainte de a începe orice protest.

Demisia lui Arafat? Demisia este un act unilateral, o expresie a voinţei personale şi nu cred că dl. Arafat a fost atât de important pentru fiecare român în parte, încât au ieşit cu toţii în stradă ca să-l aducă înapoi, pe poziţia de subsecretar de stat. În fond, nici când au fost reduse pensiile şi salariile n-au fost organizate proteste de o asemenea anvergură, deci îmi vine foarte greu să cred că Arafat, prin demisia sa, i-a unit pe români întru revoltă.

Viaţa grea? Totuşi, au existat timpuri mult mai grele. Şi, dacă te uiţi pe stradă, se vede o oarecare bunăstare în maşinile care depăşesc binişor 25.000 de euro, se vede în numărul însemnat de români din hypermarket-uri şi mall-uri, se vede în staţiunile din străinătate pe perioada vacanţelor, se vede în cartierele rezidenţiale ocupate în totalitate de români, se vede în rata foarte mare a proprietăţii private, se vede în raportările magazinelor privind vânzările. Poate că, până la urmă, nu suntem o ţară chiar atât de săracă.

Mă gânesc că protestatarii normali, neviolenţi – absolut respectabili, români şi ei, fraţi de-ai noştri – sunt oameni înfrânţi în mod regretabil de sistem. Adică sunt aceia care nu pot duce o viaţă normală dacă statul nu-i ajută, dacă nu li se dă, dacă nu sunt asistaţi. Asta înseamnă un singur lucru: românii nu sunt pregătiţi pentru o viaţă liberă. Nu sunt pregătiţi pentru liberalizarea sistemului. Pentru ei, statul – această abstracţiune – trebuie să fie garantul suprem al unei vieţi concrete, sigure.

Românii strigă astăzi că vor libertate, la fel cum au strigat şi acum 22 de ani, dar nu ştiu cât de grea este această libertate. Câte riscuri şi câte responsabilităţi trebuie să-ţi asumi ca s-o ai. Şi cât este de dificil capitalismul – lumea liberă după care am tânjit cu toţii atât de mult – nu pentru angajaţii lui, ci pentru patronii lui. Numai un om care n-a trăit cu presiunea salariilor, impozitelor şi a pieţei din care trebuie să nu iasă, ci să rămână mai departe, înregistrând performanţe şi luptându-se cu concurenţa, nu ştie cât de dificil este să mergi pe propriile picioare. Iată de ce statul paternalist pare mai comod, mai blând, mai protector, mai tovărăşesc. Statul îţi dă puţin, mizerabil şi meschin – dar îţi dă. Revenind la sănătate, este adevărat că spitalele sunt pline de gândaci, că nu sunt medicamente, că mizeria, şapaga şi delăsarea stăpânesc sistemul – dar, cel puţin, fiecare are dreptul să se interneze, nu? Este adevărat că în şcoli nu se mai face carte, că profesorii nu mai sunt bine pregătiţi şi se culcă cu elevele, dar cel puţin fiecare poate face gratuit o şcoală, nu? Pentru menţinerea acestei stări de fapt mi se pare că luptă – la începutul acestui an – românii.

Românii îşi strigă libertatea pe care n-o vor. Şi luptă împotriva unei dictaturi care nu există. Sunt, din nou, paradoxali.

Iată cum arată, totuşi, „dictatura” românească… În România anului 2012, Opoziţia politică este consolidată şi puternică, iar principiul liberei asocieri a fost respectat – nimic nu i-a împiedicat pe liberali şi pe pesedişti să se unească pentru a câştiga, prin alegeri, puterea. În România anului 2012, există televiziuni şi ziare care spun ce vor, când vor. Nu există arestări politice, nimeni nu intră la inchisoare pentru că face parte dintr-un partid politic neagreat de putere. Apar forţe politice emergente şi nimeni nu are nimic de spus. Funcţionează ONG-uri şi nu le desfiinţează nimeni. Există libertatea înfiinţării publicaţiilor şi libera exprimare este garantată. Poţi să-ţi faci societate comercială şi te poţi aventura pe piaţa liberă, punându-ţi la bătaie priceperea, talentul şi puterea. Poţi pleca să munceşti oriunde în lume, dacă România nu-ţi mai place. Te poţi întoarce dacă-ţi place. Şi cel mai important: ai chiar libertatea de a nu munci şi de a nu face bani, dacă aşa vrei (spun asta în contextul în care, pe vremea lui Ceauşescu, nu puteai umbla liber pe străzi fără să munceşti, cu forţa, undeva).

Oricât mă gândesc, încă nu înţeleg care este cauza şi care este miza protestelor. Ce speră românii că vor obţine ieşind în stradă? OK, vor schimba puterea. Vor veni Crin Antinescu şi Victor Ponta, se vor întoarce Adrian Năstase, Viorel Hrebenciuc şi cine mai vreţi voi. Va fi mai bine? Se vor mări salariile? Nu se va mai privatiza niciodată nimic, deci nici sănătatea? O să crească pensiile? O să renunţe băncile la ratele pe care le au de încasat? Va creşte nivelul de trai? Dacă cineva îmi dă asigurarea că se întâmplă toate astea, mă duc şi votez USL!

Apoi, m-au terifiat pancartele pe care scria „Moarte Băsescu!” Moarte? Întreb din nou: moarte? Înţeleg că nimeni nu mai este de acord cu Băsescu. Este o opţiune. Dar în numele unei opţiuni este firesc să facem apel la soluţia finală, precum naziştii, adică să cerem moartea?

Mă uit lung la ultraşii care ies în stradă să se bată Dumnezeu ştie cu cine şi de ce. La grupurile organizate de huligani care îşi fac un punct de mîndrie din a se lupta cu jandarmii… Şi nu pot trage decât o singură concluzie: spaţiul social şi-a pierdut orice eşafodaj valoric şi identitar. Pare că nimeni nu ştie nici ce vrea, nici cine este, nici ce iubeşte, nici ce speră, nici ce ideal are… Chipul omului se afundă în masă, se şterge, o ură nejustificată pare să plutească peste tot şi peste toate… Aşa cum spune un personaj din filmul „Underground”: „Nu este război până când fraţii nu se luptă cu fraţii…”

Războiul româno-român se poartă azi cu bâte şi cărămizi. Ai evoluat, naţiune! Halal!

* Morala s-a născut din compătimire. Dar cum să recuperezi acea morală primară? Îngropat în legi, ţi-ar fi imposibil să mai crezi în compătimirea instituţionalizată şi devenită sistem. Ministerele Justiţiei din lumea întreagă există pentru că nişte Ministere ale Compătimirii n-ar fi fost credibile. Iar la adăpostul justiţiei orice negociere cu morala a devenit posibilă, sigurul ferm şi nenegociabil rămânând factorul legal. Papuaşii, de exemplu, se ajută unii pe alţii, aşa încât, în tribul lor, nu moare nimeni de foame. De ce oare? Pentru că n-au scris legi. Cei pe care în mod nedrept îi numim sălbatici – şi care încă mai trăiesc potrivit tradiţiilor lor pe acest pământ – sunt, de fapt, ultimii umanişti.  

În ceea ce priveşte sexul, eu am o teorie simplă: omenirea face sex dintotdeauna - şi încă discută despre asta. Când are orgasm, se miră că are orgasm. Când n-are orgasm, se miră că n-are. Linişte nu e niciodată Iar filosofiile care se pot scrie pe tema sexului riscă uneori aceeaşi amplitudine ca şi cele care abordează absolutul. Cine se află în căutarea Totului, să se uite între picioarele partenerei/partenerului: acolo va găsi ce-i trebuie! Şi nu puţini sunt aceia care-s gata să declare că Sexul e Dumnezeu, reciproca nefiind, totuşi, valabilă. Fiindcă toţi, când facem sex, strigăm: “Dumnezeule!” sau “My God!” În vreme ce, atunci când ne rugăm Domnului, facem eforturi deosebite, să nu ne gândim – chiar atât de explicit – la Sex.

În cazul de faţă, polemicile au întrecut orice aşteptări. Fetele alea şi-au plătit secundele de fericire – dacă le-or fi avut -cu vârf şi-ndesat… Zeci de analişti le-au întors pe toate feţele, le-au dat afară din şcoală, le-au adus înapoi la şcoală, le-au făcut curve, le-au făcut sfinte… Comentatori publici s-au întrebat: o fi fost bine că au făcut sex? N-o fi fost bine? Să se uite copiii şi adolescenţii? Să nu se uite? E moral? Nu e moral? E normal? Nu-i normal? Toată suflarea comentatoare încă este departe de a trage vreo concluzie.

Părerea mea e că toţii bărbaţii care au vorbit frumos la TV despre moralitate ar face oricând sex cu fetele alea, dacă ar fi convinşi că n-o să-i afle nimeni, nici opinia publică şi nici – ferească Ăl de Sus!!! – nevasta. Oricând! De ce? Simplu. Fiindcă erau nişte femele bune şi prost să fii să ratezi acuplarea cu exemplarul care – teoretic - ar asigura planetei nişte urmaşi sănătoşi.

Concluzia e că îţi trebuie multă tâmpenie să stai erect la televiziune şi, invidios pe “succesurile” altora, să macini făină proastă cu titlu de morală. Ai crede, uneori, că oamenii – în special cei cu cravată şi costum – s-au înţelepţit în urma milioanelor de ani de evoluţie. Dar, cum spuneam: omenirea face sex dintotdeauna – şi încă discută despre asta…     

Când rostesc conceptul, izbucnesc în râs pentru că, în marşul economic şi politic al lumii, actorii societăţii civile au comportament cameleonic: încearcă să treacă nevăzuţi, să se adapteze şi să reziste. În umbră se văd mai greu compromisurile, în întuneric nu se vede renunţarea.

Mă mai gândesc că, dacă tot există o Comisie Trilaterală sau un Grup de la Bilderberg, probabil că ar trebui să existe şi un ONG Trilateral sau un Grup Global de Apărare a Intereselor Cetăţeneşti – trilateral sau nu. Şi văd aceste entităţi ca acţionând complementar, nicidecum antagonic, în sensul că responsabilitatea se împarte tuturor în mod egal, ca lumina soarelui. O minimă relaţie de reciprocitate ar trebui să existe, măcar aşa, în spiritul ideii că un membru al unui guvern, fie el român, francez sau german, nu poate ieşi să anunţe scumpiri, criză, tăieri de salarii, prăbuşirea unei monede etc. fără a aduce argumente acceptabile în faţa cuiva, fără a-şi asuma incompetenţe şi fără a fi silit să-şi dea demisia de onoare, în cazul în care se dovedeşte înfrânt de realitate sau excedat de un sistem economic pe care nu-l poate nici înţelege, nici controla. Fiindcă, sper că toată lumea este de acord, criza financiară globală nu este cauzată de sociatatea civilă. Ci – vă rog să-mi scuzaţi expresia – de “strategii lumii”.

Încercând acum să vedem lumea în mic – adică româneşte – nu pot să spun decât că mă uit lung la cadavrul de sfântă al societăţii civile româneşti. Miroase a mir, e plin de bune intenţii, inspiră curăţenie morală şi intelectuală – dar nu mişcă. Stă şi lăcrimează împietrit, doar-doar va spune lumea că e o minune.

Mă gândeam, în visele mele cele mai naive, că aş putea transforma revista “Opinii Libere” – aici, pe plan local – într-o tribună a societăţii civile, că nu degeaba am botezat-o aşa cum am botezat-o. Şi visam cu ochii deschişi că ar scrie în ea medici, profesori, scriitori sau pur şi simplu oameni comuni, însă plini de bun simţ, animaţi de viziuni personale, însă am renunţat la vis îndată ce l-am conturat, pentru că aceste categorii sociale pe care le-am menţionat sunt atât de sărace, încât mi-ar cere bani pentru dezvăluirea într-o revistă a propriilor viziuni, iar revista noastră este, deocamdată, una săracă. În concluzie, până şi crearea unei atmosfere în care ideile să circule liber pare o imposibilitate.

Oamenii uită de una dintre libertăţile lor esenţiale: libertatea liberei asocieri, dacă interesele comune dictează asta. Solidaritatea ar fi mai puternică, în atingerea acestor interese, decât cel mai feroce individualism. “We can win as a team or we can die as individuals”, spunea Al Pacino într-un film. Putem învinge ca echipă sau putem muri ca indivizi.

La final, zâmbesc din nou: încă un text idealist aruncat într-o lume sclavă a cardului de credit. Şi totuşi, cândva, cumva trebuie să se termine şi epoca prostiei. Măcar aşa, în virturea faptului că planeta numără 7 miliarde şi suntem mai mulţi. Sau măcar aşa pentru că, într-o zi, locuitorii marilor oraşe nu vor mai accepta crize contrafăcute fiindcă banii lor au intrat în cheltuieli inutile, stupide şi cu parfum de corupţie.

A tăcea pare un gest de sfidare. Sau – cum cred snobii inteligenţi (sau inteligenţii pur şi simplu) - a tăcea este o dovadă de prostie. Dacă eşti la o masă cu prieteni şi taci nu vei fi iertat. (Nu, nu e vorba de mine. Eu mă aprind repede, nu tac, n-am ajuns încă la această înţelepciune, dar pomit…) Privirea vorbăreţului către cel tăcut este întotdeauna arogantă… Se presupune critic că nu-i place compania, fals-îngrijorat că are o problemă gravă, ipocrit-protector că e timid, dispreţuitor că e bleg. La asta duce dieta comunicării. Dacă ar apărea un înţelept tăcut pe lume, ar avea o soartă foarte dificilă. Cu atât mai mult cu cât înţelepciunea rosteşte întotdeauna gânduri simple, cu statut de îngeri ridicoli în vacarmul declanşat de originali complecşi şi genii vocale.  

Totuşi, de ce nu ne putem simţi bine împreună şi tăcând uneori?

Cred că maturitatea unei relaţii – şi între prieteni, şi între un bărbat şi o femeie – este atinsă atunci când se tace în mod spontan, ca să zic aşa    şi nimeni nu vede nimic anormal în asta.  Ba dimpotrivă, un surâs, o sprânceană ridicată, o expresie a chipului îşi recapătă puterea de a transmite ceea ce ştim cu toţii că nu transmite niciodată cuvântul.  

Nemaivorbind de scris… Vedem un film, scriem pe blog. Citim o carte – cu ea pe blog. Mergem la munte, la mare, în Grecia, în Patagonia sau la Răscăieţi – zdup pe bolg, cu poză, cu dovezi! Să afle toată lumea, nu? Să nu cumva să creadă ceilalţi că noi nu trăim intens sau că nouă nu ni se întâmplă lucruri. 

Îmi urlu experienţele personale, deci exist – acesta pare a fi noul dicton cartezian.

Uite, nici eu nu rezist şi vin aici, şi scriu toate astea. Atât de rău îmi pare, uneori, că n-am talent la muzică sau la pictat. Cuvântul n-a surprins niciodată marile adevăruri. Acestea sunt văzute sau auzite, niciodată aşezate în fraze. Şi dacă mă sictireşte ceva în mod total, acel ceva este un discurs. Şi cu câtă stupidă dezinvoltură numim intersectarea discursurilor personale fie dialog, fie comunicare – în realitate, tăcerile noastre ar spune mai mult…   

Recunosc că începe, pe undeva, să-mi placă să tac.

Dar îmi place să tac arogant. Cale lungă până la a învăţa să tac înţelept, nu?

* Dacă trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, înseamnă că orice intervenţie de natură demiurgică este inutilă. Nu există argumente pentru a modifica maximum de bine posibil. Cu toate astea, omul intervine furios şi încăpăţânat asupra lumii, ca şi cum aceasta ar fi cea mai proastă dintre lumile posibile.

* Luxul este o terapie psihologică. Împotriva a ce? Împotriva limitelor fiinţiale. Luxul este nivelul ultim de excelenţă (în sensul foloaselor materiale) pe care-l poţi atinge într-o viaţă limitată şi te face să-ţi uiţi, momentan, limitele. E singurul care-ţi anesteziază fragilitatea, de multe ori alături de heroină. Luxul îţi oferă totul, dar nu-ţi oferă un sens, un rost. Poţi trăi fără rost într-un lux orbitor. Conştientizarea acută a lipsei sensului le împinge, probabil, pe vedete la sinucidere, cel mai adesea printr-o supra-doză. Supradoza de lux şi supradoza de drog se autoadministrează atunci când dozele obişnuite nu mai au efect anestezic. Discuţia despre sens, poate altă dată.

* Spaima poate fi fundamentul nu numai al existenţei în sensul activării instinctului de conservare, ci şi al moralităţii. Individul care nu se teme îşi permite să fie cât de imoral doreşte. Pariul meu este că, în timpul în care stau pe tron, dictatorii nu se tem. Lipsa spaimei că pot suporta consecinţele i-a făcut posibili pe Nero, pe Hitler şi pe atâţia alţii. Aş da orice să pot fi în mintea unui tiran, în ultimele momente ale vieţii sale. Gaddafi a căutat mâncare în gunoaie în ultimele zile de viaţă. Oare cum gestionează ei şocul prăbuşirii de la exercitarea controlului total până la pierderea oricărui control? Exercitarea puterii discreţionare fracturează, probabil, contactul cu realitatea, iar reîntâlnirea e dură. Se vede în privirea puţin nedumerită a oricărui tiran… De meditat şi la obiceiul omenirii de a-şi ucide dictatorii. Execuţiile rituale în contemporaneitate… Totuşi, a nu se confunda lipsa spaimei cu ceea ce numim curaj de tip eroic. Probabil, a avea curaj nu înseamnă a nu te teme. Ci a face fapte eroice cu toată teama omenească în suflet. Le-a lipsit spaima umană de a suporta consecinţele, dar asta nu înseamnă că tiranii au fost curajoşi.

* Cele mai multe dintre conceptele politice mi se par depăşite. Pare inadecvat să mai spui că eşti “de stânga” sau “de dreapta”, lumea nu mai funcţionează în cele două viteze. Probabil că umanismul rămâne soluţia ideală, asta dacă acceptăm idealul şi faptul că că orice politică ar trebui să aibă drept scop îmbunătăţirea condiţiei umane, iară nu prosperitatea grupurilor de interese, aşa cum se întâmplă de fapt. Umanismul, în sens camusian. Mi s-a spus deseori că umanismul poate fi luat drept socialism. Diferenţele sunt uriaşe: socialismul presupune înecarea individului în masă, ştergerea chipului persoanei (nu-mi plac deloc termenii popor, populaţie etc. fiindcă în ele se îneacă omul), în timp ce umanismul garantează saltul către individuaţie, iar omul redevine persoană. Repunerea omului în centrul chestiunii nu este socialism sau stângism şi, probabil, nu va fi niciodată politică. Transformarea umanismului în politică ar însemna compromiterea lui. Şi totuşi, omul evadează permanent din borcanul ideologiilor, refuză să respire concepte şi atunci când visează, nu visează sisteme economice. De fapt ar fi bine ca în familia lexicală a cuvânului “uman” să nu existe termenul “umanism”. “La ce bun să construiesc un castel în care n-aş putea să trăiesc”, spunea Kierkegaard, referindu-se la sistemul filosofic al lui Hegel. La ce bune toate ideologiile care nu satisfac, cu adevărat, pe nimeni? O încăpere caldă în care stau oameni care se iubesc este mai valoroasă decât orice ideologie.

* Fiinţa umană de astăzi este mult prea împovărată de istorie. Mă refer la fiinţa umană esenţială. Cea cu dureri, fericiri, vise şi angoase, cuantificabile în lacrimi şi zâmbete. Rătăcită în labirintul crizei financiare globale, al strategiilor de rezistenţă, al conflictelor politice, al FMI, al G20, al Comisiei Trilaterale, fiinţa umană esenţială ştie foarte bine că poate trăi fără toate astea şi că toate astea sunt fake-uri ale istoriei. “Viaţa este posibilă oriunde poţi face focul şi privi stelele”, spunea Ovidiu, exilat la Tomis. Fiinţa umană esenţială mai ştie foarte bine că a curs sânge, încă de pe timpul lui Carol cel Mare, pentru formarea statelor naţionale, iar acum curge sânge pentru desfiinţarea statelor şi globalizare. Statul global desfiinţează fiinţa esenţială şi propune fiinţa globală. O fiinţă fără identitate. Iată o altă modalitate de a şterge chipul omului. Omul global va fi omul periferic par excellence, adică va fi întotdeauna incapabil să intre în Castelul lui Kafka pe care-l va vedea, dar nu-l va putea accesa. Într-o lume globalizată nu va mai exista Centru. Fiinţei umane globalizate periferice îi va lipsi, probabil, centralitatea, absolutul la care să se raporteze. Optimism: cerul înstelat va fi mereu deasupra. Pesimism: legea morală nu va mai fi în suflete.

* Mă uit la oameni şi deja observ că vorbesc tot mai rar în public despre bucuriile şi tristeţile lor. E ca şi cum aceste cuvinte ar fi interzise. În public trebuie să ne jucăm rolul şi să abandonăm ideea de a mai fi oameni. Rolul nu permite tuşa umană. Dar când din om lipsesc tristeţea şi bucuria, se insinuează depresia şi delirul. Tristeţea poate să treacă cu o carte sau cu o excursie, depresia trece doar cu Xanax. Bucuriile se mărturisesc prin zâmbet, delirul se trădează prin rictus. Fiinţa globală pendulează între depresie şi delir, între Xanax şi rictus. Optimism: cerul înstelat va fi mereu deasupra, chiar dacă luminile marilor oraşe îl eclipsează. Pesimism: legea morală nu va mai fi în suflete. De fapt ce este legea morală din suflete? (Nu cea scrisă în Codul Penal, evident…) Eu cred că începe de la milă, compasiune, compătimire, simţ al responsabilităţii. Primele cărămizi ale oricărei etici. Amoralitatea lipsei legii morale din suflete şi întunericul cerului eclipsat de neoane, astea să fie vertebrele noului om?