Să mergeţi veseli la vot…

…fiindcă orice partitură poate fi cântată în altă variantă!

Cea bună, inaccesibilă prostănacilor

Nimeni nu va fi învingător. Noi toţi vom pierde

“Nu este război până când fraţii nu îşi ucid fraţii.” Iată o replică din filmul “Uderground” care m-a bântuit în timpul acestei campanii prezidenţiale. Filmul n-a existat pe vremea mineriadelor,  dar războiul româno-român a început atunci, cu morţi şi mutilaţi, cu fraţi omorându-şi fraţii, la pocnetul din degete al lui Ion Iliescu – şi nu s-a terminat nici până în ziua de azi. Cu strategia şi armele schimbate, încă ne mai ucidem între noi, uneori în direct, în faţa camerelor de luat vederi. Iar sângele a fost înlocuit de insulte. Cadavrele nu mai sunt îngropate în pământ, ci în uitare. Nu mai sunt aruncate în gropi comune, ci scoase pe uşa din dos a televiziunilor.

Vedem două Românii înnebunite, ambele rănite şi epuizate. România roşie, moscovită, mai comunistoid-securistă ca în anii ‘80, condusă de un Iliescu proteic, metamorfozat în Geoană, însă la fel de crud ca în 1990. Şi România portocalie, agresivă, cu boureni, udre, berceni, ridzi şi videni – specii noi, veninoase, versatile, greu de poziţionat în lanţul trofic.

Blestemul de a fi ales, în 2004, între Băsescu şi Năstase este mai blând decât noul blestem – de a alege între Traian Băsescu şi Ion Iliescu, cel cu chip de Geoană.

Partidele lor? PSD este un vrej politic primitiv, cu rădăcini în fostul PCR, îmbunătăţit genetic de altoiul cu liberali degradaţi. PD-L este o emanaţie a unui PSD embrionar, mixată ulterior cu liberali oportunişti şi trădători. Cum să alegi? Ce să votezi? A avea caracter pare, zilele astea, o mică neşansă personală. A gândi pur şi simplu te stinghereşte. A mai nutri convingeri este deja o impudoare. Fericit cel ce nu mai crede în nimeni şi în nimic. Până şi recursul la istorie este inutil, fiindcă primele decapitate au fost tradiţiile politice, ba chiar şi ideea de Revoluţie. Refuzăm să învăţăm din trecut. Ne revendicăm existenţa din vid.

Oamenii decenţi, nemânjiţi în roşu sau portocaliu, sunt muţi. Pentru ei, politica nu mai există, iar ideea de ţară s-a volatilizat. O ţară se clădeşte, totuşi, pe valori comune, pe repere autentice şi pe solidaritate. Nu pe isteria Antenelor şi a Realităţii TV. Huiduindu-ne unii pe ceilalţi şi nerespectându-ne opţiunile personale, semănăm, mai degrabă, cu o gloată de sălbatici, gata să-şi dea unul altuia în cap cu osul de dinozaur. Încă şi mai penibil este că facem toate astea în numele democraţiei.

A fost o greşeală, în ultima vreme, să-i spui unui admirator al lui Geoană că votezi cu Băsescu. Sau să-i spui unui băsescianist înfocat că votezi cu Geoană. Prietenii s-au certat cu prietenii lor. Fraţii şi-au înjurat mârlăneşte fraţii – ca să rămân în registrul filmului “Underground”, premiat în 1995 la Cannes.

După data de 6 decembrie se va aşterne un fel de linişte, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Rahatul va sta sub preş, curvele o să iasă în lume cu aplomb de doamne. Nimeni nu va fi învingător. Noi toţi vom fi pierdut. Pare ilar că s-a luptat şi s-a murit pentru bugetul naţional. Pentru rate la nişte vile mari cât mausoleele sau pentru asigurări la Bentley-ul amantei. Şi totuşi, în lumea noastră, cam astea sunt lucrurile pentru care se ucide – şi se moare. Şi pentru încă ceva: pentru boala de putere, care nu-l lasă, de exemplu, pe un personaj ca Ion Iliescu să se fosilizeze decent. Încă mai pendulăm între comicul caragialesc şi tragic. Ciudat destin!

Pentru fiecare valoare s-a găsit un călcâi

România “mea” este o foarte fragilă stare de spirit.

Unul dintre cei care au ascultat “Balada” lui Porumbescu pe Youtube a simţit nevoia să noteze:

“One of the most beautiful song ever heard on planet Earth.“

Aş defini România drept locul în care pentru fiecare valoare s-a găsit un călcâi. Cu cât valoarea a fost mai fragilă, cu atât călcâiul a zdrobit-o mai brutal. Iată o interpretare excepţională a “Baladei”: un pic din România “mea”.

Ultima şi definitiva mea dilemă: buline sau dungi?

Fetelor, acum pe bune, criterii de (s)elecţie nu prea sunt, deci… În ce gen de bărbat aveţi încredere?În cel care poartă cravată cu dungi sau în cel care poartă cravată cu buline?

Eu unul n-am putut face niciodată, cu sufletul împăcat, această alegere simplă: buline sau dungi. Mi-am pus, cel mai adesea, o cravată neagră.

Deci?

Viermi cu chip uman

Că e reprobabil să loveşti un copil cu pumnul în figură nu contestă nimeni. Dar apariţia unui filmuleţ vechi de 5 ani de zile (cu Băsescu lovind un copil) exact în campania dinaintea turului II decredibilizează ireversibil însăşi noţiunea de politician român.

Cel care a păstrat 5 ani imaginile pentru a le da publicităţii exact acum este, din punctul meu de vedere, la fel de vinovat ca Băsescu. Tăinuitorul este la fel de vinovat ca şi autorul. Premeditarea este limpede. Dar… poate că lui Dinu îi plăcea să vadă respectivele imagini seara, înainte de somn, nu-i aşa? Şi acum, vorba lui Nea Iancu, pac la Războiu’…

De fapt, decredibilizează noţiunea de politician român şi filmuleţele în care se spune că Johannis, la vremea când era inspector şcolar general, ar fi fost amestecat într-o afacere tenebroasă: trafic cu minori.

Un “schimb de mingi” atât de murdar n-am văzut de când sunt. Şi este cu atât mai murdar cu cât este exploatată, în ambele cazuri, imaginea inocenţei.

Începuse, în sfârşit, să-mi revină simţul umorului. Mi-a pierit din nou…

Nici nu mai contează dacă sunt trucaje sau nu. Intenţia politică – dacă se mai poate numi aşa – este demnă de ultimii oameni. Mult spus oameni. Viermi cu chip de oameni.

Eftimiţa, Conu’ Leonida şi reacţiunea, Băsescu

Ne prăpădim de amuzament, coană Joiţico şi coane Fănică! O sumedenie de oameni cu care stau de vorbă – care vecini de scară, care vecini ai părinţilor, care rubedenii şi care amici – spun că nu priţep cum a putut Crin, liberalul tânăr, să stea capră în faţa comuniştilor.

Sigur, sunt oameni simpli, care nu şed cu ochii sârmă pe politicieni, ca mine. Dar unii dintre ei erau votanţi convinşi ai PNL. Adică din ‘90 au votat numai cu partidul ăsta, vomitând metafizic ori de câte ori apărea Ion Iliescu la televizor. Sunt oameni care ştiu că Iliescu a crescut mare, sugând ţâţa ideologică a Anei Pauker şi laptele ăla acrit nu mai vor să-l guste, chiar cu preţul vieţii. Ei bine, ştiţi ce-mi spun? Spun să se ducă-nvârtindu-se Crin cu tot cu “prinţipiile” lui, iar “bunul simţ” să şi-l bage-n fund. Şi că, drept pedeapsă, vor vota cu Băsescu.

Îi înţeleg. Şi le spun că aranjamentul Crin – Geoană nu e nou. Abia acum, înainte de turul doi se desfac pamblicile de pe actul de mezalianţă PNL-PSD, dar numita mezalianţă funcţiona, ehe, demult. Ca doi amanţi care şi-o trag cu scântei înainte de nuntă, liberalii şi comuniştii – ea bogată, el fomist – şi-au avut momentele lor “clandestine”, deşi bătrânii cu prinţipuri le-au bătut în ţeavă să chiuie mai cu perdea.

Ca şi cum lipsa asta de “bun simţ” n-ar fi fost suficientă, codoaşele bătrâne, Eminenţele Cenuşii ale Bordelului, mogulii cum ar spune Băsescu, s-au întâlnit să pună ţara la cale. Şi iese Năstase să zică-că au au vorbit şi el cu Patriciu ca-ntre amici (să mori tu, Nae!), şi iese Meleşcanu să zică-că el vroia tot de la Patriciu o sponsorizare pentru nu ştiu care universitate nerăbdătoare să publice nişte comunicări ştiinţifice despre Machiavelli – şi noi ne prăpădim de amuzament! Deci toţi odată (şi toţi acum) au avut nevoie să se viziteze de curtoazie cu Patriciu.

N-am nicio treabă, dar fraieri au fost liberalii de data asta! Nu le era destul că în sânul lor s-au smochinit turnători ca Bălăceanu Stolnici. Trebuia acum să-şi atârne Krasnîia Zvezda în frunte. Mă tem că electoratul lor se va castrafiri rău de tot şi va vota cu Băsescu.

Politica mamii ei… Acum mărturisirea: am votat, deşi spuneam că n-o să votez. Am votat cu Crin, deşi nu-l suport, fiindcă pronunţă mai des decât trebuie cuvintele “principii” şi “convingeri”. Dar cum pana mea să pun eu vreodată ştampila pe Mircea Geoană???

Ei de-asta mi-e mie silă de ţara asta. Credeai şi tu în ceva… Şi ajungi să nu mai crezi în nimic. PSD-ul este Eftimiţa, PNL-ul este Conu’ Leonida – iar reacţiunea e Băsescu!

Vorba ceea… “Omul, bunioară, de paregzamplu, dintr’un nu ştiu ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? Fandacsia e gata; ei! Şi după aia, din fandaxie cade în ipohondrie. Pe urmă, fireşte, şi nimica mişcă”

Heavy Rotation: Rolling on the river

Nice. And rough! Mi se par sexy femeile cu muşchi! Iar Tina tânără era divoasă rău.

Indiferent cu cine votaţi în turul II, vă “sinucideţi”

N-am mai scris pe teme politice. Am încercat să tac, mi-am propus să scriu mai degrabă despre cărţi & literatură, dar nu mai pot.

Principalul instrument de manipulare al politicienilor este lipsa memoriei – iar chestia asta trebuie spusă, pronunţată.

Înţeleg că cetăţenii simpli sunt lipsiţi de memorie politică şi uită trecutul politicienilor. Grijile lor zilnice sunt altele.

Dar că unii ziarişti (şi analişti) îşi pierd memoria, mi se pare absolut înspăimântător. Asta n-o mai pot înţelege. Istoria recentă şi prezentul – iată obiectul meseriei ziariştilor, la fel cum un cadavru este obiectul meseriei medicului legist.

“Crin îl suţine pe Geoană. PNL susţine PSD. Şi-au dat mâna” – urlă analiştii, de ore întregi la TV, pe toate canalele. Ca şi cum ar fi ceva de mirare. Ca şi cum niciodată nu s-ar fi aşteptat.

“Dar Crin era contracandidatul lui Geoană!” se miorlăiesc fel de fel de “analiste”.

“Dar Crin l-a acuzat pe Geoană că şi-a pus o rudă director de bancă, să câştige 20.000 de euro pe lună, cum poate acum să-l susţină?” ciripesc păsărei miraţi.

“Voi folosi voturile electoratului meu pentru susţinerea unei idei, unui principiu!” – declară şi Crin, punând capac pe oala cu marmeladă.

Oare înţelegerea politică nu era, oameni buni, pregătită de luni de zile, mai exact încă de când Crin i-a luat locul lui Tăriceanu la preşedinţia PNL? Oare Crin n-a fost susţinut, la câştigarea funcţiei, de ziariştii Antenelor felixiene şi de toţi pesediştii care-l urau pe Geoană şi, în final, de toţi pesediştii? N-a fost Iliescu primul care l-a lăudat pe Crin pentru capacitatea de a conduce destinele PNL? N-au propus ei împreună – PSD şi PNL – premierul, în sediul lui Dan Voiculescu?

Deci nu era logic, încă de la început, că PNL va susţine PSD? De ce vă miraţi?

Şi oare Guvernul PNL n-a stat, până în 2008, la butoane, cu sprijunul PSD?

Nu sunt lucrurile limpezi? Le-am scris pe aici de zeci de ori.

În clipa în care Crin a hotărât susţinerea lui Geoană, eu cred că s-a compromis pentru totdeauna. De ce? Fiindcă tot el îl acuza pe Geoană de nepotism, cu 7 zile în urmă, la dezbaterea de la Parlament. Şi-l numea “mincinos”. Şi-l numea “neruşinat”. Nu mai vorbi, Crin, despre principii, la Realitatea.  Ai spus deja o tâmpenie legată de Tudor Chirilă. Şi ai făcut deja o tâmpenie comparând, în cel mai murdar stil populist, salariul unui director de bancă (pus acolo de Geoană) cu salariul minim pe economie. La ce bun să-ţi pui singur moţ vorbind despre idei şi despre principii? E clar că n-ai aşa ceva.

Să nu mi se răspundă că asta e politica. Că în politică se fac astfel de compromisuri. Dacă asta e politica, atunci merităm să trăim şi să murim, în România, ca ultimii idioţi.

În mod fatal, ca şi cum am fi blestemaţi, de partea cealaltă, e Traian Băsescu. Adică Udrea, Videanu, Berceanu, Blaga – noul sistem.Un sistem, din punctul meu de vedere, la fel de diabolic ca cel pesedist din perioada 2000 – 2004.

Ştim ce a însemnat Băsescu pentru România – nu e cazul să detaliez. Uitaţi-vă în jur şi găsiţi răspunsul în lipsa drumurilor, lipsa autostrăzilor, lipsa şcolilor moderne, lipsa spitalelor moderne etc.

10 ani de Băsescu înseamnă o Românie îngropată.

Deci aveţi două posibilităţi: vă sinucideţi sau vă sinucideţi.

Indiferent cu cine votaţi în turul II, vă sinucideţi.

Când ne unesc alte lucruri decât pe ceilalţi

La Piteşti este pe cale să se coaguleze un adevărat club privat al cititorilor de literatură.

Iniţiatorul? Raluca Nicula, pe care o suspectez de multă generozitate, fiindcă a reuşit să adune în jurul unei cafele oameni care nu se cunosc neapărat. Iată un lucru excelent.

Dacă acest club va fi şi unul exclusivist, elitist, va fi cu atât mai bine. Personal, sunt sătul de “mişcări culturale” înregimentate sau instituţionalizate. (Centrul Cultural, Filarmonica etc. se-aude la voi, acolo, în spate???) La fel cum sunt sătul de democratizarea culturii. Da, cred că literatura şi nu numai literatura, ci artele în general nu sunt o cantină publică în care să prânzească toată lumea. Aşa că niciodată n-am deplâns “catastrofa” că “lumea nu mai citeşte”. Lumea, în fond, nu trebuie să aibă acces idei, ci doar câţiva, aceia care merită. Dostoievski deplângea în “Demonii” soarta tristă a marilor idei ajunse “în stradă”, la îndemâna oricui.

I-am întâlnit cu multă plăcere pe Raluca, Ema, Oana, Ioana, Canguru, Dan, George, Adi (dacă am uitat pe cineva sunt un ou stricat) şi mi-a plăcut că sunt uniţi de ultimele cărţi citite, într-o lume în care oamenii sunt, mai degrabă, dezbinaţi. Aici îmi fac şi mea culpa, recunoscând că la primele întâlniri n-am ajuns. (Sunt… un ou stricat, aşa cum am zis.)

Discuţiile nu sunt încoţopenite, ci super lejere şi spumoase. Ca toţi oamenii inteligenţi, aceştia au simţul umorului, gustă ironiile, le place spiritul. Am avut senzaţia plăcută că m-au “înfiat” din primul moment, ceea ce am făcut şi eu cu ei.

La întâlnirea viitoare vom vorbi despre scriitorii nordici, pornind de la “Foamea” lui Knut Hamsun, carte pe care a propus-o Raluca. (În ce mă priveşte, propunerea a venit mănuşă, am iubit cărţile lui Hamsun…)

Data viitoare poate va veni şi conu Cristi Cocea, dar hei… Are tot dreptul să mai întârzie: … după vârstă şi, aş băga mâna-n foc că şi după cunoaştere, e Patriarhul!

“…în 1913, multe lucruri erau franţuzeşti…”

Îmi îngrop acest sfârşit de săptămână într-o carte savuroasă: “Troica aminitirilor. Sub patru regi”, de Gh. Jurgea Negrileşti.

Ce boier! Ce talent scriitoricesc remarcabil! Şi, mai ales, ce întâmplări din belle epoque – şi chiar din primii ani ai Primuluri Război Mondial, povestite mai cu, mai fără perdea, dar oricum, cu farmec de cozeur trăit în luxul elitei româneşti! Apoi, interbelicul… O carte care nu vreau să se mai termine…

“Pe urmă, era bastonul ţinut de mâna înmănuşată. Mănuşile, de culoarea untului proaspăt, se schimbau de două ori pe zi. De la bunicul meu, am moştenit 114 perechi. Bastonul era ceva foarte important… Cu bastonul chemai birja, conduceai trăsura sau maşina, înfigând vârful în coastele vizitiului sau ale şoferului. Lui Manzanos, băcanul din Strada Domnească, ce saluta cu pălăria până la genunchi, i se răspundea cu bastonul dus la borul gambetei, gest însoţit de un zâmbet protector. Pentru alţii – o privire severă. Erau gesturi pe care, dacă nu le cunoşteai, erai imediat simţit de prostime.

Băcanul din Dogărei, Climis, când s-a văzut milionar, şi-a cumpărat baston şi gambetă. A ieşit la biserica grecească, acolo unde erau muscalii cu trăpaşi Orlov şi a făcut semn celui mai de lux birjar:

-Mai aşteaptă, i-a răspuns Fedia, arătându-i biciul.

Atunci, Climis şi-a cumpărat un automobil care rivaliza cu cel al lui Auschnit, bogătaşul.”

Orgoliul de aristocrat al lui Negrileşti opreşte memoriile la 23 august 1944. Aveau să vină comuniştii, avea să vină “domnia mitocanilor şi a mediocrilor”.