12 şi Urga

S-o mai lăsăm naibii de politică, viaţa noastră este, de fapt, în altă parte. Din cauza politicii n-am mai apucat să postez aici despre filme, despre cărţi, despre lucrurile care îmi plac – şi care – helas! – nu fac audienţă …

Zilele astea am văzut două filme în regia lui Nikita Mihalkov: 12 şi Urga.

12

N-am să vă povestesc filmul, este mai bine ca fiecare să-l vadă şi să tragă concluzii. Însă, după ce veţi citi o cronică scrisă de Vasile Gârneţ, vă veţi schimba părerea (bună) despre Mihalkov.

Marea miză a filmului este această ideologie „putinistă”, pe care Mihalkov încearcă s-o ilustreze, denaturând evenimente din istoria recentă a Rusiei. Din flashback-urile despre război insertate în film se înţelege că, de fapt, în Cecenia a fost un război civil, cecenii s-au omorât între ei, iar armata rusă a avut misiuni de pacificare, de salvare a băştinaşilor de ei înşişi. Cu alte cuvinte, militarii ruşi n-au bombardat oraşul Groznîi, făcându-l una cu pământul, ci au plantat flori pe bulevardul central…, iar ofiţerii ruşi, între care unii vorbesc perfect limba cecenă, au salvat copiii ceceni dintre ruine şi i-au înfiat… E libertatea lui Mihalkov să aibă opţiuni politice şi să pledeze pentru ele chiar şi în filmele pe care le face. E alegerea lui să fie alături de  preşedintele Putin – „cel trimis de Dumnezeu” –,  lucrând la un proiect imperial, un proiect mistic şi metafizic, care va salva Rusia, dar şi întreaga omenire… Istoria a mai cunoscut asemenea temerari. Iar istoria cinematografului a contabilizat şi destule filme de propagandă, unele făcute cu talent, ca acest 12. Eu îl prefer pe Mihalkov cel din filmele sale artistice, de odinioară („Piesă neterminată pentru pianină mecanică”, „Câteva zile din viaţa lui Oblomov”, „Cinci seri”, „Urga”).

URGA

Urga este o prăjină la capătul căreia atârnă un lasou. Mongolii o folosesc la prinderea cailor, oilor şi… nevestelor. Când îşi prind nevestele, înfig urga în pământ şi restul mongolilor ştiu că fac dragoste, aşa că nu-i deranjează. Dacă utilitatea “urgăi” nu v-a convins să vedeţi filmul, poate vreţi să vedeţi un copil mongol cântând un vals la acordeon de pe partitura tatuată pe spinarea unui rus ameţit – genial!

Azi a mirosit a dictatură

…iar eu am fost un mic contrabandist

Nu-mi place Mircea Geoană, fiindcă este o păpuşă manevrată de către Hrebenciuc, Vanghelie şi Iliescu.

Nu-mi place Crin Antonescu. Este băieţelul pe care Dinu Patriciu l-a scos, ciufulit, la lumină, din apele tulburi ale liberalismului, sponsorizându-i awareness-ul politic. Deci este, la rândul lui, o biată păpuşă manevrată.

Nici Oprescu nu-mi place. Este “endepandantul” pesedeului, rezerva mai puţin talentată a acestui partid, păpuşa (mai bătrână) a lui Iliescu.

Traian Băsescu nu-mi place pur şi simplu. Este necizelat, lipsit de fineţe şi – da – are porniri dictatoriale. Mărturisesc că, până azi, am privit cu destul scepticism formula “Băsescu-dictator”.

Până azi.

Exemplu concret: astăzi a fost Sf. Mihai, mi-am invitat familia să sărbătorim împreună şi, la un moment dat, a trebuit să cobor să cumpăr bere. (Fiind băutor de vin, berea o uit de fiecare dată când ajung în hypermarket, aşa că o cumpăr mereu, în ultimul moment, de jos, de la mini-market.) Şi ce credeţi că-mi spune vânzătorarea???

Domnule, mă scuzaţi, astăzi nu vindem băuturi alcoolice. Aoleu, dar de ce – întreb – ce e azi? Păi, nu ştiţi??? Nu ştiu, răspund. Adică ştiu, e Sf. Mihai. În afară de asta, zice ea. Păi, în afară de asta nu ştiu ce e. Poliţia a venit şi ne-a spus că primim amendă dacă ne prinde vânzând astăzi băuturi alcoolice; dar dacă vreţi să beţi berea acasă şi staţi aproape, pitiţi-o în geacă şi mergeţi repede cu ea să nu vă vadă cineva.

Poliţia??? Să pitesc berea în geacă??? Să merg cu ea repede până acasă??? Mă uitam cu un aer idiot la vânzătoare – şi nu pricepeam absolut nimic. Azi vine Băsescu, îmi spune vânzătoarea în şoaptă. E miting în Piaţa Milea, iar poliţia a venit şi ne-a spus să nu vindem băuturi alcoolice, ca să se evite băutul pe stradă şi incidentele. Aşa că nu avem voie să vindem băuturi alcoolice, dar totuşi, cumpăraţi – şi, vă rog, mergeţi direct acasă.

Vreau să vă spun că niciodată – dar niciodată – nu m-am simţit aşa. Băuturi alcoolice cumpăr de două ori pe an: de Sf. Mihai şi de ziua mea, fiindcă în rest nu prea beau.

Făcând cei câţiva paşi de la mini-market până acasă, m-am simţit ca un mic contrabandist pe vremea prohibiţiei. Şi îmi pregătisem în cap textul pe care urma să i-l spun unui poliţist în cazul în care îmi ieşea în faţă: “E sf. Mihai. Ştiţi, lui tata îi place berea, dar o bea numai acasă!”

Încă un moment penibil, într-o ţară penibilă.

Votaţi cu cine vreţi, dar eu cred că noi, oamenii normali, care mai şi gândim, nu avem opţiuni reale.

Întâmplarea pe care v-am povestit-o poate părea banală, poate chiar idioată. Şi chiar este. Fiecare s-o interpereteze, aşadar, în cheia care-i place mai mult.

Aceste stafii de la televizor

Poate niciodată nu m-au interesat alegerile prezidenţiale mai puţin ca acum.

Îmi amintesc că eram, la fiecare tur de scrutin, prezent în faţa televizorului, ascultam dezbaterile, gândeam, calculam, trăgeam concluzii, îmi plăcea să pariez, îmi plăcea să fiu ziarist. Acum îmi este indiferent: din partea mea, poate să iasă preşedintele României şi Dănilă Prepeleac.

Nu scriu ca ziarist, uneori scriu ca om, ca un simplu om care a înţeles, în sfârşit, că raportarea la simbolurile naţionale – şi mai ales raportarea la încărcătura simbolică pe care o aduce cu sine un Preşedinte – este eroarea absolută pe care o poţi face în România. Aici nimic nu e „pe bune”.

Atâta timp cât nu există un contract social asumat ferm, orice se poate spune despre orice, realitatea evoluând independent de discurs. Toate aceste pliante, toate aceste “programe electorale”, toate aceste efecte cinematografice, atitudinile studiate, replicile şi monologurile nu înseamnă nimic. Cuvinte spune Hrebenciuc, cuvinte spune şi Băsescu. Cuvinte spune şi Antonescu. Cuvinte spune şi Geoană. În mare, aceleaşi. Şi aici este fatalitatea. De aici provine sila.

Despre ce vorbesc aceşti oameni, de fapt? Despre ceva ce nu există şi nu va exista niciodată?

Demistificare simbolului Preşedintelui n-a început cu Băsescu. Pentru mine, în clipa de faţă, Băsescu nu mai e nimeni – ca şi Geoană, de altfel, ca şi Antonescu, ca şi cine vreţi voi. Sunt simple stafii care apar la televizor. Demistificarea a început, mai demult, cu Obama. Acele discursuri excelent ticluite – care au atins coarda sensibilă a maselor din toată lumea – n-au avut, nu au şi nu vor avea niciodată acoperire în realitate. “Popoarele” nu există. “Cei mulţi” nu există. Într-o lume în care 50% din banii care se cheltuiesc pentru înarmare ar ajunge pentru soluţionarea problemelor alimentare din continentele defavorizate nu e nimic de spus despre om. Într-o lume în care un copil moare de foame la două secunde, nu mai e nimic de adăugat despre viitor. Şi într-o lume în care o cincime din populaţia planetei deţine 80% din resurse şi bogăţii nu mai poţi spune nimic despre “cei mulţi”, fără să cazi în ridicol.

Preşedinţii joacă cel mai idiot rol: acela în care vor să ne convingă că lumea este încă lume, iar omul este încă om.

Iar într-o Românie mai zobită ca niciodată, Băsescu, Geoană, Antonescu, Dracu’, Lacu’, Sersea, par nişte bieţi păcălici, recitând tirade eterne, promisiuni deşarte. Care nivel de trai? Care drumuri? Care spitale? Care şcoli? Care pensii? Care salarii? Care stabilitate? Care respect? Care normalitate? Care oameni? Care viitor? Care?

Obişnuiam să spun că sunt de dreapta, o dreaptă intelectuală, în care contează principiul încrederii în sine, al iniţiativei, al acumulărilor, al dezvoltării de sine. Acum, cred că nu mai sunt nici de dreapta, nici de stânga, nici capitalist, nici socialist – nici adeptul economiei sociale de piaţă, şi nici al „stângii caviar”. Acestea sunt cuvinte – atâta tot. Omul, aşa cum l-a părăsit istoria, se zbate în această densă perdea de cuvinte, bâjbâind după marele principiu umanist care-l punea în chestiune, cu nevoia sa de protecţie, cu nevoia sa de a iubi şi de a fi fericit, cu nevoia sa de sacralitate şi cu dorinţa de a fi mai mult decât este.

Nu credeam că atunci când „totul este permis” în lume, lucrurile se pot degrada atât de mult. Şi atunci când vorbim în linii generale despre om, fie şi foarte puţin, aşa cum am făcut-o acum, aceşti băseşti, antoneşti şi gioani devin ridicoli, limitaţi, aproape comici în efortul lor patetic de a smulge un amărât de vot.

Din partea mea, niciunul nu va primi nimic. Nimic. Nu-i cunosc pe aceşti oameni. Iar cuvintele lor mi se par mai ridicole ca niciodată.

Le Monde: “Le poison dans les veines”

- special pentru ziariştii tineri –

Întotdeauna – dar întotdeauna – foştii aplaudaci comunişti, prinşi cu o poezie în care au lins fundul partidului sau cârmaciului, fac acelaşi jalnic efort de a se salva:

Ştiţi, a trebuit să fac şi eu compromisuri. Eram obligat. Ca să pot scrie şi altceva, mai important, am fost nevoit să scriu o poezioară despre Ceauşescu. E un mic compromis, atâta tot!

Ei bine, nu ţine.

Aceşti viermi trebuie să afle că există oameni adevăraţi, care n-au făcut compromisuri. Care au preferat să spună, da, mă, bagă-mă la puşcărie, torturează-mă, zdrobeşte-mi încheieturile, dar eu n-am cum să devin un vierme – pentru că sunt un om.

Întâmplarea face ca eu să fi cunoscut personal atât oameni care au rămas oameni, cât şi viermi cu chip de oameni.

Scriu toate astea cu gândul la un reportaj tipărit ieri în “Le Monde“, pe care ar trebui să-l citească toţi jurnaliştii. Redau aici câteva pasaje…

“Il est difficile d’expliquer l’ampleur du mal, vingt ans après. De restituer avec fidélité l’usage de la surveillance, de la peur, de l’intimidation et de la répression par la police politique roumaine, grâce à une toile mise en place avant l’arrivée de Nicolae Ceausescu au pouvoir, en 1965. Le “Conducator” a poli les méthodes de son prédécesseur au poste de secrétaire général du Parti, Gheorghe Gheorghiu-Dej, qui s’était appuyé sur les assassinats et un système pénitentiaire dense pour instaurer une terreur ouverte. Avec le génie autoproclamé des Carpates, cette terreur devient sourde, préventive, invisible ; elle nourrit la paranoïa et les angoisses. Au total, pendant la période communiste, plus de 10 000 personnes ont été exécutées sans aucune forme de procès.”

“Ils sont au Parlement, dans les médias ou dans les administrations. Ils ont informé, rédigé des rapports, ou même pire, intégré l’appareil de répression. “On a identifié plus de 400 suspects pour des tortures ou des assassinats, explique l’historien Marius Oprea. Pas un n’a été poursuivi. La condamnation du communisme n’a été utilisée que de façon politique.”

“Un des personnages les plus controversés, à la lisière des affaires et de la politique, est Dan Voïculescu. Propriétaire de plusieurs chaînes de télévision, homme très riche et influent, il a fait l’objet d’une enquête du CNSAS, qui a démontré ses liens avec la Securitate. Le millionnaire a contesté la légitimité du conseil devant la justice, faisant vaciller l’institution. Nous avons cherché à le rencontrer. Son attaché de presse a été clair. “Le sujet ne nous intéresse pas, il ne correspond pas à notre stratégie. Le passé n’est pas notre souci.”

Cad bombe, suntem în plin război

Crin şi Mircea îl au duşman comun pe Traian. Iar Traian îi are duşmani pe parlamentari. Parlamentarii se duşmănesc între ei, fiind la rândul lor duşmăniţi de populaţie. Iar populaţia se împarte, şi ea, în diferite categorii de duşmani: cei care ţin cu Traian îi duşmănesc pe cei ce ţin cu Mircea. Aceştia din urmă îi duşmănindu-i, în final, pe adepţii lui Crin.

Pe scurt, fiecare duşmăneşte pe fiecare într-o Românie care, economic, a colapsat.

Contează cum “i-o zice” Băsescu lui Geoană, nu cum arată şcolile în care învaţă copiii noştri. Revigorant e cum “i-o trage” Geoană lui Antonescu, nu cum suntem trataţi în spitale. Importante sunt aparenţele, frazele, tonul vocii, felul în care dăm ochelarii jos de pe nas, atitudinea, poza, discursul – ah, acest împuţit de discurs care pretinde că generează realitate – nicidecum faptul că s-au terminat banii de pensii, de salarii şi de investiţii. Nimeni nu mai pleacă urechea la „chestii serioase” şi „grele”.

Din punct de vedere politic, românii sunt în stare să-şi amaneteze viaţa pentru o glumă de talk-show, pentru o minciună spusă frumos în campanie, sau pentru o înjurătură din ziar, în cazul în care nu acceptă, pur şi simplu, un kil de ulei.

Ne amuză şi-n ziua de azi că Iliescu i-a spus “prostănac” lui Geoană. Râdem când Băsescu dă în plâns recitând, la Divertis, poezii idioate “despre mama”. Şi suntem bine dispuşi când îl vedem pe Antonescu oţărât tot împotriva lui Geoană şi a lui Băsescu. Moment în care apare Vadim, zbierând că el o să-i aresteze pe toţi. Cine sunt aceşti oameni? Nimeni. Cât valorează ei în viaţa noastră de zi cu zi? Nimic.

Nemâncaţi, îmbrăcaţi urât, inculţi, aproape sălbăticiţi de orizontul îngust în care-şi duc zilele, cocoşaţi de credite şi de datorii, iute băutori de bere la PET şi ultimii din Europa la consumul de pastă de dinţi pe cap de locuitor, “cetăţenii simpli” iau, totuşi, foarte personal atmosfera politică şi se implică necondiţionat în marele război româno-român.

Ce treabă are omul de pe stradă cu Klaus Johannis? Dar cu Croitoru? De ce ar crede într-unul mai mult decât în celălalt? Sau de ce l-ar dispreţui pe unul mai repede decât pe celălalt? Sunt, pur şi simplu, incapabil să înţeleg cum pun românii atîta pasiune în a susţine sau în a denigra oameni pe care, de fapt, nu-i cunosc.

Incapacitatea publicului de a-şi recepta adevăratele probleme este, cred, cauza adevărată a colapsului. Politicienii sunt politicieni. Ei dau ceea ce li se cere. Dacă românii sunt incapabili să recepteze şi să proceseze informaţii care ţin de realitatea economică şi socială în care îşi duc zilele şi sunt apţi, în schimb, să aibă “convingeri politice” pentru care şi-ar neglija propria persoană, atunci în funcţie de asta se învârte toată morişca politico-mediatică. În rest, funcţionează vechile clişee, bine că suntem jmecheri, ne descurcăm noi, uite că un prost s-a găsit el mai deştept să facă pe nebunul în scris! Fiindcă mai are românul cu drept de vot o trăsătură pe care nu i-o ia nimeni: urăşte să-i spui în faţă adevărul despre el. Lasă-l să se mintă, să disimuleze, să se prefacă şi să pretindă permanent că e altceva decât e. Şi apoi priveşte-l cum se scarpină-n cap de admiraţie în faţa prosperului Occident, finalizând resemnat: „La noi nu e bine de loc. Dar ce pot să fac eu?” Tot aşa cum, pe vremuri, când televizorul avea purici era „de la ei”.

În clipa în care nu vom mai cere război la televizor, ci contract social, tot acest „formidabil bordel” se va sfârşi. Ar putea să se sfârşească de pe acum, cu acordul scris al fiecărui candidat la peşedinţie că demisionează după primul an de zile dacă nu reuşeşte să-şi respecte promisiunile pe care le-a făcut pentru acel prim an. Dar cine s-audă? Cad bombe, suntem în plin război…

Toamnă în grădina regală de la la Balcic

Week-end-ul ăsta am ajuns într-un loc în care voiam demult să ajung: la Balcic, la “Cuibul Liniştit” al Reginei Maria, de pe malul Mării Negre. Tot aveam vineri drum la Mangalia, aşa că, sâmbătă, am intrat vreo 70 de km în Bulgaria şi, pe malul mării, trecând prin Durankulak şi prin Kavarna, am ajuns…

Citisem despre “Cuibul liniştit”, îl văzusem doar în fotografii… Şi nu-mi imaginam că acest loc este, de fapt, mai frumos decât îl pot descrie cuvintele. Un domeniu regal, întins pe câteva hectare bune, presărat cu vile ale membrilor familiei regale, grădini botanice, crame, sere, labirinturi şi terasamente, te aşteaptă să-i dedici măcar trei sferturi de zi…

“Grădina Divină”

Vila “Săgeata Albastră” – a Prinţului Nicolae şi a Principesei Ileana…

În vila Prinţului Nicolae era o colecţie senzaţională de vinuri de pe vremea Reginei Maria. Câteva stile erau desfundate şi turiştilor li se punea câte o picăturică de vin vechi în pahar… Am avut ocazia să gust un vin vechi, de migdale. După reţetele de atunci se fac şi astăzi vinuri care sunt puse în vânzare, la castel. (Scumpicele, scumpicele…)

Grădina Botanică era punctată cu menhiri, dolmeni (ca la Stonehenge), cupole de verdeaţă, amfore…

…şi, practic, oriunde întorceai capul, priveliştea era senzaţională.

Pe undeva, pe aici am făcut, cred, fotografiile vieţii mele… Gata să se arunce în gol de pe buza unei amfore imense a cărei culoare o împrumutase cameleonic, o călugăriţă se ruga, se ruga, se ruga… Să vină mai repede prada, fiindcă, după aspect, nu mai mâncase demult…

Exact sub vila “Cuibul Liniştit” era o terasă unde puteai bea ceva…

Şi, în sfârşit, “Cuibul Liniştit”, cu vedere spre mare…

Pe scaunul de piatră se fotografia toată lumea, aşa că nu putea lipsi martie din post:

Crucea de la mormântul Reginei… A fost un moment de graţie în care lumina cădea pe mare printr-o spărtură din nori… Pe cruce era scris: “În Balcic, pe Coasta de Argint, veghează Inima de Aur.”

La final, câteva cuvinte ale Reginei: “Poate că în lumea de azi e mai multă ură decât dragoste. Dar dragostea e mai puternică şi, într-o zi, chiar dacă nu voi mai trăi s-o văd, o s-o înfrângă. “

Câteva informaţii utile: nu vă speriaţi dacă bulgarii nu vor să vă vândă vignete la vamă. Le cumpăraţi de la benzinăriile din drum sau direct din Balcic, pentru suma de 5 Euro (vă puteţi plimba o săptămână prin toată Bulgaria, de banii ăştia). Intrarea la castel este 10 leva de persoană (cam 20 de lei). Nu merită să cumpăraţi rahat bulgăresc, caramele sau suveniruri exact din poarta castelului. Hypermarket-urile sunt la o aruncătură de băţ, preţurile sunt la jumătate. Traficul este OK. Recomand peştele pe care-l vând pescarii ambulanţi…

Şi neapărat zăboviţi în Kavarna, e frumos.

Poate ai geniu, dar talent în mod sigur n-ai!

Lars von Trier este un regizor care continuă să fie la modă. Aşa că am ajuns să văd şi eu câteva filme ale lui. Am rezistat cu greu până la jumătatea Manderlay şi tot aşa în cazul Breaking the Waves. Dar am reuşit să văd integral Antichrist, cel mai nou film al acestui domn, Trier.

Regizorul despre care vorbim mi-a amintit vorba pe care Paul Valery i-a spus-o unui june poet care venise la el, ca la marele maestru, cu nişte versuri: “Dragul meu – îi spune Valery – poate ai geniu, dar talent sigur nu ai!” La fel şi cu Trier. O fi geniu, o fi mare, dar mie mi se pare netalentat.

Părerea mea este că, dacă vrei să faci un film porno, n-ai decât să-i dai un telefon Alinei Plugaru şi să închei un contract cu ea. Dar nu să-mi arăţi sex quasi-explicit între o actriţă urâţică şi un domn şui într-o peliculă pe care n-ai dorit-o eminamente pornografică, fiindcă nu mă şochezi şi nici nu mi se poate servi argumentul adolescentin, complet gratuit într-un film “deştept”, că şi oamenii normali/banali fac sex şi traversează drame. Pariul pe charisma actorului nu se dă în domeniul sexului filmat explicit, în cazul în care despre charismă o fi vorba. Pe scurt scenele puteau lipsi, iar dramele puteau fi conturate mai atent, mai subtil. Dacă tot vrem să vedem un fund, să fie unul frumos. Şi dacă tot vrem dramă, să simţim că aparţine vieţii, nu artei, deşi inversul este, de fapt, mai aproape de adevăr. Dramele vieţii sunt receptate ca drame exclusiv în cheie culturală.

Apoi, dacă vrei, totuşi, să faci un film şocant, cu mult sânge, nu e neapărat nevoie să o filmezi pe o duduie ucisă de nevroză cum îşi taie clitorisul cu o foarfecă ruginită. Tarantino, care n-o face pe intelectualul obscur, a excelat în acest gen de film şi nu-l poţi bate. Între noi fie vorba, doar proştii nu-au înţeles mecanismul psihologic al lui Jigsaw sau luarea în derâdere, în Kill Bill, a filmelor sângeroase, chiar dacă este o luare în derâdere – şi un pamflet – cu personaje şi tensiuni construite, până la urmă, cât de poate de veridic. (Maestrul chinez al artelor marţiale, orb şi cu barbă albă, etern clişeu cinematografic în filmele de gen, e subiect de pamflet în flimul lui Tranatino, îmi pare rău că unii l-au luat în serios…)

Iar dacă vrei neapărat un triller psihologic trebuie să te gândeşti bine dacă îl poţi bate pe bătrânul Hitchcook. Fiindcă nu e o performanţă să faci un film de două ore despre o banală nevroză ireversibilă care, în lumea reală, s-ar fi terminat, în mod simplu, cu internarea pacientei. Pe lângă nevroza prost “redată”, condimentul violenţei în Antichrist este de toată jena. Iar simbolurile – the three beggars… Vai!  Încă o dată, sunt regizori care au excelat în chestia asta – violenţă, nevroză şi simbolism – Trier nu mai are nimic de adăugat… Sigur, poate doar scena în care el ejaculează sânge Aceasta fie-i gloria!

Or, mixând dezinvolt toate genurile şi, totodată, dorind cu disperare să fii profund e ca şi cum ai vrea să ne convingi că o ai mare, în timp ce alţii o au pur şi simplu şi se comportă natural. Mă refeream la organul artistic, nu la altceva… Dar, hai că le putem pune pe toate în oală, putem face un shake cinematografic minunat şi…

… şi scriem mult despre Trier – şi discutăm mult despre Trier. Înseamnă că omul e “mare”, nu?

Să votăm cu mafi(h)oţii cu care rezonăm sufleteşte…

…în fond e o chestiune de sensibilitate personală…

Majoritatea PNL-PSD încearcă să-i facă acum lui Băsescu cam ceea ce i-a făcut şi Băsescu, în urmă cu 4 ani, lui Adrian Năstase, cu sprijinul, la vremea aceea, al Alianţei PNL-PD. E acelaşi joc, aproape tras la xerox.

Sunt un om de dreapta, un liberal convins, dar ce să fac, trebuie să recunosc că PNL a fost cam piţipoancă regăsindu-se în ambele scheme politice. O adevărată constantă tragică a vieţii politice din România acest PNL, păcat de istorie şi de tradiţie… (În paranteză trebuie să spun că, deşi sunt liberal în gândire, nu cred că voi face niciodată politică, fiindu-mi mult prea dragă presa.)

Aşadar, schema este aproape aceeaşi. Năstase – dictator, Băsescu – dictator. Năstase – tiran, Băsescu – tiran. Năstase – tata corupţilor şi al terorii. Băsescu – tata corupţilor şi al serviciilor secrete. Să scăpăm de Năstase! Să scăpăm de Băsescu! Fix acelaşi scenariu în politică. Fix aceeaşi Românie zobită, în afara politicii. Şi fix aceleaşi texte fumate.

Strategia unor Iliescu, Hrebenciuc, Năstase etc. de a se elibera de povara corupţiei, a mineriadelor etc. a fost, pe de o parte, de a-l ţine viu pe Geoană (Ilici a cam mustăcit, e drept), fiindcă nimic din ceea ce este Geoană în PSD nu aminteşte, în ochii prostimii, de tot ceea ce erau ei. Şi, pe de altă parte, de a-i susţine de la o apreciabilă distanţă, pe Antonescu şi pe Oprescu, fiindcă Geoană este, totuşi, cam prea “prostănac” (n-am zis-o eu, ci Ilici, tătucul), fiindcă n-are scor nici cât propriul partid. Adică, mai bine orice, decât Băsescu, singurul politician capabil să înlocuiască “sistemul Năstase” cu propriul “sistem”, singura ameninţare reală pentru băieţii ăştia deştepţi.

Vă daţi seama că un Antonescu sau un Geoană nici n-ar ridica ochii în faţa adevăraţilor jmecheri. Şi poate că nici Oprescu.

Aşa se face că românul se trezeşte pe cap cu Antonescu, cu Oprescu, cu Geoană şi, se-nţelege de la sine, cu Băsescu. Ce să faci, votezi şi tu cu “mafioţii” cu care rezonezi sufleteşte, că de aia eşti cetăţean plătitor de taxe şi impozite.

Acum, e cazul să recunosc că m-am cam grăbit scriind atât de apreciativ despre Klaus Johannis. Când Băsescu a declarat că invitaţia sa la Bucureşti, a lui Klaus adică,  fost hotărâtă la Grivco, acasă la mister Voiculescu, de căptre Hrebe, Ilici, Antonescu şi cine naiba o mai fi fost la respctivul cenaclu literar, ce să mai zici altceva decât că băieţii ăştia chiar aveau nevoie de unul cu aer mai european decât al lor – şi au acţionat în consecinţă. Ceva de genul, bă, pe mine mă ştie lumea că am mulţumit minerilor, pe mine că se măsoară corupţia în numele meu, iar pe mine că sunt Crin şi cam atât, semăn cu Geoană la capacitatea de a atrage voturi, deci hai cu Johannis premier şi dacă iese bine, vivat Republica, ia uite ce deştepţi am fost, ţinem cu ţara, trăiască majoritatea PSD-PNL, jos Băsescu!

Dar nu, nu totul este o luptă de imagine, deşi politicienii stau numai pe la televiziuni, încât te întrebi când mai şi muncesc. Mai sunt şi altele pe care le vom scrie altă dată.

Deocamdată, facem şi noi ca iepuraşul, tăiem unghiile şi vorbim prostii.

Premier neamţ şi parfum franţuzesc, niciodată invers

Propunându-l pe Klaus Johannis premier independent, politicienii liberali au recunoscut, spăşiţi, lipsa de resurse umane – a lor şi a politicii româneşti.

Adică numai un neamţ apolitic, care a reuşit să transforme Sibiul în oaza de civilizaţie a unei Românii putrede, ar mai fi capabil să ţină România în viaţă, barem până la alegerile prezidenţiale. Cred că această propunere a fost rodul unui adevăr istoric asimilat inconştient: identitatea naţională românească s-a format sub rege neamţ, iar eşafodajul instituţional s-a format sub Brătieni. În prezent, după atâta iniţiativă dâmboviţeană, s-a ajuns la concluzia că numai neamţul Klaus Johannis şi eventual alte minorităţi naţionale mai pot fi un factor de echilibru în entropia politicii româneşti.

Vara aceasta am vizitat Sibiul şi sunt convins că mulţi români s-ar simţi mândri de ţara lor, dacă toate oraşele din România ar fi la acest nivel. Însă după ce părăseşti respectiva zonă şi intri, de exemplu, în Argeş, primele indicatoare care dau măsura corupţiei instituţionalizate sunt starea drumurilor şi a monumentelor istorice. Aici banii se duc în buzunarele clientelei politice, în timp ce spaţiul public, degradat şi mizer, seamănă a lagăr, atunci când nu este de-a dreptul un kitsch infect (vezi centrul Piteştiului). Nu demult îi explicam unui coleg de breaslă că cei mai mulţi dintre directorii de instituţii sunt infractori în toată regula, nicidecum profesionişti, dar atâta timp cât ştiu „să facă parte”, existenţa le e este asigurată “în structuri”. Asta este problema noastră a tuturor: ştim adevărul, dar îl tolerăm – lipsiţi fiind de mijloace de acţiune.

Faptul că un guvern al României a căzut, pentru prima dată, prin moţiune de cenzură nu-l îndreptăţeşte pe Mircea Geoană să spună: „Astăzi am făcut istorie!” Cu declaraţia asta, Geoană a fost mai penibil ca oricând, istoria nu se face înlăturând un guvern, ci schimbând în mod fundamental o realitate.

Sigur, acest guvern merita să pice: a fost cel mai incompetent guvern din istoria postdecembristă a României. Iar asta s-a văzut mai ales în modul cum a gestionat criza financiară. Dar trebuie să recunosc că legea pensiilor speciale a fost un proiect bun. Oricum, parlamentarii români primesc o indemnizaţie consistentă, activitatea parlamentară trebuind să fie mai degrabă gratuită, stimulată de convingeri politice, iară nu de privilegii finanţate din bugetul naţional. Ar fi, deci, un abuz strigător la cer să-şi voteze şi nişte pensii aberante. Sigur, parlamentarii au făcut zid viu în faţa butoiului cu miere, arătând încă o dată că ştiu să se înjure de formă şi să-şi apere poziţiile, de fapt. Poate că parlamentul unicameral nu e o idee atât de rea, dat fiind că din Parlamentul bicameral se chiuleşte, uneori, în masă, mai rău ca la ora de dirigenţie din gimnaziu.

Închei spunând că nu am avut niciodată încredere în guvernul de coaliţie PD-L – PSD. Cea mai mare dovadă a incompetenţei guvernului Boc este aceea că sindicatele au ieşit, în masă, în stradă huiduind ceea ce, acum 10 luni, au votat. Nemaivorbind că reprezentanţii PD-L şi PSD s-au înjurat de mamă înainte de a face împreună un guvern şi şi-au adresat acuze incredibile.

Un Klaus Johannis ar fi, deci, necesar. Pentru că e neamţ. Prea neamţ ca să-şi lase elegantul Hermannstadt şi să se mute printre „miticii” agresivi de pe Dâmboviţa.

Indian summer la Goleşti. Mustul fierbea, dădea în vin…

Nu ştiu dacă v-am spus… Sunt mare fan al mustului. Aşa că am dat o fugă până la Ştefăneşti în căutare de. Şi cum mustul din sticlele oamenilor care-l vindeau la marginea şoselei cam fierbea am tot mers până la Conacul Goleştilor, în speranţa că.

La conac era o toamnă superbă.

De întors, m-am întors cu struguri şi cu gutui Şi n-am rezistat tentaţiei unui fotoreportagiu