PDL, USL… aceeaşi mizerie!

O batranica protestatara: Maica, am venit pentru Raed Calafat, aurul tarii!

Mă gândesc că orice român decent ar trebui să fie, în aceste zile “tulburi şi violente”, complet apolitic.

Declaraţiile de tipul “sunt de dreapta, ţin cu Băsescu” sau “sunt de stânga, ţin cu Ponta-Antonescu”, par a fi naivităţi sau lipsă de bun simţ în înţelegerea realităţii.

Naivităţi, pentru că viaţa personală nu depinde de politicieni.

Lipsă de bun simţ în înţelegerea realităţii, în măsura în care a mai opta, din nou, pentru răul cel mai mic echivalează cu o autocondamnare inconştientă la mediocritatea celui lipsit de mândrie şi pretenţii, însă apt, prin lege, să voteze.

Iată motivul pentru care consider că lozinca “PDL-USL, aceeaşi mizerie” este cea mai inspirată, în istoria postdecembristă a României, de la “Ole, ole, Ceauşescu nu mai e!” .

Într-adevăr, românii au înţeles corect: USL este departe, extrem de departe de a fi o alternativă.

Nu-ţi trebuie doctorat nici în politologie, nici în economie, nici în ştiinţe sociale ca să înţelegi că USL nu are de unde să scoată bani pentru pensii, salarii, sănătate, educaţie, autostrăzi, dezvoltare.

Când o lume întreagă se alfă la marginea prăpastiei, ameţită de criză şi în incapacitate de a se redefini, ultimul care ar putea “rezolva” lucrurile este un “discurs populist”, născut din specularea “frustrărilor poporului”.

Piaţa Universităţii a anului 2012 a dovedit, totuşi, că nu, nu există niciun român atât de prost, încât să creadă că, îndată ce va veni USL la putere, se va scrie o lege potrivit căreia salariul minim brut va fi de 2000 de RON, ziua de lucru va fi de 4 ore, iar patronii vor bate personal la uşile viitorilor angajaţi, oferind “locuri de muncă”. Românii din Piaţa Universităţii au reuşit această performanţă uluitoare: s-au ridicat deasupra “pedelismului” şi “uselismului”, evaluându-şi, cât de cât lucid, propria viaţă.

Care a fost reacţia politicienilor români în faţa unui asemenea moment pe care aş îndrăzni să-l numesc grandios? O reacţie de golani.

Nu – USL n-ar fi trebuit să organizeze un miting paralel, cărând “aplaudaci” cu autobuzele în capitală, fiindcă în felul acesta a parazitat (şi compromis) o mişcare socială veridică şi spontană.

Nu – PDL nu trebuia să-i ignore pe români, iar unii membri ai acestui partid n-ar fi trebuit să-i numească pe protestatari “viermi” sau “ciumpalaci”. E cocălăreşte. E de maxim prost gust, chiar dacă unii dintre ei sunt inadaptaţii capitalismului.

Românii – protestatarii adevăraţi! – au ieşit în Piaţa Universităţii pentru a fi singuri în faţa unei clase politice rudimentare şi, uneori, decerebrate.

Acceptarea “politizării” protestelor este o eroare. O înfrângere a spiritului liber.

În Bucureşti, Ponta şi Antonescu n-aveau ce căuta în Piaţă.

Iar în Piteşti, Constantin Nicolescu a avut un tupeu ieşit din comun să ţină un discurs în faţa primăriei în condiţiile în care este cercetat penal.

Ştiu că este riscant pentru un ziarist să scrie toate astea. Fiindcă cineva – oricine – îl poate întreba care e soluţia.

Nu ştiu care este soluţia. Nici nu sunt obligat să ştiu. Dar pot presupune că soluţia este cea individuală, în sensul că fiecare om ar putea să-şi îmbunătătească calitatea propriei vieţi, conservând ceea ce are şi fiind solidar cu familia şi cu prietenii. Nu, nu am o soluţie nici pentru îmbogăţirea rapidă, nici pentru frustrările gen “Logan vs. Merţan” şi nici măcar pentru ceea ce unii numesc decenţă a vieţii de zi cu zi.

Ceea ce ştiu cu siguranţă este că lipsa de alternativă politică poate duce la criză politică. Or, o criză politică suprapusă pe cea morală şi pe cea financiară e clar că nu poate aduce nimic bun. Vă rog să-mi scuzaţi aceste truisme de tipul “apa ia forma vasului în care este pusă”, dar unele lucruri trebuie spuse plat, aşa cum sunt.

Tehnic, poate că un guvern de uniune naţională ar fi soluţia – iar asta ar semăna tot cu o înfrângere, e ca şi cum am spune, împăcaţi cu soarta, precum ciobanul mioritic, dacă asta e să se întâmple, atunci să se întâmple!

În acest punct nu pot să nu am un gând amuzat faţă de “jurnaliştii” care se situează ferm de partea unei forţe politice, înjurând-o pe cealaltă. Nu-i probelmă că sunt plătiţi s-o facă, orice jurnalism este propagandă, mai bună sau mai proastă, iar aşa numita echidistanţă profesională este demult o poveste de adormit copiii, cine vă spune contrariul minte. Dar jenează puţin că nici nu se mai obosesc să caute argumente, îţi dau impresia că au suferit revelaţia ultimă, aceea că argumente nu există! Trompeţii televiziunilor par însăşi personificarea ridicolului, mediocrităţii şi prostiei, unii au “convingeri”, îi vedeţi zbierând ca apucaţii, cel mai adesea pe la Antene. Vehemenţa lor contrafăcută nu convinge pe nimeni. Jenant este că, dacă tot vrei să manipulezi şi să o faci pe marele revoltat, nu eşti capabil s-o faci cu stil. Înjurători de profesie şi revoltaţi de studio TV ne jignesc zilnic inteligenţa…

Sau poate – oh, da! – acolo, în studio, se prăpădesc de grija celor mulţi…

Ar mai fi câte ceva de comentat şi despre cei care afirmă că Monarhia este soluţia finală, dacă vine Regele, ştiţi povestea, creşte nivelul de trai, se măresc salariile, amărâta cu 300 de RON pensie o va duce excelent, bătrânul care n-are bani de medicamente va zburda pe câmpii, iar tinerii vor avea nişte perspective minunate, ieşite din comun etc, pentru că însuşi Monarhul va pune palma sa caldă şi părintească pe creştetul fiecărui dezmoştenit al sorţii. Subiectul îmi pare imposibil de comentat în mod serios, fiindcă românii zilelor noastre au conştiinţă monarhică mai puţină decât au papuaşii. De unde vehemenţa pe acest subiect, nu ştiu. Din naivitate? Din snobism? Aşa „sună bine”?

În concluzie, nici ieşitul în stradă – zile în şir – nu prea ne iese. La un moment dat, nu mai ştim care ne este mesajul, care ne sunt revendicările şi, dacă au chef, politicienii pot veni şi ei printre noi, eterni fanfaroni cu inteligenţă peste medie şi şiretenie absolută, contaminându-ne orice impuls omenesc cu mizerabile conţinuturi electorale.

Şi totuşi, românii dau semne că pricep. „PDL, USL… aceeaşi mizerie!” O constatare lucidă, tristă, dezabuzată, deziluzionată, seacă, scurtă, aproape înţeleaptă.

Etichete: editorial, politică