Războiul româno-român, faza cu bâte şi cărămizi

Scriu acest text privind mişcările de stradă din noaptea de 15 spre 16 ianuarie şi încerc să înţeleg care sunt cauzele şi mizele reale.

Legea sănătăţii? A fost retrasă, înainte de a începe orice protest.

Demisia lui Arafat? Demisia este un act unilateral, o expresie a voinţei personale şi nu cred că dl. Arafat a fost atât de important pentru fiecare român în parte, încât au ieşit cu toţii în stradă ca să-l aducă înapoi, pe poziţia de subsecretar de stat. În fond, nici când au fost reduse pensiile şi salariile n-au fost organizate proteste de o asemenea anvergură, deci îmi vine foarte greu să cred că Arafat, prin demisia sa, i-a unit pe români întru revoltă.

Viaţa grea? Totuşi, au existat timpuri mult mai grele. Şi, dacă te uiţi pe stradă, se vede o oarecare bunăstare în maşinile care depăşesc binişor 25.000 de euro, se vede în numărul însemnat de români din hypermarket-uri şi mall-uri, se vede în staţiunile din străinătate pe perioada vacanţelor, se vede în cartierele rezidenţiale ocupate în totalitate de români, se vede în rata foarte mare a proprietăţii private, se vede în raportările magazinelor privind vânzările. Poate că, până la urmă, nu suntem o ţară chiar atât de săracă.

Mă gânesc că protestatarii normali, neviolenţi – absolut respectabili, români şi ei, fraţi de-ai noştri – sunt oameni înfrânţi în mod regretabil de sistem. Adică sunt aceia care nu pot duce o viaţă normală dacă statul nu-i ajută, dacă nu li se dă, dacă nu sunt asistaţi. Asta înseamnă un singur lucru: românii nu sunt pregătiţi pentru o viaţă liberă. Nu sunt pregătiţi pentru liberalizarea sistemului. Pentru ei, statul – această abstracţiune – trebuie să fie garantul suprem al unei vieţi concrete, sigure.

Românii strigă astăzi că vor libertate, la fel cum au strigat şi acum 22 de ani, dar nu ştiu cât de grea este această libertate. Câte riscuri şi câte responsabilităţi trebuie să-ţi asumi ca s-o ai. Şi cât este de dificil capitalismul – lumea liberă după care am tânjit cu toţii atât de mult – nu pentru angajaţii lui, ci pentru patronii lui. Numai un om care n-a trăit cu presiunea salariilor, impozitelor şi a pieţei din care trebuie să nu iasă, ci să rămână mai departe, înregistrând performanţe şi luptându-se cu concurenţa, nu ştie cât de dificil este să mergi pe propriile picioare. Iată de ce statul paternalist pare mai comod, mai blând, mai protector, mai tovărăşesc. Statul îţi dă puţin, mizerabil şi meschin – dar îţi dă. Revenind la sănătate, este adevărat că spitalele sunt pline de gândaci, că nu sunt medicamente, că mizeria, şapaga şi delăsarea stăpânesc sistemul – dar, cel puţin, fiecare are dreptul să se interneze, nu? Este adevărat că în şcoli nu se mai face carte, că profesorii nu mai sunt bine pregătiţi şi se culcă cu elevele, dar cel puţin fiecare poate face gratuit o şcoală, nu? Pentru menţinerea acestei stări de fapt mi se pare că luptă – la începutul acestui an – românii.

Românii îşi strigă libertatea pe care n-o vor. Şi luptă împotriva unei dictaturi care nu există. Sunt, din nou, paradoxali.

Iată cum arată, totuşi, „dictatura” românească… În România anului 2012, Opoziţia politică este consolidată şi puternică, iar principiul liberei asocieri a fost respectat – nimic nu i-a împiedicat pe liberali şi pe pesedişti să se unească pentru a câştiga, prin alegeri, puterea. În România anului 2012, există televiziuni şi ziare care spun ce vor, când vor. Nu există arestări politice, nimeni nu intră la inchisoare pentru că face parte dintr-un partid politic neagreat de putere. Apar forţe politice emergente şi nimeni nu are nimic de spus. Funcţionează ONG-uri şi nu le desfiinţează nimeni. Există libertatea înfiinţării publicaţiilor şi libera exprimare este garantată. Poţi să-ţi faci societate comercială şi te poţi aventura pe piaţa liberă, punându-ţi la bătaie priceperea, talentul şi puterea. Poţi pleca să munceşti oriunde în lume, dacă România nu-ţi mai place. Te poţi întoarce dacă-ţi place. Şi cel mai important: ai chiar libertatea de a nu munci şi de a nu face bani, dacă aşa vrei (spun asta în contextul în care, pe vremea lui Ceauşescu, nu puteai umbla liber pe străzi fără să munceşti, cu forţa, undeva).

Oricât mă gândesc, încă nu înţeleg care este cauza şi care este miza protestelor. Ce speră românii că vor obţine ieşind în stradă? OK, vor schimba puterea. Vor veni Crin Antinescu şi Victor Ponta, se vor întoarce Adrian Năstase, Viorel Hrebenciuc şi cine mai vreţi voi. Va fi mai bine? Se vor mări salariile? Nu se va mai privatiza niciodată nimic, deci nici sănătatea? O să crească pensiile? O să renunţe băncile la ratele pe care le au de încasat? Va creşte nivelul de trai? Dacă cineva îmi dă asigurarea că se întâmplă toate astea, mă duc şi votez USL!

Apoi, m-au terifiat pancartele pe care scria „Moarte Băsescu!” Moarte? Întreb din nou: moarte? Înţeleg că nimeni nu mai este de acord cu Băsescu. Este o opţiune. Dar în numele unei opţiuni este firesc să facem apel la soluţia finală, precum naziştii, adică să cerem moartea?

Mă uit lung la ultraşii care ies în stradă să se bată Dumnezeu ştie cu cine şi de ce. La grupurile organizate de huligani care îşi fac un punct de mîndrie din a se lupta cu jandarmii… Şi nu pot trage decât o singură concluzie: spaţiul social şi-a pierdut orice eşafodaj valoric şi identitar. Pare că nimeni nu ştie nici ce vrea, nici cine este, nici ce iubeşte, nici ce speră, nici ce ideal are… Chipul omului se afundă în masă, se şterge, o ură nejustificată pare să plutească peste tot şi peste toate… Aşa cum spune un personaj din filmul „Underground”: „Nu este război până când fraţii nu se luptă cu fraţii…”

Războiul româno-român se poartă azi cu bâte şi cărămizi. Ai evoluat, naţiune! Halal!

Etichete: editorial