Mostră de idealism, pe tema societăţii civile

Dacă este să încep anul cu o glumă, aş spune că, într-o lume globalizată, ar trebui să existe o societate civilă globală.

Când rostesc conceptul, izbucnesc în râs pentru că, în marşul economic şi politic al lumii, actorii societăţii civile au comportament cameleonic: încearcă să treacă nevăzuţi, să se adapteze şi să reziste. În umbră se văd mai greu compromisurile, în întuneric nu se vede renunţarea.

Mă mai gândesc că, dacă tot există o Comisie Trilaterală sau un Grup de la Bilderberg, probabil că ar trebui să existe şi un ONG Trilateral sau un Grup Global de Apărare a Intereselor Cetăţeneşti – trilateral sau nu. Şi văd aceste entităţi ca acţionând complementar, nicidecum antagonic, în sensul că responsabilitatea se împarte tuturor în mod egal, ca lumina soarelui. O minimă relaţie de reciprocitate ar trebui să existe, măcar aşa, în spiritul ideii că un membru al unui guvern, fie el român, francez sau german, nu poate ieşi să anunţe scumpiri, criză, tăieri de salarii, prăbuşirea unei monede etc. fără a aduce argumente acceptabile în faţa cuiva, fără a-şi asuma incompetenţe şi fără a fi silit să-şi dea demisia de onoare, în cazul în care se dovedeşte înfrânt de realitate sau excedat de un sistem economic pe care nu-l poate nici înţelege, nici controla. Fiindcă, sper că toată lumea este de acord, criza financiară globală nu este cauzată de sociatatea civilă. Ci – vă rog să-mi scuzaţi expresia – de “strategii lumii”.

Încercând acum să vedem lumea în mic – adică româneşte – nu pot să spun decât că mă uit lung la cadavrul de sfântă al societăţii civile româneşti. Miroase a mir, e plin de bune intenţii, inspiră curăţenie morală şi intelectuală – dar nu mişcă. Stă şi lăcrimează împietrit, doar-doar va spune lumea că e o minune.

Mă gândeam, în visele mele cele mai naive, că aş putea transforma revista “Opinii Libere” – aici, pe plan local – într-o tribună a societăţii civile, că nu degeaba am botezat-o aşa cum am botezat-o. Şi visam cu ochii deschişi că ar scrie în ea medici, profesori, scriitori sau pur şi simplu oameni comuni, însă plini de bun simţ, animaţi de viziuni personale, însă am renunţat la vis îndată ce l-am conturat, pentru că aceste categorii sociale pe care le-am menţionat sunt atât de sărace, încât mi-ar cere bani pentru dezvăluirea într-o revistă a propriilor viziuni, iar revista noastră este, deocamdată, una săracă. În concluzie, până şi crearea unei atmosfere în care ideile să circule liber pare o imposibilitate.

Oamenii uită de una dintre libertăţile lor esenţiale: libertatea liberei asocieri, dacă interesele comune dictează asta. Solidaritatea ar fi mai puternică, în atingerea acestor interese, decât cel mai feroce individualism. “We can win as a team or we can die as individuals”, spunea Al Pacino într-un film. Putem învinge ca echipă sau putem muri ca indivizi.

La final, zâmbesc din nou: încă un text idealist aruncat într-o lume sclavă a cardului de credit. Şi totuşi, cândva, cumva trebuie să se termine şi epoca prostiei. Măcar aşa, în virturea faptului că planeta numără 7 miliarde şi suntem mai mulţi. Sau măcar aşa pentru că, într-o zi, locuitorii marilor oraşe nu vor mai accepta crize contrafăcute fiindcă banii lor au intrat în cheltuieli inutile, stupide şi cu parfum de corupţie.

Etichete: editorial