Eseu despre tăcere

Sunt tare mirat de faptul că aproape toată lumea are ceva – adesea important -  de spus.  

A tăcea pare un gest de sfidare. Sau – cum cred snobii inteligenţi (sau inteligenţii pur şi simplu) - a tăcea este o dovadă de prostie. Dacă eşti la o masă cu prieteni şi taci nu vei fi iertat. (Nu, nu e vorba de mine. Eu mă aprind repede, nu tac, n-am ajuns încă la această înţelepciune, dar pomit…) Privirea vorbăreţului către cel tăcut este întotdeauna arogantă… Se presupune critic că nu-i place compania, fals-îngrijorat că are o problemă gravă, ipocrit-protector că e timid, dispreţuitor că e bleg. La asta duce dieta comunicării. Dacă ar apărea un înţelept tăcut pe lume, ar avea o soartă foarte dificilă. Cu atât mai mult cu cât înţelepciunea rosteşte întotdeauna gânduri simple, cu statut de îngeri ridicoli în vacarmul declanşat de originali complecşi şi genii vocale.  

Totuşi, de ce nu ne putem simţi bine împreună şi tăcând uneori?

Cred că maturitatea unei relaţii – şi între prieteni, şi între un bărbat şi o femeie – este atinsă atunci când se tace în mod spontan, ca să zic aşa    şi nimeni nu vede nimic anormal în asta.  Ba dimpotrivă, un surâs, o sprânceană ridicată, o expresie a chipului îşi recapătă puterea de a transmite ceea ce ştim cu toţii că nu transmite niciodată cuvântul.  

Nemaivorbind de scris… Vedem un film, scriem pe blog. Citim o carte – cu ea pe blog. Mergem la munte, la mare, în Grecia, în Patagonia sau la Răscăieţi – zdup pe bolg, cu poză, cu dovezi! Să afle toată lumea, nu? Să nu cumva să creadă ceilalţi că noi nu trăim intens sau că nouă nu ni se întâmplă lucruri. 

Îmi urlu experienţele personale, deci exist – acesta pare a fi noul dicton cartezian.

Uite, nici eu nu rezist şi vin aici, şi scriu toate astea. Atât de rău îmi pare, uneori, că n-am talent la muzică sau la pictat. Cuvântul n-a surprins niciodată marile adevăruri. Acestea sunt văzute sau auzite, niciodată aşezate în fraze. Şi dacă mă sictireşte ceva în mod total, acel ceva este un discurs. Şi cu câtă stupidă dezinvoltură numim intersectarea discursurilor personale fie dialog, fie comunicare – în realitate, tăcerile noastre ar spune mai mult…   

Recunosc că începe, pe undeva, să-mi placă să tac.

Dar îmi place să tac arogant. Cale lungă până la a învăţa să tac înţelept, nu?

Etichete: filosofie