Aceste stafii de la televizor

Poate niciodată nu m-au interesat alegerile prezidenţiale mai puţin ca acum.

Îmi amintesc că eram, la fiecare tur de scrutin, prezent în faţa televizorului, ascultam dezbaterile, gândeam, calculam, trăgeam concluzii, îmi plăcea să pariez, îmi plăcea să fiu ziarist. Acum îmi este indiferent: din partea mea, poate să iasă preşedintele României şi Dănilă Prepeleac.

Nu scriu ca ziarist, uneori scriu ca om, ca un simplu om care a înţeles, în sfârşit, că raportarea la simbolurile naţionale – şi mai ales raportarea la încărcătura simbolică pe care o aduce cu sine un Preşedinte – este eroarea absolută pe care o poţi face în România. Aici nimic nu e „pe bune”.

Atâta timp cât nu există un contract social asumat ferm, orice se poate spune despre orice, realitatea evoluând independent de discurs. Toate aceste pliante, toate aceste “programe electorale”, toate aceste efecte cinematografice, atitudinile studiate, replicile şi monologurile nu înseamnă nimic. Cuvinte spune Hrebenciuc, cuvinte spune şi Băsescu. Cuvinte spune şi Antonescu. Cuvinte spune şi Geoană. În mare, aceleaşi. Şi aici este fatalitatea. De aici provine sila.

Despre ce vorbesc aceşti oameni, de fapt? Despre ceva ce nu există şi nu va exista niciodată?

Demistificare simbolului Preşedintelui n-a început cu Băsescu. Pentru mine, în clipa de faţă, Băsescu nu mai e nimeni – ca şi Geoană, de altfel, ca şi Antonescu, ca şi cine vreţi voi. Sunt simple stafii care apar la televizor. Demistificarea a început, mai demult, cu Obama. Acele discursuri excelent ticluite – care au atins coarda sensibilă a maselor din toată lumea – n-au avut, nu au şi nu vor avea niciodată acoperire în realitate. “Popoarele” nu există. “Cei mulţi” nu există. Într-o lume în care 50% din banii care se cheltuiesc pentru înarmare ar ajunge pentru soluţionarea problemelor alimentare din continentele defavorizate nu e nimic de spus despre om. Într-o lume în care un copil moare de foame la două secunde, nu mai e nimic de adăugat despre viitor. Şi într-o lume în care o cincime din populaţia planetei deţine 80% din resurse şi bogăţii nu mai poţi spune nimic despre “cei mulţi”, fără să cazi în ridicol.

Preşedinţii joacă cel mai idiot rol: acela în care vor să ne convingă că lumea este încă lume, iar omul este încă om.

Iar într-o Românie mai zobită ca niciodată, Băsescu, Geoană, Antonescu, Dracu’, Lacu’, Sersea, par nişte bieţi păcălici, recitând tirade eterne, promisiuni deşarte. Care nivel de trai? Care drumuri? Care spitale? Care şcoli? Care pensii? Care salarii? Care stabilitate? Care respect? Care normalitate? Care oameni? Care viitor? Care?

Obişnuiam să spun că sunt de dreapta, o dreaptă intelectuală, în care contează principiul încrederii în sine, al iniţiativei, al acumulărilor, al dezvoltării de sine. Acum, cred că nu mai sunt nici de dreapta, nici de stânga, nici capitalist, nici socialist – nici adeptul economiei sociale de piaţă, şi nici al „stângii caviar”. Acestea sunt cuvinte – atâta tot. Omul, aşa cum l-a părăsit istoria, se zbate în această densă perdea de cuvinte, bâjbâind după marele principiu umanist care-l punea în chestiune, cu nevoia sa de protecţie, cu nevoia sa de a iubi şi de a fi fericit, cu nevoia sa de sacralitate şi cu dorinţa de a fi mai mult decât este.

Nu credeam că atunci când „totul este permis” în lume, lucrurile se pot degrada atât de mult. Şi atunci când vorbim în linii generale despre om, fie şi foarte puţin, aşa cum am făcut-o acum, aceşti băseşti, antoneşti şi gioani devin ridicoli, limitaţi, aproape comici în efortul lor patetic de a smulge un amărât de vot.

Din partea mea, niciunul nu va primi nimic. Nimic. Nu-i cunosc pe aceşti oameni. Iar cuvintele lor mi se par mai ridicole ca niciodată.

Etichete editorial, politică