Poate ai geniu, dar talent în mod sigur n-ai!

Lars von Trier este un regizor care continuă să fie la modă. Aşa că am ajuns să văd şi eu câteva filme ale lui. Am rezistat cu greu până la jumătatea Manderlay şi tot aşa în cazul Breaking the Waves. Dar am reuşit să văd integral Antichrist, cel mai nou film al acestui domn, Trier.

Regizorul despre care vorbim mi-a amintit vorba pe care Paul Valery i-a spus-o unui june poet care venise la el, ca la marele maestru, cu nişte versuri: “Dragul meu – îi spune Valery – poate ai geniu, dar talent sigur nu ai!” La fel şi cu Trier. O fi geniu, o fi mare, dar mie mi se pare netalentat.

Părerea mea este că, dacă vrei să faci un film porno, n-ai decât să-i dai un telefon Alinei Plugaru şi să închei un contract cu ea. Dar nu să-mi arăţi sex quasi-explicit între o actriţă urâţică şi un domn şui într-o peliculă pe care n-ai dorit-o eminamente pornografică, fiindcă nu mă şochezi şi nici nu mi se poate servi argumentul adolescentin, complet gratuit într-un film “deştept”, că şi oamenii normali/banali fac sex şi traversează drame. Pariul pe charisma actorului nu se dă în domeniul sexului filmat explicit, în cazul în care despre charismă o fi vorba. Pe scurt scenele puteau lipsi, iar dramele puteau fi conturate mai atent, mai subtil. Dacă tot vrem să vedem un fund, să fie unul frumos. Şi dacă tot vrem dramă, să simţim că aparţine vieţii, nu artei, deşi inversul este, de fapt, mai aproape de adevăr. Dramele vieţii sunt receptate ca drame exclusiv în cheie culturală.

Apoi, dacă vrei, totuşi, să faci un film şocant, cu mult sânge, nu e neapărat nevoie să o filmezi pe o duduie ucisă de nevroză cum îşi taie clitorisul cu o foarfecă ruginită. Tarantino, care n-o face pe intelectualul obscur, a excelat în acest gen de film şi nu-l poţi bate. Între noi fie vorba, doar proştii nu-au înţeles mecanismul psihologic al lui Jigsaw sau luarea în derâdere, în Kill Bill, a filmelor sângeroase, chiar dacă este o luare în derâdere – şi un pamflet – cu personaje şi tensiuni construite, până la urmă, cât de poate de veridic. (Maestrul chinez al artelor marţiale, orb şi cu barbă albă, etern clişeu cinematografic în filmele de gen, e subiect de pamflet în flimul lui Tranatino, îmi pare rău că unii l-au luat în serios…)

Iar dacă vrei neapărat un triller psihologic trebuie să te gândeşti bine dacă îl poţi bate pe bătrânul Hitchcook. Fiindcă nu e o performanţă să faci un film de două ore despre o banală nevroză ireversibilă care, în lumea reală, s-ar fi terminat, în mod simplu, cu internarea pacientei. Pe lângă nevroza prost “redată”, condimentul violenţei în Antichrist este de toată jena. Iar simbolurile – the three beggars… Vai!  Încă o dată, sunt regizori care au excelat în chestia asta – violenţă, nevroză şi simbolism – Trier nu mai are nimic de adăugat… Sigur, poate doar scena în care el ejaculează sânge Aceasta fie-i gloria!

Or, mixând dezinvolt toate genurile şi, totodată, dorind cu disperare să fii profund e ca şi cum ai vrea să ne convingi că o ai mare, în timp ce alţii o au pur şi simplu şi se comportă natural. Mă refeream la organul artistic, nu la altceva… Dar, hai că le putem pune pe toate în oală, putem face un shake cinematografic minunat şi…

… şi scriem mult despre Trier – şi discutăm mult despre Trier. Înseamnă că omul e “mare”, nu?

Etichete filme