Moartea lui Pleşiţă ar trebui să ne dea de gândit

În “Ziarul de Argeş” am publicat acest articol despre moartea lui Nicolae Pleşiţă. Mă bucur că articolul apare în zilele în care se desfăşoară simpozionul “Piteşti – reeducarea prin tortură”.

Moartea generalului de securitate Nicolae Pleşiţă trebuie să declanşeze un reflex firesc al gândirii, o reacţie normală: oare nu cumva am fost batjocoriţi de istorie? Iată un personaj care înseamnă pentru istoria recentă a României cam ceea ce înseamnă ofiţerii nazişti pentru istoria recentă a Germaniei. Dacă în Germania s-a încercat o asanare morală a societăţii, în România minciuna merge mai departe.

Pleşiţă a primit lunar o pensie uriaşă, a beneficiat de cel mai bun tratament medical în spitalul SRI, a primit jurnalişti analfabeţi cărora le-a dat interviuri, s-a comportat ca o vedetă, în timp ce oamenii ale căror destine le-a mutilat fie au murit, fie şi-au continuat viaţa, trăind cu bani puţini, la periferia societăţii. Iată un motiv suficient de puternic să ne fie scârbă de România, de ţara în care criminali comunişti, artizani ai securităţii represive, au ocupat, prin impostură, locuri de top, iar adevăraţii români continuă să trăiască în suferinţă din pensii jenante sau în exil, în ţările care i-au adoptat.

România a mai traversat un moment penibil la moartea lui Ion Dincă, celebrul satrap comunist, care a fost înmormântat cu onoruri militare. Şi atunci românii i-au trădat pe români.

Când îl aud pe Băsescu criticându-i pe cei care îşi afirmă zilnic greaţa de România, îmi amintesc de acea condamnare de paradă a comunismului. Am privit cu entuziasm momentul şi cu o silă imensă circul făcut de activiştii PRM. Cu toţii ne-am fi aşteptat ca acea condamnare să fie urmată, în mod firesc, de o Lege a Lustraţiei în urma căreia asasinii poporului român să îşi piardă privilegiile obţinute prin crimă. N-a fost aşa. Asasinii trăiesc mai departe, ca mari capitalişti. Iar un Proces al Comunismului se lasă aşteptat.

Monica Lovinescu a spus-o, imediat după Revoluţie, la microfonul Europei Libere: “Foştii securişti vor deveni, în scurt timp, marii capitalişti ai României.” Pe fondul entuziasmului din acele momente nimeni nu a crezut-o, ba chiar s-au găsit câţiva care s-o ironizeze. Iată că a avut dreptate şi mai mult decât atât. Represiunea româno-română continuă, sub o formă uşor edulcorată, prin marginalizare economică şi socială. Sau prin asasinat mediatic. Fiindcă trebuie s-o recunoaştem: asasinul mediatic este ultima formă în care sunt turnate caracterele mici, oamenii dispuşi să dea în cap altor oameni, ca să-şi mulţumească stăpânul.

Pleşiţă a devenit personaj de carte, cineva s-a găsit să-l intervieveze şi să scoată un volum cu mărturisiri ale sale. Povestea fără jenă, cum “brichisea” oameni, cum lucra pentru partid şi pentru securitate. Am citit acea carte acum câţiva ani şi cu greu mi-am înfrânt pornirea de a mă duce la Curtea de Argeş pentru a vedea cu ochii mei un vierme. Oricum n-aş fi avut acces, “organele” îl apărau de priviri curate, desigur. Aşadar, în România în care Pleşiţă a devenit personaj de carte, marii autori ai exilului românesc şi ai rezistenţei anticomuniste încă sunt marginalizaţi în şcoala românească. Mă refer la Radu Gyr, la Nichifor Crainic, la Vintilă Horia, la Ion Ioanid, la mulţi alţii. Aceşti mărturisitori lipsesc din programa şcolară, cărţile lor nu se reeditează, sunt de negăsit în librării. Nu veţi găsi niciodată în rafturi “Nostalgia paradisului” de Nichifor Crainic, o adevărată bijuterie a culturii româneşti. Şi nici “Închisoarea noastră cea de toate zilele” de Ioan Ioanid, o mărturisire imensă, în 3 volume, comparabilă cu “Arhipelagul Gulag” a lui Soljeniţân.

Dacă romanul lui Soljeniţân a zguduit Occidentul , despre cartea lui Ion Ioanid nici măcar nu se vorbeşte în România.

În schimb, în Piteşti, oraşul celei mai temute închisori comuniste (şi al lalelelor, dacă vreţi), veţi găsi o şcoală cu numele lui Adrian Păunescu, poetul care recita patetic despre Nicolae Ceauşescu. De ce oare? Răspunsul se subînţelege.

Generaţia mea abia acum înţelege de ce n-a existat un Proces al Comunismului. Oameni ca Pleşiţă ar fi înfundat puşcăriile. Nu s-a dorit aşa ceva. Piteştiul, de exemplu, încă mai colcăie de cinstiţi reprezentanţi ai eşaloanelor II şi III ale PCR. Sunt liberi, fericiţi şi gata oricând să strivească sub călcâi pe oricine le-ar periclita interesele. Îi recunoaşteţi după comportament, după ticurile de limbaj, după atitudine şi după trecut – un trecut pentru care nu dau socoteală nici măcar în faţa propriilor lor conştiinţe. N-au aşa ceva.

Închei cu un citat din cartea lui Ioan Ioanid: „… existenţa ne era zi de zi şi ceas de ceas ameninţată de lipsa celor mai elementare condiţii de supravieţuire. Pe lângă chinurile provocate de hrana insuficientă, de înghesuială, de lipsa de igienă şi de asistenţă medicală şi de greutatea lanţurilor care ne atârnau de picioare, cred că duşmanul cel mai mare al sănătăţii noastre a fost aerul viciat pe care îl respiram. Din cauza gerului de afară şi a camerei neîncălzite, nu puteam conta decât pe temperatura realizată de căldura animală, degajată de corpurile noastre. Aburii respiraţiei noastre, în contact cu zidurile îngheţate, se condensau în broboane de apă care, contopindu-se, sfârşeau a şiroi până jos, pe cimentul camerei.”

Câţi piteşteni, vă întreb, trăiesc şi azi speriaţi, săraci şi cu perspectiva de a nu avea căldură şi apă caldă la iarnă? Câţi piteşteni respiră şi azi acelaşi aer viciat (poate din alte motive, să zicem sociale) despre care vorbea, în cartea sa, Ion Ioanid?

Etichete comunism, editorial, istorie, politică, securitate