O administraţie locală de căcat

… are Piteştiul.

Ştiu, îmi propusesem să nu mai folosesc cuvinte tari, dar până şi cuvintele tari sunt prea slabe, în raport cu indiferenţa, nesimţirea, lipsa de reacţie, îndobitocirea oamenilor… Nu, nu e vorba de apa caldă în postarea asta. Eu am centrală şi mi se rupe de ăia care au crezut în viitorul luminos al Termoficării. Dacă am scris despre apa caldă, am scris şi eu, aşa, ca să mă amuz de imbecilismul celor care se spală cu apă rece la curul cu care au votat.

În fine, e vorba despre câinii vagabonzi. Câinii vagabonzi de care o administraţie impotentă şi, cum am spus, de căcat, nu e în stare să scape, de 20 de ani încoace, de când am ieşit cu toţii din lagărul comunist.

Merge Mişu liniştit cu maşina către hypermarket. 50 km/h, fiindcă respect legea cu stricteţe. Stradă cu sens unic, trei benzi, eu – pe banda cea mai din dreapta. În stânga mea, maşini, evident. La un moment dat, dintre maşinile din stânga, părăsind haita alături de care năvălise lătrând în mijlocul străzii, îmi sare în faţa maşinii un câine maidanez mare cât un viţel. Sare brusc, cu o viteză incredibilă, abia scăpase de un impact cu maşinile pe care le aveam, aşa cum am spus, în stânga. Mi-a fost imposibil să-l evit, impactul s-a petrecut într-o sutime de secundă. L-am târât pe sub maşină şi, în final, am trecut peste el cu roata din dreapta-spate. (În service, când mi-au pus maşina pe elevator, am putut să-i văd trei sferturi din blană rămasă pe şasiu.) Dacă luam de volan stânga provocam un cataclism pe şosea. Dacă luam de volan dreapta, mă suiam pe trotuar, iar pe trotuar erau copii care se plimbau cu tricicleta. Aşa că reacţia de o sutime de secundă a fost să ţin volanul drept. Derepajul spre dreapta a fost mic, n-am putut să-l controlez.

Efecte: farul spart, proiectorul distrus, bara distrusă, radiatorul distrus. Maşina a derapat puţin dreapta, ambele portiere din dreapta zgâriindu-se şi îndoindu-se de stâlpişorii de la marginea trotuarului.

Aşa cum am spus: nu se poate spune că nişte câini trăiesc printre noi. Noi trăim printre câini.

Îmi este jenă că sunt român. Îmi este silă că sunt român. Îmi este scârbă de această ţară în care m-am născut. Vroiam să încep o serie de articole depre “România bună”. Nu mai e cazul.

Şi, da: câinele a murit.

Şi, da: mi-a fost milă, mi-a fost o nesfârşită milă, chiar tremuram de milă, când l-am văzut cu botul plin de sânge.

Etichete mizerii, românisme, trafic