România bună există. Ce ar fi s-o descoperim?

“Becali este substanţa pură a acestei ţări… A existat şi o altă substanţă pură, dar se afla inventariată în muzee. Nu functionează, adică. Este prea rară în halda de steril. Costuri prea mari de exploatare.”

Aşa a scris Valkiria, într-un comment.  Dar eu cred că România bună există, iar Gigi Becali nu e deloc mare brânză, necum “esenţă pură”, cu toţi banii lui.

Încep să nu mai fiu de acord cu lamentările celor care deplâng harababura axiologică a României. Dacă nu suntem capabili să ne mutăm, cu armele şi bagajele spiritului, dincolo de această harababură, ne merităm agresiunile cotidiene.

E adevărat că becalizarea, vadimizarea şi otevizarea – aspre rinocerizări contemporane – ne-au adus în ultimul hal, dar în ciuda acestor afecţiuni, putem găsi, dacă avem puţină pacienţă, o Românie eternă, nealterată şi bună. Există o astfel de Românie, oricât ar părea de neevident. Nu-mi pasă că au uitat de ea bătrânii nivelaţi de principiile reducţioniste sovietice şi părinţii noştri striviţi de comunism. Dureros este că, la această Românie bună, nu au acces – fiindcă nimeni nu le deschide poarta – noile generaţii de tineri. Într-o lume de la care aceşti tineri nu primesc decât câte un brânci plin de brutalitate şi în care nimic nu e gratis, ei au fost învăţaţi să creadă că tot ce contează în viaţă sunt banii. Luptele care se poartă, în spaţiul public, pentru bani sunt stupide fiindcă obiectivele finale sunt stupide. Iar câmpul bătăliei nu este plin de morţi, ci de suflete amputate.

Când societatea te-a modelat în aşa fel încât idealul tău e o vilă mare şi un Merţan negru, poţi să te duci în baie şi să-ţi tragi liniştit un glonţ în cap: înseamnă că ai ratat tot. Nu contează că cel care are aşa ceva nu a făcut nimic ca să merite, iar asta te frustrează pentru că eşti încă prost. Contează doar că tu poţi avea ceea ce el nu va putea avea niciodată. Din păcate nu există dascăli care să le explice tinerilor că principalele lor resure sunt potenţialitatea şi timpul. Că prin aceste resurse se poate ajunge şi la bani, dar că nu asta este finalitatea, ci o autentică realizare de sine care nu înseamnă nici acareturi, nici îmbuibare, nici demenţă consumeristă, ci ridicarea propriilor talente la un anumit nivel de excelenţă şi expresia acestora în spaţiul social.

Cum să-i explici uni tânăr că nu Becali şi nici spectacolul sinistru de la OTV sunt adevărata Românie, ci ora pe care o poate petrece, de exemplu, ascultând „Balada” lui Ciprian Porumbescu, într-o casă ţărănească românească care respiră tradiţie? Dacă aş putea, aş implementa în licee astfel de ore – şi le-aş numi „Ore de cunoaştere de sine”. Sunt convins că s-ar putea recupera ceva din trecut şi din identitate, iar idealul tinerilor români n-ar mai fi o vilă bloncoasă din BCA şi termopan. Şi nici o maşină exorbitantă. Şi nici să facă sex cu nu ştiu ce vedetă porno.

Există o Românie bună, dar n-am vrut s-o moştenim. E ca şi cum generaţiile de dinainte de comunism ar fi vrut să ne lase tot ce au acumulat ca mod de viaţă, ca tradiţie, ca bogăţie, iar noi le-am dat peste mâini, să se ducă dracului în lada de gunoi a istoriei, cu toate realizările lor, cu toate cărţile pe care le-au scris, cu toate tablourile pe care le-au pictat, cu toată politica bună pe care au făcut-o, cu toate muzica pe care au compus-o, căci noi, cei de azi, avem de făcut credite la bancă să ne cumpărăm mobilă de pal melaminat, să punem jaluzele lamelare la ferestrele din dormitor şi să fleoşnim o plasmă de trei pe doi în sufragerie.

Sigur, cei care înţeleg lucrurile astea, reuşesc să-şi facă micile lor oaze liniştite şi fericite, separate de  obsesia creditului doar cu buletinul, de distracţiile ieftine pe care le oferă OTV-ul şi chiar politica zilnică. Aceşti oameni pur şi simplu ştiu care este România bună. Dar, pentru că vorbim de oazele lor, trebuie să mai ştim că în rest este deşertul. Deşertul nepăsării, al prost-gustului, al aroganţei, al răutăţii, al lipsei de caracter, toate căptuşite straşnic cu BCA şi cu termopan şi remorcate la bemveul cumpărat din prima tranşă de bani plătiţi în baza contractului de achiziţii publice din care s-au scăzut, în modul cel mai cuvenit, parandărătul şi poşeta pentru piţipoancă.

Etichete editorial