Exerciţii de cinism

-nu poţi ajuta un om care-şi trage, metodic, picioare-n fund; cel mult, poţi să-l încurajezi-

Intelectualii au luat ca pe o ofensă personală alegerea lui Becali în Parlamentul European. Analiştii politici se nevrozează pentru că electoratul iese la vot momit cu mici & bere. Politicienii se tem de absenteismul combinat cu noul val naţionalist-extremist. Ecologiştii deplâng, prin mitinguri, defrişarea pădurilor.

În fine, fiecare nutreşte micile lui spaime. Micile lui obsesii.

De fapt, eu cred că oamenii lucizi se implică prea mult. Puţină nepăsare şi o doză de cinism n-ar strica. Aceasta este, în fond, comedia absolută: să-i vezi pe proşti cum suferă de pe urma propriei prostii.
Într-o emisiune la Argeş TV, reluând obsesia mentalităţilor bolnave, moderatorul m-a întrebat ce putem face să schimbăm lucrurile, cum putem interveni pentru responsabilizarea electoratului şi a politicienilor.

Habar n-am cum şi, chiar dacă aş avea habar, n-aş clinti un deget.

Este un experiment atât de spectaculos să vezi turmele de “oameni-vită” cum se năspustesc asupra micilor şi ţuicii, votând la indicaţiile vreunui primar unsuros, încât nu merită să invoci contraargumente raţionale. “Tot ce e real e raţional“, spunea un neamţ, pe nume Hegel. “Şi tot ce e raţional e real.” Dacă e să-i dăm crezare lui Hegel, aneantizarea, pentru mici, a propriei conştiinţe stă confortabil în tiparele explicabilului.

Este adevărat că oamenii lucizi se pot simţi frustraţi. Întreg potenţialul lor creativ, social, intelectual etc. se sufocă în marea mocirlă, iar asta le dă, cumva, sentimentul tragicului. Mai ales la vârsta entuziasmului, când percepi Sistemul ca pe o Cloacă împuţită, fiindcă îl raportezi la valori ideale, ţi se pare nedrept să-ţi vezi potenţialitatea moartă pe altarul mizeriei sociale. Dar asta e o criză minoră care trece cu vârsta. Cu timpul înveţi un lucru esenţial: acela că societatea nu contează fiindcă este o abstracţiune, ci contează doar fundul tău, care este al naibii de concret. Românism tipic şi jegos? Nicidecum. Mai degrabă închiderea firească a unui etern cerc vicios. Societăţii nu-i pasă de potenţialitatea mea. Sfârşesc, deci, prin a nu-mi păsa nici mie de societate.

Se taie pădurile? Vom spera la o lume acoperită cu tablă. Ne reprezintă Becali în Parlamentul European? Merită să vedem mutrele siderate ale parlamentarilor europeni, când o să-i facă ăsta “hahalere” şi „boschetari”. “Oamenii-vită” votează pentru mici? Ce poate fi mai desfătător decât suferinţa unui prost care cade victimă propriei prostii – pentru un mic? Nu poţi ajuta un om care-şi trage, metodic, picioare-n fund. Cel mult, poţi să-l încurajezi. Da, e minunat că aţi crezut în Eba. De asemenea, e excelent că vă uitaţi la OTV, noapte de noapte. Iar gustul unui mic primit de pomană e mai viu decât conştiinţa şi idealul.

Dacă aş fi politician aş căuta să fiu, în mod programatic, la fel ca politicienii români. Pentru simplul motiv că societatea civilă mi-ar permite-o. Dacă voi vă lăsaţi călcaţi pe cap, eu de ce v-aş cruţa? Dacă vă privesc în ochi şi debitez clişee pe care le credeţi, de ce aş fi vreodată autentic? Singura filosofie salvatoare pentru toţi cei ce îşi simt potenţialitatea ratată într-o societate greşită este filosofia cinismului.

Etichete editorial