Odihneşte-te-n pace, Irene! În băltoaca ta călduţă…

poate mă mai lăsaţi dreaq cu sentimentalismele voastre ieftine,
şi cu pisicuţele de pe facebook,
şi cu zâmbetele contrafăcute,
oare nu vi s-a acrit de line-uri scrise la limita dintre platitudine şi prostie?
de ochi albaştri, lăcărmoşi, în spatele cărora se cască vidul?
de nebuni care se cred spaghetti puse la fiert, drept care se agită mucios, bălos şi tâmp?
oare nu vi s-a luat de poze demonstrative
şi de kkat-uri repixelate postate la “ambâţ”?
de fericiri standardizate şi sindicalizate, bune pentru tot poporul?
nu vă e silă de nefericiri cartieriste şi proletare – ah, vai, ah -
bonus kitsch-ul lacrimei urduroase, strivite pe obrăjor?
astăzi vreau atitudine,
vreau fraze aspre, cioplite clar în piatra lexicului,
cuvinte ca torpila -
şi mesaje ca obuzul, vii, directe, neechivoce,
ca o condamnare la existenţă,
vreau pumni strânşi îndreptaţi către divinitatea care tace
şi vreau râset sănătos adresat prietenilor,
daţi-mi urlet aprig atunci când doare -
nu-mi daţi smiorcăieli imbecile,
vreau vâlvătăi în priviri şi foc de iad în inimă -
nu îngeraşi leşinaţi şi inimoare roz,
m-am săturat de texte proaste despre iubire
şi de citate piftioase despre adevărata prietenie
scrise de encefalopaţi care iubesc pân’la uşa liftului
şi de ipocriţi care spun prietenilor texte politic-corecte
(corectitudinea politică este marele asasin al spiritului, al dragostei şi al prieteniei),
vreau capete ridicate şi priviri drepte, nu ochi piezişi şi mutre diplomate!
Vreau să văd ură şi vreau să văd dragoste,
vreau femei viteze, înţelepte şi frumoase ca Athena, nu Afrodite handicapate
şi bărbaţi ca Heracle, nu ca Orpheu!
puţin Ares este, uneori, mai necesar decât biata Irene…
repatriaţi în piepturile voastre omenescul,
căci omenescul e mai presus de zei, de dumnezei, de politică, de statistică, de catedrale, de mall-uri, de religie, de ziare, de televiziuni, de facebook, de twitter…
vă afişaţi obsesiv chipurile derutate şi miloage,
cerşind admiraţie şi recunoaştere,
dar trişaţi ziua de azi cu ziua de mâine
şi vă îngropaţi în silabe şontoaroage, precum coropişniţele în bălegar!

Idealul, ca un armăsar tânăr,
zace cu picioarele amputate de circul aparenţelor,
cu sângele scurgându-i-se mut în buretele compromisului momentan,
ca şi cum am trăi oricât ca să trăim oricum,
ca şi cum n-am şti că, îndată ce suntem, am şi fost…

Cu gnoza aşezată pe-un umăr, ca o blană de leu

da, lumea s-a deshis în întregime, o cunosc
misterul ei s-a evaporat ca apa de trandafiri lăsată la soare,
am demistificat totul,
am revrăjit totul,
am demistificat din nou,
iar azi, a mai vrăji încă o dată lucruri, oameni,
sau chiar pe mine însumi,
îmi pare van, cenuşiu, inutil.
Am tăiat pe burtă lumea, realitatea, existenţa
şi i-am prăbuşit viscerele pe asfalt,
mi-am arătat mie însumi conţinuturi fetide, macabre
sau sfinte, mirosind a mir
şi am formulat răspunsuri precise, ca un chirurg.
Ura, dragostea, indiferenţa, pasiunile,
îmi place să cred că am ajuns dincolo de ele
la fel cum galaxiile sunt în afara găurilor negre.
Sau poate eu însumi sunt o gaură neagră
în care totul se resoarbe ca-ntr-o formulă discretă,
- pentru că ştiu,
pentru că am cunoaşterea,
pentru că, în sfârşit, văd rostul lucrurilor
şi nu trec adevărul prin lentila falsă a fericirii sau a nefericirii,
deci sunt – ca singură posibilitate logică – absolut fericit
ca un sfinx
în cazul în care sfincşii or fi şi ei fericiţi…
dau sens existenţei, sunt autoritatea, sunt Demiurgul,
Creaţia începe când deschid ochii,
neantul mi-e la îndemână ca o scrumieră cu gânduri fumate,
sunt Dumnezeu
sau sunt un fir de praf, dacă aici mă aduce fantezia,
eu îmi permit totul,
eu generez lumea -
şi asta e simplu de dovedit:
îndată ce eu nu mai sunt – nici ea nu mai e.
divinitatea este, deci eu sunt,
pentru că de la mine pleacă totul
ca să se-ntoarcă la mine.
da, lumea s-a deschis în întregime,
acum aştept doar să se-ntunece,
să cadă amurgul,
să-i ascundă muchiile, rotunjimile şi unghiurile
şi, încetul cu încetul, s-o piardă într-o noapte înstelată
mirosind ca atunci, la început, a primăvară răcoroasă
şi crengi înflorite,
când nimic nu ştiam încă
şi vraja dintâi stăpânea
ca o regină tânără şi crudă,
gata să fie violată
de-un aventurier cu gnoza aşezată pe-un umăr
ca o blană de leu
şi cu timpul pe celălalt umăr
acceptând minciuna veselă că, totuşi, există timp…

Fortui-te-aş salutar, naţie!

Iată unul dintre efectele imbecilizării în masă…

Într-o naţie de “almanahe” şi “succesuri”, ne prăbuşim de admiraţie în faţa prim-ministrului Mihai Răzvan Ungureanu pentru că ştie ce înseamnă “fortuit” şi “salutar”.

Voi vă daţi seama ce jos sunt standardele atitudinii critice?

A-ţi cunoaşte limba maternă a devenit, pentru toată prostimea ziaristică, ceva excepţional. La naiba, sensul acelor cuvinte se învaţă prin clasa a X-a… Orice absolvent de liceu care s-a pregătit să intre la Litere l-a citit pe Graur. Nu trebuie să fii savant pentru asta.

Însă pentru “oaza” de cretinism jurnalistic – am numit aici televiziunea unde gâdişor a rămas tablou în faţa unui tip care n-a lipsit la lecţia despre paronime – e suficientă o frază coerentă, ca să vedem spectacolul prostiei frustrate, reduse la tăcere.

Şi, pe urmă, pe bloguri şi pe facebook, s-a auzit explozia de admiraţie în faţa banalităţii… Ziariştii care cred că trebuie să lingă toate urmele lăsate de Băsescu pe pământ au umplut blogurile şi facebook-ul cu extazul generat (în slabele lor minţi) de marele, inegalabilul, uriaşul, teribilul… Mihai Răzvan Ungureanu.

Ca să nu mai zic că, dincolo de aceste aspecte tâmpiţele, emisiunea a fost un rateu incredibil. Aproape toate întrebările au fost neinspirate. Şi, când “moderatorul” reuşea să îngaime o întrebare cât de cât directă şi coerentă, Ungureanu răspundea ca Ion Iliescu. Adică fără să spună nimic.

Hait, că suntem o naţie de proşti.

Bătrânul continent îşi face lifting facial

Bătrânul continent se reconfigurează pentru a putea intra în concurenţă cu marile economii emergente: China, India, Brazilia etc. Pentru a eticheta noua reconfigurare, se vorbeşte tot mai apăsat de Statele Unite ale Europei (SUE).

În toate aceste state (care nu sunt încă „unite”, fiindcă importante tradiţii culturale le despart), oamenii de rând (italieni, spanioli, greci, francezi) protestează împotriva tăierilor de salarii, a şomajului ridicat, a preţurilor care cresc vertiginos şi a modificărilor aduse legislaţiei muncii sau sistemului sănătăţii.

Sub privirea popoarelor, un întreg sistem social-protecţionist se prăbuşeşte.

Iar oamenii rămân ai nimănui, în numele unei ideologii globaliste neo-liberale uşor aberante, sau chiar în numele unor abstracţiuni economice de tip „papper-management” care au în vedere exclusiv prosperitatea marilor holding-uri – păienjenişuri de companii şi organizaţii care sunt una proprietara celeilalte, care se creditează una pe cealaltă, care se finanţează reciproc sau se reconfigurează în funcţie de interese, alcătuind un monstru instituţional cu limbaj, cultură şi paradigme proprii.

Oamenii vor avea salarii mici. Vor putea fi concediaţi cu multă uşurinţă. Accesul la servicii medicale le va fi tot mai limitat. Şi, având în vedere gradul ridicat de analfabetism, putem spune că nici şcoala nu mai este – nu va mai fi – o prioritate pentru guverne. Culturile organizaţionale ale holding-urilor private vor înlocui cultura pur şi simplu.

SUE se vor naşte din sacrificiul celor mulţi şi dispensabili. La fel ca în romanele SF, mă gândesc că vom vedea – vedem deja? – o populaţie de some îndobitocite, bolnave, sclave, datoare pe câteva generaţii, osificate conceptual/mental de către marile corporaţii angajatoare, dar locuitoare ale unui continent cu monedă unică, vorbitor de limbă unică (în viitor) şi apt să concureze din punct de vedere economic cu restul lumii.

România trebuie să intre în această horă. Este şi ea un teritoriu care are resurse naturale (inclusiv umane) exploatabile.

În discursul pe care l-a ţinut la data de 7 martie, preşedintele Traian Băsescu a tras toate semnalele.

A vorbit despre „statul care nu poate face faţă singur procesului de globalizare”, despre „limitele politice în consolidarea monedei Euro”, despre „evoluţia viitoare a României care va exista doar în interiorul UE şi ca partener al SUA”, despre „unificarea europeană a sistemului de taxe şi a legislaţiilor” şi aşa mai departe.

Asistăm la un proces istoric de adâncire a prăpastiei sociale între conducători şi conduşi căruia nu ne putem sustrage şi căruia nu ne putem opune decât prin metode clasice şi ineficiente, cum sunt protestele de stradă, grevele, negocierile între patronate şi sindicate. Prost, limitat şi umilit de lipsuri, omul de rând se luptă cu un sistem globalizant pe care nu-l înţelege, pe care nu-l mai poate numi „de dreapta” sau „de stânga” şi căruia nu-i poate aduce nicio corecţie. Indiferent de gradul de violenţă cu care şi-ar urla opiniile, asupra lui se acţionează represiv şi armat.

În lumina acestor detalii, protestatarii români – aşa cum s-au adunat ei în luna ianuarie 2012 în centrul Bucureştiului – par nişte luptători preistorici care aruncă cu pietre într-o navă din Star Wars.

E clar că politica pare, la rândul ei, sora mai mică şi mai tâmpită a economiei.

Opoziţia românească, în speranţa că va smulge capital de simpatie de la amărâţii din drum, s-a grăbit să le promită acestora măriri de salarii, doar pentru ca, două luni mai târziu, să recunoască spăşită că nu va fi posibil aşa ceva.

Îmi cer scuze pentru acest text absolut plictisitor, dar nu văd cum aş fi putut pune în cuvinte, preţ de o pagină şi ceva, inutilitatea oricărui protest social.

Pe de altă parte, trebuie să recunosc că reacţia oamenilor de oriunde din lume mă bucură. Au şi eu un cuvânt de spus, în ciuda faptului că lumea s-a reconfigurat permanent, sub diverse forme, din timpul marilor imperii antice până în prezent. Viziunile organizaţionale, ca să le numesc aşa, nu omul de pe stradă le-a avut, ci aceia care şi-au dorit o depăşire a condiţiei umane. Cum va arăta viaţa protestatarilor de astăzi peste 25 de ani? Este o întrebare care deschide noi şi noi subiecte şi teorii. Suntem tineri, vom vedea cu ochii noştri.

Dacă totul nu e, nimic nu e

Lumea evadează din Text, mutându-se în Imagine, Twit, Share şi Like,
Vedem apusul în Fotografii,
Marea freamătă pe Youtube,
Inimile bat în Emoticoane pentru eternitate,
Zâmbetele se întrepătrund hologramatic, schematic, rece,
Două puncte şi o paranteză rotundă – e suficient.
Ai zâmbit şi azi – de mai multe ori…
Sau chiar ţi-ai permis să râzi larg, zgomotos… )))))))))))))
Puii de pisică devin Marii Proprietari ai gingăşiei şi Capitaliştii blăniţei zbârlite,
Buzz-urile au luat locul saluturilor entuziaste, optimiste.
Hai buzz prietene, hai buzz şi tu,
Hai, Ignore, că m-am săturat…
Hai, Delete Contact, altul la rând!
Display-ul e Universul, e Societatea, e Localismul şi Globalismul,
Toch-screen-ul este Atingerea, uite întindem mâinile unii spre alţii,
Suntem “în linie”, chiar dacă, uneori, din fereală, suntem pe Invisible
- ah bietul H.G. Wells, ce naiv a fost!
(o referinţă culturală inadecvată, scuze, scz)
Oameni serioşi, tridimensionali, se transformă în j-peg-uri abţibild,
Fără adâncime, fără mimică, fără scop,
Dar măcar îi vede lumea,
Sunt văzut, deci exist – nu încape discuţie.
Fete tinere, frumoase, poate un pic prostuţe,
Auto-pozate în baie sau în sufrageria cu bibelourile bunicii
Cu aparatul ieftin, ţinut în mâna dreaptă suficient întinsă,
Cu obiectivul orientat către sine,
Cerşesc prin toţi porii fiinţei lor: Like me! Like me! Like me!
Like me, idiotule, pentru tine m-am dezbrăcat pe internet,
Încât mă vede şi domnul profesor,
Pentru tine m-am chinuit să photoshopez poza asta, încât arăt ca un alian din Sar Treck…
Şi like-urile vin: “Hai, că eşti frumix!”, momentul aproape orgasmatic al speranţei
Este de neînlocuit,
Fiindcă tocmai de aia îl numim “moment orgasmatic al speranţei”.
Important este să ne ruinăm vieţile, străduindu-ne să fim fericiţi.
Important e să arătăm celorlalţi ce suntem,
Nu să fim.
Fiindcă oricum, nu mai ştim ce suntem, dacă om fi ştiut vreodată – scuză de tip ontologic pentru mici ignoranţe cotidiene.
Nu share-uieşti, nu există. Ah, existenţa – ştiam eu că e capricioasă…
Şi mai sunt şi antrenorii fericirii în 10 paşi, un fel de sfetnici contemporani:
3 secrete pentru o carieră bănoasă,
5 paşi ai descoperirii potenţialului tău,
8 idei de îmbunătăţire a sexului în maşină,
6,5 metode de a-ţi convinge şeful să-ţi dea o mărire salarială
Sau 3,14 secrete de a deveni antreprenor de SUCCES, neapărat cu majuscule să se vadă.
Nu sunt sceptic, sunt doar amuzat, în fond viaţa poate fi redusă la o simplă schemă de lucru,
Dacă eşti idiot.
Şi mai sunt şi momentele în care pozăm farfuria cu mâncare, să se vadă că mâncăm,
Ne pozăm în concediu, să se vadă că mergem în concediu,
Ne pozăm în cafenea, să se vadă că bem cafea,
Ne pozăm în maşină, să se vadă că băgăm benzină,
Ne pozăm la serviciu, să se vadă că mergem la serviciu,
Ne pozăm acasă, să se vadă că suntem acasă,
Ne pozăm pe scaun, să se vadă că stăm pe scaun,
Ne pozăm fiind – să se vadă că suntem,
Să nu cumva să presupună cineva cum că n-am fi…
Şi Like, şi Like, şi Like,
Fiindcă dacă totul nu e, nimic nu e.
Şi când nimic nu e, apare Anonymous – care este. Deşi nu este. (un vers aproape vanghelian, lol…)
Undeva la limita dintre fiinţă şi nefiinţă se naşte un nou univers,
Dar cine ar mai avea talentul să-l descrie, să-l iubească, să-l contrazică,
Până şi autorul acestui text senin, amuzat şi inutil cedează – şi se reîntoarce în realitate
Cu coada între picioare, iscodindu-şi sceptic – adică amuzat – existenţa.

PDL, USL… aceeaşi mizerie!

O batranica protestatara: Maica, am venit pentru Raed Calafat, aurul tarii!

Mă gândesc că orice român decent ar trebui să fie, în aceste zile “tulburi şi violente”, complet apolitic.

Declaraţiile de tipul “sunt de dreapta, ţin cu Băsescu” sau “sunt de stânga, ţin cu Ponta-Antonescu”, par a fi naivităţi sau lipsă de bun simţ în înţelegerea realităţii.

Naivităţi, pentru că viaţa personală nu depinde de politicieni.

Lipsă de bun simţ în înţelegerea realităţii, în măsura în care a mai opta, din nou, pentru răul cel mai mic echivalează cu o autocondamnare inconştientă la mediocritatea celui lipsit de mândrie şi pretenţii, însă apt, prin lege, să voteze.

Iată motivul pentru care consider că lozinca “PDL-USL, aceeaşi mizerie” este cea mai inspirată, în istoria postdecembristă a României, de la “Ole, ole, Ceauşescu nu mai e!” .

Într-adevăr, românii au înţeles corect: USL este departe, extrem de departe de a fi o alternativă.

Nu-ţi trebuie doctorat nici în politologie, nici în economie, nici în ştiinţe sociale ca să înţelegi că USL nu are de unde să scoată bani pentru pensii, salarii, sănătate, educaţie, autostrăzi, dezvoltare.

Când o lume întreagă se alfă la marginea prăpastiei, ameţită de criză şi în incapacitate de a se redefini, ultimul care ar putea “rezolva” lucrurile este un “discurs populist”, născut din specularea “frustrărilor poporului”.

Piaţa Universităţii a anului 2012 a dovedit, totuşi, că nu, nu există niciun român atât de prost, încât să creadă că, îndată ce va veni USL la putere, se va scrie o lege potrivit căreia salariul minim brut va fi de 2000 de RON, ziua de lucru va fi de 4 ore, iar patronii vor bate personal la uşile viitorilor angajaţi, oferind “locuri de muncă”. Românii din Piaţa Universităţii au reuşit această performanţă uluitoare: s-au ridicat deasupra “pedelismului” şi “uselismului”, evaluându-şi, cât de cât lucid, propria viaţă.

Care a fost reacţia politicienilor români în faţa unui asemenea moment pe care aş îndrăzni să-l numesc grandios? O reacţie de golani.

Nu – USL n-ar fi trebuit să organizeze un miting paralel, cărând “aplaudaci” cu autobuzele în capitală, fiindcă în felul acesta a parazitat (şi compromis) o mişcare socială veridică şi spontană.

Nu – PDL nu trebuia să-i ignore pe români, iar unii membri ai acestui partid n-ar fi trebuit să-i numească pe protestatari “viermi” sau “ciumpalaci”. E cocălăreşte. E de maxim prost gust, chiar dacă unii dintre ei sunt inadaptaţii capitalismului.

Românii – protestatarii adevăraţi! – au ieşit în Piaţa Universităţii pentru a fi singuri în faţa unei clase politice rudimentare şi, uneori, decerebrate.

Acceptarea “politizării” protestelor este o eroare. O înfrângere a spiritului liber.

În Bucureşti, Ponta şi Antonescu n-aveau ce căuta în Piaţă.

Iar în Piteşti, Constantin Nicolescu a avut un tupeu ieşit din comun să ţină un discurs în faţa primăriei în condiţiile în care este cercetat penal.

Ştiu că este riscant pentru un ziarist să scrie toate astea. Fiindcă cineva – oricine – îl poate întreba care e soluţia.

Nu ştiu care este soluţia. Nici nu sunt obligat să ştiu. Dar pot presupune că soluţia este cea individuală, în sensul că fiecare om ar putea să-şi îmbunătătească calitatea propriei vieţi, conservând ceea ce are şi fiind solidar cu familia şi cu prietenii. Nu, nu am o soluţie nici pentru îmbogăţirea rapidă, nici pentru frustrările gen “Logan vs. Merţan” şi nici măcar pentru ceea ce unii numesc decenţă a vieţii de zi cu zi.

Ceea ce ştiu cu siguranţă este că lipsa de alternativă politică poate duce la criză politică. Or, o criză politică suprapusă pe cea morală şi pe cea financiară e clar că nu poate aduce nimic bun. Vă rog să-mi scuzaţi aceste truisme de tipul “apa ia forma vasului în care este pusă”, dar unele lucruri trebuie spuse plat, aşa cum sunt.

Tehnic, poate că un guvern de uniune naţională ar fi soluţia – iar asta ar semăna tot cu o înfrângere, e ca şi cum am spune, împăcaţi cu soarta, precum ciobanul mioritic, dacă asta e să se întâmple, atunci să se întâmple!

În acest punct nu pot să nu am un gând amuzat faţă de “jurnaliştii” care se situează ferm de partea unei forţe politice, înjurând-o pe cealaltă. Nu-i probelmă că sunt plătiţi s-o facă, orice jurnalism este propagandă, mai bună sau mai proastă, iar aşa numita echidistanţă profesională este demult o poveste de adormit copiii, cine vă spune contrariul minte. Dar jenează puţin că nici nu se mai obosesc să caute argumente, îţi dau impresia că au suferit revelaţia ultimă, aceea că argumente nu există! Trompeţii televiziunilor par însăşi personificarea ridicolului, mediocrităţii şi prostiei, unii au “convingeri”, îi vedeţi zbierând ca apucaţii, cel mai adesea pe la Antene. Vehemenţa lor contrafăcută nu convinge pe nimeni. Jenant este că, dacă tot vrei să manipulezi şi să o faci pe marele revoltat, nu eşti capabil s-o faci cu stil. Înjurători de profesie şi revoltaţi de studio TV ne jignesc zilnic inteligenţa…

Sau poate – oh, da! – acolo, în studio, se prăpădesc de grija celor mulţi…

Ar mai fi câte ceva de comentat şi despre cei care afirmă că Monarhia este soluţia finală, dacă vine Regele, ştiţi povestea, creşte nivelul de trai, se măresc salariile, amărâta cu 300 de RON pensie o va duce excelent, bătrânul care n-are bani de medicamente va zburda pe câmpii, iar tinerii vor avea nişte perspective minunate, ieşite din comun etc, pentru că însuşi Monarhul va pune palma sa caldă şi părintească pe creştetul fiecărui dezmoştenit al sorţii. Subiectul îmi pare imposibil de comentat în mod serios, fiindcă românii zilelor noastre au conştiinţă monarhică mai puţină decât au papuaşii. De unde vehemenţa pe acest subiect, nu ştiu. Din naivitate? Din snobism? Aşa „sună bine”?

În concluzie, nici ieşitul în stradă – zile în şir – nu prea ne iese. La un moment dat, nu mai ştim care ne este mesajul, care ne sunt revendicările şi, dacă au chef, politicienii pot veni şi ei printre noi, eterni fanfaroni cu inteligenţă peste medie şi şiretenie absolută, contaminându-ne orice impuls omenesc cu mizerabile conţinuturi electorale.

Şi totuşi, românii dau semne că pricep. „PDL, USL… aceeaşi mizerie!” O constatare lucidă, tristă, dezabuzată, deziluzionată, seacă, scurtă, aproape înţeleaptă.

Cerneluri

În ultimul timp constat că îmi plac tare mult cernelurile.

Edelstein verde

Tuaregii existenţiali: Peer Gynt şi Nastratin Hogea

Termin de citit Peer Gynt, de Ibsen. Piesa m-a lăsat cu sufletul frăgezit…

Peer Gynt este marele vagabod tenebros, omul care îşi caută, cu disperare şi pasiune, propria viaţă, în timp ce o trăieşte.

Este omul care, deşi convins că este el înşuşi, nu renunţă la a se căuta, mai departe, îndârjit, pe sine. În America, în Maroc, în Egipt, în propriul delir, în nebunie, în braţele unei femei reale sau iluzorii, nu contează, alergând după tot ceea ce nu este încă, dar poate fi vreodată, Peer Gynt este omul total. Este fiecare dintre noi, aşa cum ne autodescoperim într-un nou context, aşa cum, de multe ori, nu suntem în stare să ne auto-cunoaştem, aşa cum ne autodispreţuim sau aşa cum ne iubim până la narcisim. În Peer este totul… vis şi platitudine, idealism şi cinism, lirism şi escrocherie, laşitate şi risc. Obsesia realizării de sine: un Faust scandinav buf.

Citesc şi recitesc piesa lui Ibsen şi nu mă mai satur de monologurile eroului care îşi negociază sfârşitul cu un personaj plin de mister – Turnătorul de Nasturi.

Pariul este acela că Peer a fost “el însuşi” întreaga sa viaţă, un om adevărat, un „nasture lucios şi scump pe haina lumii”, iară nu unul fals, care trebuie topit şi pus din nou în formă. Însă trebuie s-o dovedească. Provocările Turnătorului de Nasturi sunt dure, nemiloase:

Fuseseşi hărăzit să fii un bumb

Pe haina lumii, lucitor şi scump

Dar vezi, n-ai borte şi-ai s-ajungi în ladă

Să fii topit cu cei stricaţi, grămadă.

Peer câştigă negocierea datorită lui Solveig, femeia pe care a părăsit-o pentru a putea fi acel vântură-lume… Solveig este femeia care l-a aşteptat toată viaţa şi care l-a iubit cu-adevărat.

Bătrân, cu Turnătorul de Naturi gata să-l răstoarne în polonic ca pe o materie care trebuie pusă în formă încă o dată, Peer se întâlneşte cu Solveig, bătrână şi ea, în coliba în care o lăsase în tinereţe:

Peer: Unde am fost eu însumi, cât am lipsit de-aici? Eu cel întreg, deplinul, pecetluit pe frunte de Dumnezeu, eu însumi unde-am fost, răspunde-mi?

Solveig: În dragostea, nădejdea şi credinţa mea!

Peer: Ce spui îmi face inima mai grea…

Turnătorul de Nasturi: La ultima răscruce tot ne-ntâlnim noi, Peer. Acum te las, nimica nu-ţi mai cer…

Solveig: Dormi, visează, dragul meu, eu te-o vegea mereu,mereu…

Da, când suntem cu iubiţi cu-adevărat de femeia de lângă noi, suntem salvaţi. Este femeia-soţie, femeia-amantă, femeia-soră, femeia-mamă, femeia întreagă, absolută, totală… Dacă am fost autentici, materia din care suntem făcuţi nu trebuie topită în linguroi şi turnată încă o dată, ca s-o luăm de la început, Turnătorul de Nasturi ne poate lăsa în pace.

Mă gândesc că fiecare bărbat ar trebui să-şi pună o singură întrebare, întrebarea care contează: am fost iubit?

Un singur tuareg existenţial mai este, în literatură, la fel de apropiat sufletului meu, în sensul în care îmi este apropiat Peer Gynt, ba poate chiar mai apropiat, fiindcă nu este tenebros precum eroul nordic, ci… solar – adică mult mai asemănător cu mine.

Ei bine, acel personaj este Nastratin Hogea. Varianta lui Nastratin Hogea cea mai plăcută mie am întâlnit-o demult, în copilărie, în cartea de poveşti a unui rus, Soloviev… De câte ori nu mi l-am imaginat pe Nastratin Hogea cântând pe străzile pline de praf ale Buharei…

Eu Hogea cel vestit rămân

Căci liber sunt şi-mi sunt stăpân –

Şi nu vă mint deloc spunând

Că eu nu voi muri nicicând…

Emiri şi hani, califi, sultani

Mă urmăresc de-atâţia ani,

La mândrul Şah persienesc

Spânzurătoare-mi pregătesc,

Secure-al Turciei Sultan

Şi rug al Hivei mare Han,

Iar eu tot viu am să rămân

Căci liber sunt şi-mi spunt stăpân

Şi nu vă mint deloc spunând

Că eu nu voi muri nicicând.

Cerşind, desculţ şi gol, mereu

Cântând îmi mân măgarul meu

De la Bagdad la Trapezunt

Hoinarul pururi vesel sunt,

De la Stambul pân’la Kabul

De soare pururi nesătul…

Vă las cu un monolog din Peer Gynt, recitat de Florin Piersic.

 

http://www.youtube.com/watch?v=o7qEu9DYfw4

Războiul româno-român, faza cu bâte şi cărămizi

Scriu acest text privind mişcările de stradă din noaptea de 15 spre 16 ianuarie şi încerc să înţeleg care sunt cauzele şi mizele reale.

Legea sănătăţii? A fost retrasă, înainte de a începe orice protest.

Demisia lui Arafat? Demisia este un act unilateral, o expresie a voinţei personale şi nu cred că dl. Arafat a fost atât de important pentru fiecare român în parte, încât au ieşit cu toţii în stradă ca să-l aducă înapoi, pe poziţia de subsecretar de stat. În fond, nici când au fost reduse pensiile şi salariile n-au fost organizate proteste de o asemenea anvergură, deci îmi vine foarte greu să cred că Arafat, prin demisia sa, i-a unit pe români întru revoltă.

Viaţa grea? Totuşi, au existat timpuri mult mai grele. Şi, dacă te uiţi pe stradă, se vede o oarecare bunăstare în maşinile care depăşesc binişor 25.000 de euro, se vede în numărul însemnat de români din hypermarket-uri şi mall-uri, se vede în staţiunile din străinătate pe perioada vacanţelor, se vede în cartierele rezidenţiale ocupate în totalitate de români, se vede în rata foarte mare a proprietăţii private, se vede în raportările magazinelor privind vânzările. Poate că, până la urmă, nu suntem o ţară chiar atât de săracă.

Mă gânesc că protestatarii normali, neviolenţi – absolut respectabili, români şi ei, fraţi de-ai noştri – sunt oameni înfrânţi în mod regretabil de sistem. Adică sunt aceia care nu pot duce o viaţă normală dacă statul nu-i ajută, dacă nu li se dă, dacă nu sunt asistaţi. Asta înseamnă un singur lucru: românii nu sunt pregătiţi pentru o viaţă liberă. Nu sunt pregătiţi pentru liberalizarea sistemului. Pentru ei, statul – această abstracţiune – trebuie să fie garantul suprem al unei vieţi concrete, sigure.

Românii strigă astăzi că vor libertate, la fel cum au strigat şi acum 22 de ani, dar nu ştiu cât de grea este această libertate. Câte riscuri şi câte responsabilităţi trebuie să-ţi asumi ca s-o ai. Şi cât este de dificil capitalismul – lumea liberă după care am tânjit cu toţii atât de mult – nu pentru angajaţii lui, ci pentru patronii lui. Numai un om care n-a trăit cu presiunea salariilor, impozitelor şi a pieţei din care trebuie să nu iasă, ci să rămână mai departe, înregistrând performanţe şi luptându-se cu concurenţa, nu ştie cât de dificil este să mergi pe propriile picioare. Iată de ce statul paternalist pare mai comod, mai blând, mai protector, mai tovărăşesc. Statul îţi dă puţin, mizerabil şi meschin – dar îţi dă. Revenind la sănătate, este adevărat că spitalele sunt pline de gândaci, că nu sunt medicamente, că mizeria, şapaga şi delăsarea stăpânesc sistemul – dar, cel puţin, fiecare are dreptul să se interneze, nu? Este adevărat că în şcoli nu se mai face carte, că profesorii nu mai sunt bine pregătiţi şi se culcă cu elevele, dar cel puţin fiecare poate face gratuit o şcoală, nu? Pentru menţinerea acestei stări de fapt mi se pare că luptă – la începutul acestui an – românii.

Românii îşi strigă libertatea pe care n-o vor. Şi luptă împotriva unei dictaturi care nu există. Sunt, din nou, paradoxali.

Iată cum arată, totuşi, „dictatura” românească… În România anului 2012, Opoziţia politică este consolidată şi puternică, iar principiul liberei asocieri a fost respectat – nimic nu i-a împiedicat pe liberali şi pe pesedişti să se unească pentru a câştiga, prin alegeri, puterea. În România anului 2012, există televiziuni şi ziare care spun ce vor, când vor. Nu există arestări politice, nimeni nu intră la inchisoare pentru că face parte dintr-un partid politic neagreat de putere. Apar forţe politice emergente şi nimeni nu are nimic de spus. Funcţionează ONG-uri şi nu le desfiinţează nimeni. Există libertatea înfiinţării publicaţiilor şi libera exprimare este garantată. Poţi să-ţi faci societate comercială şi te poţi aventura pe piaţa liberă, punându-ţi la bătaie priceperea, talentul şi puterea. Poţi pleca să munceşti oriunde în lume, dacă România nu-ţi mai place. Te poţi întoarce dacă-ţi place. Şi cel mai important: ai chiar libertatea de a nu munci şi de a nu face bani, dacă aşa vrei (spun asta în contextul în care, pe vremea lui Ceauşescu, nu puteai umbla liber pe străzi fără să munceşti, cu forţa, undeva).

Oricât mă gândesc, încă nu înţeleg care este cauza şi care este miza protestelor. Ce speră românii că vor obţine ieşind în stradă? OK, vor schimba puterea. Vor veni Crin Antinescu şi Victor Ponta, se vor întoarce Adrian Năstase, Viorel Hrebenciuc şi cine mai vreţi voi. Va fi mai bine? Se vor mări salariile? Nu se va mai privatiza niciodată nimic, deci nici sănătatea? O să crească pensiile? O să renunţe băncile la ratele pe care le au de încasat? Va creşte nivelul de trai? Dacă cineva îmi dă asigurarea că se întâmplă toate astea, mă duc şi votez USL!

Apoi, m-au terifiat pancartele pe care scria „Moarte Băsescu!” Moarte? Întreb din nou: moarte? Înţeleg că nimeni nu mai este de acord cu Băsescu. Este o opţiune. Dar în numele unei opţiuni este firesc să facem apel la soluţia finală, precum naziştii, adică să cerem moartea?

Mă uit lung la ultraşii care ies în stradă să se bată Dumnezeu ştie cu cine şi de ce. La grupurile organizate de huligani care îşi fac un punct de mîndrie din a se lupta cu jandarmii… Şi nu pot trage decât o singură concluzie: spaţiul social şi-a pierdut orice eşafodaj valoric şi identitar. Pare că nimeni nu ştie nici ce vrea, nici cine este, nici ce iubeşte, nici ce speră, nici ce ideal are… Chipul omului se afundă în masă, se şterge, o ură nejustificată pare să plutească peste tot şi peste toate… Aşa cum spune un personaj din filmul „Underground”: „Nu este război până când fraţii nu se luptă cu fraţii…”

Războiul româno-român se poartă azi cu bâte şi cărămizi. Ai evoluat, naţiune! Halal!

Gânduri…

* Credincioşii mă vor socoti vulgar, dar eu mă întâlnesc cu ideea de Dumnezeu când mă gândesc la Big Bang. Singularitatea cu dimensiune zero şi masă infinită, aflată, înainte de explozie, la limita dintre materie şi idee este cea care ar putea spune o poveste decentă şi acceptabilă despre absolut, despre principiu. Asta înseamnă, cel puţin pentru mine, că marile Cărţi Sfinte sunt politică şi manipulare, fiindcă pun prea acut problema a ceea ce trebuie să facă sau nu trebuie să facă omul. Comandamentele sociale şi morale dizolvă întreagul filon metafizic al Coranului şi al Bibliei… Existenţa în lume a credincioşilor naivi – şi plini de certitudini despre ceva ce nu poţi avea nicio certitudine – arată marile neajunsuri existenţiale: cât de greu se trăieşte cu cerul gol deasupra capului şi, mai ales, cu fatalitatea că totul este aici şi acum. Dumnezeu însuşi ar putea deveni o iluzie dispensabilă. Dar nu se poate renunţa la promisiunea lumii de dincolo şi a nemuririi sufletului, concepte metafizice care nu subîntind nimic, dar foarte accesibile proştilor. Şi totuşi, nicio astfel de promisiune nu justifică atentatele teroriste… Big Bang-ul, oricât ar părea de ateu şi de vulgar, este paşnic. Este neutru. El nu generează fundamentalism - şi nici crimă. Vă puteţi imagina un Big Bang iniţiator de Inchiziţie? Nicidecum. Galileo şi Giordano ar surâde trist… Pe de altă parte, credincioşii îmi vor spune că n-ai cum să te rogi Big Bang-ului. Semn că şi rugăciunile sunt tot politică, iar Dumnezeul clasei clericale, etern stăpân în căutare de supuşi care să creadă şi să nu cerceteze, este într-o perpetuă campanie electorală. Cu cine votaţi? Cu Allah, cu Budda, cu Iisus? 

* Morala s-a născut din compătimire. Dar cum să recuperezi acea morală primară? Îngropat în legi, ţi-ar fi imposibil să mai crezi în compătimirea instituţionalizată şi devenită sistem. Ministerele Justiţiei din lumea întreagă există pentru că nişte Ministere ale Compătimirii n-ar fi fost credibile. Iar la adăpostul justiţiei orice negociere cu morala a devenit posibilă, sigurul ferm şi nenegociabil rămânând factorul legal. Papuaşii, de exemplu, se ajută unii pe alţii, aşa încât, în tribul lor, nu moare nimeni de foame. De ce oare? Pentru că n-au scris legi. Cei pe care în mod nedrept îi numim sălbatici – şi care încă mai trăiesc potrivit tradiţiilor lor pe acest pământ – sunt, de fapt, ultimii umanişti.