Hitler

via

“Îmbunătăţirea condiţiei umane pe tot mapamondul”

David Rockefeller oferă în “Memoriile” sale spectacolul vieţii unei numeroase familii de stăpânitori, pilonul de la care a început totul fiind legendarul John D. şi al său “Standard Oil”.

Sunt uşor de identificat pasajele în care David încearcă să edulcoreze “păcatele” acestei familii. Dar ceea ce contează pentru omul de rând este contactul cu mentalitatea marelui capitalist autentic, a peştelui mare care are puterea de a privi banul ca pe mijlocul suprem ce garantează atingerea oricărui scop şi planeta – cu toate resursele ei umane, naturale şi economice – ca pe un teritoriu ce poate fi luat integral în stăpânire.

Scopul declarat al familiei R. – exprimat prin Fundaţia R. – este nici mai mult nici mai puţin decât “îmbunătăţirea condiţiei umane pe tot mapamondul“.

Măsura familiei este dată încă în primele 50 de pagini. Noi am pus prima piatră la temelia Universităţii din Chicago, noi am creat Institutul pentru Cercetare Medicală, noi am format Comitetul General Educativ, tot noi am creat prima fundaţie filantropică. Noi am creat Centrul Rockefeller în New York. Noi suntem acţionari în cele mai importante bănci.

Şi nu sunt doar banii, şi nu este doar uriaşa avere a familiei. Ci şi accesul la idei. David Rockefeller a studiat la Yale, la Harvard şi la London School of Economic and Political Science, iar în toate aceste centre de top a avut de-a face cu părinţii economiei contemporane. Găsim portrete excelent scrise (de două, trei, paragrafe) care ne apropie de titani: etatistul Maynard Keynes, neintervenţionistul Joseph Schumpeter, socialistul demagog Harold Laski, liberalul von Hayek, Kenneth Galbraith, Milton Friedman, dar şi alţii, mai puţin ştiuţi – Frank Knight, Oskar Lange, Jacob Viner.

Stângiştii apar ca cei care manifestă “mai degrabă invidie pentru cei care au succes decât milă pentru cei care s-au descurcat mai prost.” Cum era Harold Laski. Sau soţul Fridei Khalo, artistul Diego Rivera – despre care veţi citi o poveste interesantă. Capitaliştii vor să dezvolte lumea, iar cei care se opun intenţiilor lor suferă de “pasiuni naţionaliste” - cum sunt, de exemplu, berberii din Alger sau crescătorii de vite din Panama care au girat împrumuturile primite de la Chase National Bank cu…. propriile vite – ulterior marcate “Chase”. “Prin această acţiune – oferirea de credite – am permis fermierilor să se extindă, generând venituri mari pentru Chase şi câştigând reputaţia de bancă căreia îi pasă de bunăstarea oamenilor din Panama” – spune D. R.

Cartea merită citită dacă vreţi să intraţi în psihologia şi în viaţa unui om învăţat “să gândească mare”. A unui stăpânitor. Şi nu e rău scrisă.

Almanahe

* Faptul că Felix a fost declarat turnător al Securităţii (de către Curtea de Apel Bucureşti) poate fi considerată o timidă resurecţie a ideii  de moralitate. M-am uitat să văd ce scriu mercenarii lui lui Felix pe tema asta. Tac ca peştele-n borş, pricepând că orice reacţie ar fi un derapaj în penibil. Oricum, să nu se streseze, chiar şi fără decizia Curţii de Apel, Moartea Morală se abătuse implacabil asupra Motanului Felix. Stă mărturie lipsa de credibilitate a trei televiziuni care n-au putut să disloce două amărâte de procente. (Pe când Ilici, cu mineriadele? Nu aşa curând. Fosila moscovită a dospit precum sarcomul, a produs deja metastaze în PSD, iar partidul e la pat, în fierbinţeală şi delir, aşteptând rezultatele chimioterapiei: Congresul şi noul preşedinte. Care s-ar putea să fie tot una dintre metastazele lui Ilici. Deci moarte sigură.)

* Brigitte Bardot. O bătrână chitită pe protecţia câinilor vagabonzi dintr-o ţară a lumii a III-a. Brigitte, dragă! Du-i în Place Vandome pe toţi şi pupă-i în cur – cu martori!  Nu departe de Piteşti, la Biobaza de la Smeura, sunt peste 3500 de exemplare care nu mai pot fi hrănite şi ar putea fi eliberate pe străzi. O interesează pe Brighitte tot rahatul ăsta? Copiii muşcaţi? Bolile transmise? Peisajul urban “animalizat”? Teroarea de a merge prin cartiere pline de câini teritorializaţi şi agresivi? Idioţi sunt cei care-o iau în serios. Bătrâna a declarat: “Sunt scârbită de cei care conduc România!” Şi noi suntem scârbiţi de tine, Bardot! Din punctul meu de vedere autorităţile ar trebuie să eutanasieze toţi câinii vagabonzi. Beneficii? Pielărie, săpun, export China.

* Am intrat sub scutul antirachetă. Nu vă simţiţi mai protejaţi, mai siguri pe viitorul dvs.? Nu, fiindcă pe aici, pe la noi, se moare de răceală, ploaia de rachete care ameninţă zilnic nu ne mai sperie.

* Şi, nu în ultimul rând, cinci vrăjitoare au început, în această seară, la Cluj-Napoca, un ritual care va dura nouă zile şi nouă nopţi, prin care vor să desfacă blestemul flăcării violet despre care spun că s-a abătut asupra Parlamentului României. Haideţi şi voi:

Alungă răul din Guvernul României, să rămână ţara României curată de farmece, de blesteme, să rămână Guvernul curat, să rămână luminat, veşti bune să ne aducă Guvernul. Am potolit şi am îndepărtat flacăra răului şi a blestemului din Parlamentul României prin stol de păsări negre. Să se îndepărteze tot răul, tot farmecul din Parlament, să nu mai fie ceartă şi dezbinare şi să aibă linişte şi să aibă loc împreunarea puterilor şi a forţelor. Ieşi, răule, din ţara noastră şi din creierii preşedinţilor şi conducătorilor.

* “Ieşi, răule, din ţara noastră şi din creierii preşedinţilor şi conducătorilor!” Fraza asta cu “creierii” e absolut GENIALĂ! Şi mai e şi aia cu “farmecul din Parlament”!

Şi pac cu propunerea la Patriarhie…

Ultima tâmpenie tipic românească m-a convins că naţiunile sunt forme retrograde de organizare socială. Mă declar, carevasăzică, adeptul unei globalizări absolute, nemiloase.

Ideea genială a globalizării a încolţit în mintea lui Alexandru Macedon şi a romanilor – păcat că nu s-a realizat încă de pe vremea lor. Pământul ar fi avut parte de mai puţine războaie şi de infinit mai puţină prostie. Globalizarea este singura care ar impune o corectă relativizare a valorilor locale şi, în final, adormirea orgoliilor stupide, născute din pură ignoranţă. Iar orgoliile locale româneşti dau clasă, nu glumă!

Când am citit că Liga Scriitorilor din România a cerut Patriarhiei canonizarea lui Mihai Eminescu şi introducerea acestuia – ca sfânt – în calendarul ortodox român, mi s-a făcut părul măciucă. Mi-a venit în minte toată armata de scriitori europeni care au trăit în aceeaşi perioadă cu Eminescu şi am extrapolat puţin absurdul românesc imaginându-mi francezii sanctificându-i pe fraţii Goncourt, pe britanici pupând icoane cu Longfellow şi pe spanioli stând în genunchi, cu un aer pios, la poza lui Blasco Ibanez.

De ce a trebuit să fim noi cei mai tembeli dintre toţi? Cum i-ar putea trece prin cap unui om integru (mental şi emoţional) că Mihai Eminescu ar putea fi vreodată sfânt? Numai sub tăvălugul unei globalizări absolute s-ar putea stinge, o dată pentru totdeauna, prostia tipic românească, Eminescu ar avea locul care i se cuvine în literatura universală, iar noi am înţelege, în sfârşit, că valorile noastre – sarmalele, ciorba de burtă şi Eminescu de exemplu – nu sunt constante universale şi nici metafizice. Această prostie – uşor naivă, uşor şireată – pe lângă faptul că ne ţine în loc de 2000 de ani, ne determină să supradimensionăm aşa de tare micile noastre izbânzi, încât sfârşim prin a ne bălăci în ridicol.

Partea proastă este că Biserica Ortodoxă Română chiar ar putea să aprobe propunerea asta fără noimă, având în vede că şi Ştefan cel Mare face parte dintre sfinţi, în ciuda faptului că – vorba lui Petre Ţuţea – “era un curvar, dom’ne!”

Nu spune nimeni să nu ne apărăm, mai departe, “sărăcia şi nevoile şi neamul”, asta facem de când ne ştim, dar hai să nu contaminăm orizontul metafizic românesc din care scot capul Sfinţii Mihai, Nicolae şi Varvara cu Sfântul Eminescu, fiindcă – dracu ştie – peste altă nefericită sută şi ceva de ani, poate ne dă prin cap să facem acelaşi lucru şi cu Adrian Păunescu sau chiar cu Dinu Săraru – păstrând proporţiile, desigur, între talentul lui Eminescu şi talentul ultimilor numiţi.

Eu unul consider că propunerea asta izvorăşte dintr-un entuziasm de prost gust şi dintr-o ignoranţă pe măsură. Sfinţenia se află dincolo de sublim (cota cea mai înaltă a esteticului), iar bariera care le separă este însăşi graniţa dintre fizic şi metafizic. Graniţa asta nu poate fi trecută prin poezie, presă, politică sau orice altceva a mai făcut Eminescu în timpul vieţii sale.

Cine ştie ce inocent, citindu-l, seara, pe Eminescu a avut o străfulgerare intimă care i-a iluminat pentru o secundă vidul interior şi – biată victimă a propriei naivităţi – şi-o fi spus înduioşat: “Ăsta-i un sfânt, domnule!” Şi pac cu propunerea la Patriarhie…

Cum e cu Penescu? Dar cu Mircia Gutău?

Sătul de stupiditatea cotidiană am ocolit, în ultimul timp, să comentez pe blog anomaliile pe care le constat. De la alegerile prezidenţiale încoace, am făcut ciocul mic, dezvoltând teme care nu fac rating, dar îmi fac mie plăcere: filme, cărţi, muzică, poezii. Sau am scris “la general”, fără nume şi prenume, “despre politică”. Cauza? Mostrele de “jurnalism electoral” produse în urmă cu două luni şi jumătate – cele în care se înjura pur şi simplu pe posturile de televiziune – m-au îngreţoşat aşa de tare de meseria pe care o fac de 10 ani încoace, încât am regretat sincer că nu m-am făcut, aşa cum vroiam în copilărie, popă. Ziarişti “cu şatif” înjurau ca la bordel, eu îmi juram că renunţ la tot şi mă fac profesor de filosofie (fiindcă popă nu mai pot, mi-am pierdut naivitatea metafizică).

Acum mi-a mai trecut greaţa de “jurnalism”, deci… Deci să revin la ce am de spus.

Cum e cu Penescu?

În urmă cu 10 luni, discutam cu toţii intens despre arestarea lui Cornel Penescu. I-am ţinut partea lui Penescu. De ce? Fiindcă lupta împotriva corupţiei ar fi trebuit să înceapă cu nemernicii care fură din banii statului, nu cu privaţii care asigură locuri de muncă pentru mii de oameni şi contribuie la buget cu milioane de lei. Dacă Penescu a dat sau n-a dat şpagă era o chestiune de anchetă şi, ulterior, de justiţie. Motivul invocat pentru arest – un arest de 10 luni de zile – a fost însă, pentru mine ca profan, stupit de-a dreptul: Penescu prezintă “pericol social”. Oau! Acum, Penescu a fost eliberat şi – voila paradox! – nu mai prezită “pericol social”. Am spus atunci, o spun şi acum, când mi se verifică intuiţia cu vârf şi-ndesat: lui Penescu i s-a dat drumul doar în clipa în care i s-a prăbuşit imperiul financiar. Ceva de genul… “Contemplă, mon cher, ruinele!” Păcat! Îmi amintesc episodul acela jenant când DNA-ul a descins în redacţia TOP (ziarul lui Penescu) şi a confiscat hardurile din calculatoare, plus agendele ziariştilor. Nici acum nu ştim ce notiţe “compromitătoare” s-au găsit în agendele colegilor mei, Claudiu Diţa şi Mihai Paul Codunas. Ştiu doar că am fost în direct la Argeş TV exact când mascaţii îmi intimidau, un etaj mai jos, colegii şi, împreună cu toţi ziariştii de bun simţ, am spus ceea ce am crezut eu că trebuie spus, anume că Penescu putea fi cercetat în libertate. Astăzi, Penescu îşi contemplă ruinele, angajaţii lui pot să-şi încaseze şomajul, ziariştii pot să privească înapoi dezabuzaţi. Toate astea se întâmplă în România, în timp ce personaje interlope, alături de care ţi-ar fi frică să mergi pe trotuar, “se prezidenţializează” pe micile ecrane.

Cum e cu Mircia Gutău?

Acum, despre Mircia Gutău, primarul din Râmnicu Vâlcea. N-auzise nici dracu’ de el – cu excepţia votanţilor lui, desigur – până a fost arestat pe motiv că ar fi luat şpagă 20.000 de euro ( într-un veceu, spun unii, dar lumea e rea şi poate că sunt numai vorbe). Habar nu avem dacă există o înregistrare în acest sens, care să funcţioneze ca probă. Unii afirmă că există, alţii că nu. Dar ştim că masele sunt uşor de manipulat şi iată-l pe vâlceanul de rând plângând de dragul Făt-Frumosului Gutău şi cerând să fie făcut numaidecât “cetăţean de onoare”. Peste 1000 de oameni au cerut, sughiţând printre lacrimi, trăsnaia asta. Bun, prostia omenească e infinită ca şi universul. Iată de ce… Păi, dacă acea înregistrare (în care se arată că Făt Frumos chiar ia şpagă în miros de urină şi fecale) chiar există??? Să admitem că DNA refuză să dea publicităţii această probă, însă dacă proba ca atare există şi într-o zi, după ce Gutău devine “cetăţean de onoare”, va fi difuzată? Nu se face Râmnicu Vâlcea de râs pentru 20.000 de ani de istorie? Câte un an pentru fiecare euro luat şpagă? Ar fi singurul infractor premiat şi scăldat în lacrimile comunităţii, iar ştirea ar face înconjurul planetei mai ceva ca declaraţia lui Geoană despre “flacăra violet”. Aşteptaţi, oameni buni, să se difuzeze înregistrarea şi dup-aia – văzând cu ochii voştri tencălăul de parai fluturat lângă pisoar sau, dimpotrivă, nevăzând nimic-  poate pricepeţi că “cetăţenia de onoare” nu e chiar un desen animat cu Bamby.

Vedeţi cum adevăratele contururi ale lucrurilor dispar? Dacă oamenii ar gândi mai mult, poate că politicieni-mutanţi, justiţiari-mutanţi şi chiar jurnalişti-mutanţi ca cei pe care îi vedem zilnic n-ar fi posibili.   

Agora

Fanatismul religios generează prostie şi violenţă. Religiile sunt marcate de conflicte şi morţi. Credinţa combinată cu ignoranţa produce mutanţi sociali. Somnul raţiunii – e deja clişeu – naşte monştri. Iar sophia, raţiunea, spiritul, cunoaşterea lucidă, eliberată de zei păgâni sau dumnezei inexistenţi, sfârşeşte arsă pe rug, delapidată, dispreţuită. Sau, cum arată Amenabar în “Agora”, sfârşeşte trist, ucisă de un sclav binevoitor, dar derutat.

Fie în opere de artă exemplare (cum este “Evanghelia dunpă Isus Hristos” scrisă de Jose Saramago), fie în romane comerciale, prea comerciale (cum este “Codul lui da Vinci”), fie în producţii conspiraţionist-vulgare (cum este “Zeitgeist”), fie în filme cum este “Agora” lui Amenabar, Creştinismului îi este arătată latura falsă, ipocrită, uneori hâdă. (Acea latură care are de-a face mai mult cu politica bisericească şi cu ierarhia sacerdotală decât cu personalitatea istorică reală a lui Iisus Hristos.)

Ai spune că violenţa religioasă a rămas acolo, în istorie. Dacă pe glob nu s-ar ucide, chiar şi în zilele noastre, în numele unui Dumnezeu inexistent.

Mi-a plăcut “Agora” lui Amenabar. Îmi plac filmele care le arată credincioşilor de week-end cât sunt de stupide măcelurile în numele credinţei şi care încearcă să le inducă ideea că raţiunea este singura care are de suferit. Şi mă gândesc că artiştii care pun degetul pe tabu-urile religioase sunt nişte temerari. Ignoranţii fanatici sunt, totuşi, mai mulţi.

În rest, adevărul istoric legat de arderea Bibliotecii din Alexandria, nu este chiar aşa ca în film. Să fim serioşi

Generaţia fără memorie

Acum câteva săptămâni, în drum spre Bucureşti, discutam cu un ziarist. Omul se plângea de aşa zisa ignoranţă cu privire la istorie a oamenilor tineri, a inocenţilor care au deschis ochii în abundenţa pseudo-capitalismului românesc şi care iau prezentul drept realitate definitivă. În opinia lui, aceşti tineri nu cunosc, în datele ei reale, istoria recentă a României. Sunt uşor de manipulat şi, în general, nu par să fie interesaţi de “teme serioase”.

Ziaristul avea, într-un fel, dreptate. O analiză pertinentă a trecutului politic, economic şi social – mai exact, o exorcizare reală a ultimilor 60 de ani – n-a existat. Cărţile definitorii s-au tipărit la edituri de buzunar, mărturisitorii trecutului sunt evitaţi, iar sistemul educaţional românesc s-a degradat progresiv. Asupra trecutului s-a impus un fel de omerta. Tinerii au fost îndepărtaţi de cunoaştere, iar pe vidul din mintea lor s-au aşezat confortabil spoiala lucioasă a pseudo-capitalismului consumerist, luminile sterpe ale televiziunilor şi un oarecare urban life-style destul de seducător, încât să le ocupe întreaga energie. Aşa cum spun oameni ca Vladimir Tismăneanu şi Dan Puric, “lipseşte memoria”. Iar această “memorie” lipseşte cu desăvârşire din mentalul colectiv al generaţiei tinere. E trist.

Imaginaţi-vă şcoli evreieşti în care nu s-ar vorbi niciodată despre Auschwitz şi nazism. Pare imposibil nu-i aşa? Ei bine, în şcoala românească nu se studiază abuzurile comunismului. Învăţământul românesc, din acest punct de vedere, suferă de autism. Aşa se face că am putut să văd bloggeri de 20 de ani care cred că Dan Voiculescu este un blogger bătrânel “simpatic” sau care îl consideră pe Ion Iliescu “mare politician” fiindcă “zâmbeşte”. Iar teme ca securitatea sau mineriadele – lucruri pe care noi şi părinţii noştri le-am văzut şi le-am trăit – lor li se par vagi, absconse, nedefinite. Şi apoi, urmează argumentul definitv al unei întregi generaţii: ce mă interesează ce a fost? Eu trăiesc acum, iar problemele prezentului sunt suficiente. Din punctul lor de vedere este un argument legitim. Însă superficial.

Pe măsură ce trece timpul, recuperarea memoriei va fi din ce în ce mai dificilă. Viaţa sub comunism a trei generaţii (bunicii noştri care au prins un pic de monarhie, părinţii noştri şi noi) va rămâne marea necunoscută care determină, din umbră, un prezent cel mai adesea aberant. Seniorii mărturisitori ai crimelor comunismului din România vor muri, cărţile scrise vor putrezi în biblioteci şi nicio editură nu le va retipări, învăţământul românesc se va zbate, mai departe, în faliment. Într-o ţară în care n-a avut loc un Proces al Comunismului şi al cărei Parlament a refuzat să scrie Legea Lustraţiei, avem de-a face – în continuare – cu un capitalism clientelar şi de partid.

“Poate nici n-ar fi bine să existe un Proces al Comunismului. Ar elibera multă ură şi ar provoca mutaţii sociale” – mi-a spus, îngrijorat, respectivul ziarist. „Atunci să nu ne plângem că trecutul se uită, iar prezentul este tulbure”, i-am răspuns. „Procesul de la Nurenberg a eliminat o sumă de incertitudini, iar foştii generali nazişti au fost căutaţi în întreaga lume.”

Sigur, nu fac o comparaţie imposibilă între Germania nazistă şi comunismul dintr-o ţară pe care Churchill a donat-o, în proporţie de 90% lui Stalin. Discut pur şi simplu despre răul istoric care nu se măsoară niciodată în numărul de victime – ci în victime pur şi simplu.

Nu sunt adeptul condamnărilor, ci al exorcizării. Trebuie să se ştie că, printre noi, mai trăiesc eroi, deşi nu se văd, iar atunci când se văd îmbracă aparenţele simplităţii. Trebuie să se ştie că cei care au făcut răul trăiesc mai departe, se bucură de privilegiile pe care le-au dobândit prin crimă şi genocid economic şi eludează permanent discuţiile despre trecut.

P.S. Am alcătuit o bibliografie aproximativă cu primele cărţi despre comunismul din România (şi nu numai) care mi-au venit în minte. Dacă mă străduiesc, poate îmi voi aminti şi altele. Aceste cărţi merită măcar răsfoite de către orice jurnalist care vrea să afle mai multe despre geneza oamenilor politic actuali şi de către orice tânăr care vrea să înţeleagă, pentru sine însuşi, trecutul recent al României.

* Ion Ioanid – Închisoarea noastră cea de toate zilele (5 volume), Ed. Albatros 1991
* Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir – Explorări în comunismul românesc (3 volume), Polirom
* Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir – O lume dispărută, Polirom
* Ion Raţiu – Moscova sfidează lumea, Ed. “Românul Liber”, 1990
* Alina Mungiu – Românii după 1989, Humanitas
* Ruxandra Cesereanu – Gulagul în conştiinţa românească, Polirom
* Nicolae Steinhardt – Jurnalul Fericirii
* Constantin Ticu Dumitrescu – Mărturie şi document (2 părţi a câte 3 volume), Polirom
* Analiza dictaturii comuniste din România – Raportul final
* Ion Varlam – Pseudoromânia, Ed. Vog 2004
* Florin Constantin Pavlovici – Frica şi pânda, Ed. Muzeul Naţional al Literaturii Române
* Florin Constantin Pavlovici – Tortura pe înţelesul tuturor, Ed.
* Hannah Arendt – Crizele republicii, Humanitas
* Hannah Arendt – Originile totalitarismului
* Alexandr Soljeniţân – Arhipelagul Gulag
* Cărţile lui Paul Goma
* Cărţile Monică Lovinescu

În fond, ce “ne aduc” filmele pe care le vedem?

Intru pe secţiunea “Film” a publicaţiilor on-line. Şi sunt realmente agasat de acest “Avatar”. Staţi, nu daţi cu piatra, încă nu ştiţi unde vroi să ajung… De peste tot îmi sare în faţă gagica aia verde, de 3 metri, cu 58 la picior. Un pseudo-desen animat, esenţialmente comercial, făcut să înduioşeze masele populare cu privire la – helas! – “meschinăria omului”, ocupă inadecvat ideea profundă de film. Lasere, tată – vorba reclamei! În afară de faptul că James Cameron este aproape de a-şi depăşi propriul record de încasări, nu văd altă noutate cu potenţial de ştire despre “Avatar”. Să ne înţelegem: e business, dară nu film.

Totuşi, simt că încet, încet se face dreptate.

Dreptate, nu în sensul unei comparaţii imposibile între un movietainment american şi un film de artă european. Ci în sensul că numărul celor care separă arta cinematografică reală de pseudo-arta ultra-procesată pe calculator începe să crească.

Cu adevărat interesantul film regizat de Radu Mihălieanu – “Le Concert” – începe să ocupe poziţia din stânga-sus a LCD-urilor. Altfel, pelicula este nominalizată la şase categorii ale premiilor Cesar – Cel mai bun film francez, Cel mai bun realizator, Cel mai bun scenariu etc. – potrivit presei franceze. Iar lucrul ăsta pe mine mă bucură.

Eu nu ştiu ce le-a adus “Avatar” celor care l-au privit, în afară de un spectacol grandios al efectelor speciale. Cam atât mi-a adus şi mie. Însă ştiu ce mi-a adus “Le Concert”…

Iată ce…

Sunt un om care nu ştie să asculte muzică clasică. Adică ascult ca un profan, fără să fac diferenţa între o interpretare şi alta, fără să recunosc octave, cvinte, cvarte, arpegii, solfegii – şi aşa mai departe. Nu recunosc nici măcar notele pe portativ. Unele concerte îmi plac în mod spontan. Altele nu. Iar concertul pentru vioară al lui Tchaikovski (în interpretarea lui Jascha Heifets), deşi îl aveam în maşină de o grămadă de timp, nu m-a mişcat, fiindcă nu “ştiam” să-l ascult. (Acum îl compar cu interpretarea lui Oistrach, dar asta e altă vorbă.) Ei bine, povestea din “Le Concert” mi-a deschis acest… concert, ca pe o încăpere luminoasă în care intram neimpresionat, cu ochii tulburi. Şi m-a făcut să mă gândesc câte alte concerte îmi scapă, pentru simplul motiv că… nu ştiu să le ascult. (Nu că acum aş “şti” în sensul strict al termenului, dar măcar… rezonez.)

În comparaţie cu asta, “Avatar” nu mi-a adus nimic. L-am văzut imediat ce a apărut şi l-am uitat imediat ce s-a terminat: film de consum, deci, când vrei mănânci floricele. Concertul pentru vioară al lui Tchaikovski – coloana vertebrală a filmului lui Mihăileanu – îl ascult şi acum… Şi are câteva “fraze” muzicale care mă impresionează la sânge, fiindcă redau pasiunea geniului tumultos cuprins de cele mai intense trăiri.

Care sunt aceste “fraze”? Le găsiţi începând cu 5:19 până la 5:53, dar mai sunt şi altele… Pun mai jos interpretarea lui Heifets, despre care s-a spus că tehnic este perfectă, în vreme ce a lui Oistrach, sentimental, este inegalabilă.

Dacă v-am tentat, mă bucur. Oricum, la Mall, sala “Concertului” rămăsese aproape goală. Toţi se năpusteau la… “Avatar.”

Lumea gustase timpul: virtutea era praf, păcatul avea petale

Descopăr un concurs interesant: proză arhiscurtă. Eu unul scriu cam “pe larg”, recunosc. Aşa că mă întreb: pot scrie şi arhiscurt? În 500 de caractere? E o provocare pe care o accept jurnalistic, referindu-mă la cel mai sângeros cataclism de pe glob: cutremurul din Haiti. Întrebarea mea este… Au loc viaţa, moartea şi destinul în doar 500 de caractere?

Iată textul:

Dumnezeu a tresărit. Ultima dată a făcut-o acum patru miliarde de ani: cochilia melcului a oglindit spirala galaxiei. Lumea era tânără. Acum, ziarele scriu: “Cutremur în Haiti”. „Când Răul se termină, Binele se termină. Exist dacă ajung unde oamenii mă caută. Între zid şi inocenţă”, gândi Dumnezeu. Lumea gustase timpul. Agenţiile ţăcăneau: „200.000 de morţi!” „Un bebeluş de 23 de zile a supravieţuit sub ruine. Micuţa Elisabeth a vrut să trăiască.” Dumnezeu a zâmbit. Cum n-a mai zâmbit niciodată.

Trimit la concursul de proză arhiscurtă de la Trilema.

Message from the Violet Flame there is!

Dacă este adevărat că Flacăra Violet îţi dă forţă, FC Argeş n-ar fi trebuit să retrogradeze niciodată. Iar Penescu ar fi trebuit să umfle maţul cu elixirul tinereţii în Laguna Albastră. Or, lucrurile stau fix pe dos: deşi culoarea FC Argeş e violetul, e chipa e zdrenţe. Iar Penescu e la mititica.

Dar nu asta contează. Când am avut noi vreodată încredere în Herebenciuc, ca să avem tocmai acum? Pentru mine, unul, Hrebenciuc n-a fost niciodată nimic mai mult decât un caraghios care crede în Ezoterism şi fabulează despre Flacăra Violet, iar privilegiile de care se bucură sunt perfect explicabile într-o ţară de proşti.

Interesant e că avem în fruntea Senatului un “diplomat de carieră” care a prins igrasie la mansardă, iar presa – cândva curvă cu pretenţii, iar astăzi sugătoare la mogul  – stă şi bagă beţişorul printre gard la pitici, doar-doar se varsă lăturile din troacă şi capătă moca un supliment alimentar.

Nicio casă de nebuni nu se sesizează, niciun cabinet psihiatric nu fierbe, semn că nebuniei i se iartă orice exces atunci când de politică depinde până şi soarta pisicilor. Cine şi-ar permite, oare, să afirme răspicat că Geoană (atât el, Mircea, cât şi ea, “Mihaela, dragostea mea”) are nevoie de tratament de specialitate? El este Preşedintele Senatului, iar ea este distinsa lui soţie – românii au ajuns, vai, atât de limbişti din cauza sărăciei, încât nicio ieşire din decor nu-i mai supără, dacă se adaugă funcţiei.

Azi, românii tolerează declaraţii despre “atacuri energetice”, mâine o să creadă că marţienii refuză să le mărească pensiile şi nici la negocieri nu vor să vină.

Iată-ne, deci, adunaţi în jurul Flăcării Violet, unii mai Ezoterişti ca alţii (şi unii mai Raţionalişti ca alţii), în pragul unui război vechi de când lumea: există ceva dincolo? Suntem numai trup sau avem şi spirit? Iar ăia care zic că “da” sunt gata să le de la gioale ălora care zic că “nu”. E un fel de Ceartă a Universaliilor, cu iz dâmboviţean despovărat de tradiţia medievală, capacitatea noastră de relativizare fiind atât de puternică, încât până şi marile teme pot sucomba la televizor, printre ţâţe şi cocalari, în prime.

Nu contează că Obama a citit ştirea în NYT, la prima oră, nu contează că ne facem de căcat pe glob cu o dezinvoltură demnă de Miţa Biciclista, important este că atunci când, pur şi simplu, nu mai credeam că suntem şi noi buni la ceva – atunci când ne întrebam şi noi cu disperare oare la ce suntem pe locul 1 în mod cert şi indubitabil – răspunsul a venit timid, într-un cap de ştire: “România este exportatorul numărul 1 de prostituţie“. Carevasăzică, futai pe bani în Europa versus ezoterism televiziv în ţară.

Voi ce pe pariaţi? Care ar putea fi – în noua lumină (violet) a declaraţiilor politice – brandul de ţară?