“…în 1913, multe lucruri erau franţuzeşti…”

Îmi îngrop acest sfârşit de săptămână într-o carte savuroasă: “Troica aminitirilor. Sub patru regi”, de Gh. Jurgea Negrileşti.

Ce boier! Ce talent scriitoricesc remarcabil! Şi, mai ales, ce întâmplări din belle epoque – şi chiar din primii ani ai Primuluri Război Mondial, povestite mai cu, mai fără perdea, dar oricum, cu farmec de cozeur trăit în luxul elitei româneşti! Apoi, interbelicul… O carte care nu vreau să se mai termine…

“Pe urmă, era bastonul ţinut de mâna înmănuşată. Mănuşile, de culoarea untului proaspăt, se schimbau de două ori pe zi. De la bunicul meu, am moştenit 114 perechi. Bastonul era ceva foarte important… Cu bastonul chemai birja, conduceai trăsura sau maşina, înfigând vârful în coastele vizitiului sau ale şoferului. Lui Manzanos, băcanul din Strada Domnească, ce saluta cu pălăria până la genunchi, i se răspundea cu bastonul dus la borul gambetei, gest însoţit de un zâmbet protector. Pentru alţii – o privire severă. Erau gesturi pe care, dacă nu le cunoşteai, erai imediat simţit de prostime.

Băcanul din Dogărei, Climis, când s-a văzut milionar, şi-a cumpărat baston şi gambetă. A ieşit la biserica grecească, acolo unde erau muscalii cu trăpaşi Orlov şi a făcut semn celui mai de lux birjar:

-Mai aşteaptă, i-a răspuns Fedia, arătându-i biciul.

Atunci, Climis, şi-a cumpărat un automobil care rivaliza cu cel al lui Auschnit, bogătaşul.”

Orgoliul de aristocrat al lui Negrileşti opreşte memoriile la 23 august 1944. Aveau să vină comuniştii, avea să vină “domnia mitocanilor şi a mediocrilor”.

Heavy Rotation – Pauvre Diable

Incroyable
On t’a vu errer dans les rues
A des heures improbables
Hurler a tes amours decues
Pour un miserable
Une pauvre fille aneantie
Par un pauvre diable
Pitoyable
Tu noies tes illusions perdues
Dans des bistrots minables
Tu pleures dans des bras inconnus
Que tu crois charitables
Une pauvre fille qui se maudit
Pour un pauvre diable
Pour un fils de salaud
Qui tue avec des mots
Un frimeur, un macho
Que tu avais trouve beau
Un petit escroc
A qui tu donnais trop
Qui t’a pas fait de cadeau
Quand il t’a tourne le dos
Pleurer
Tu ne fais que pleurer
Tu vis dans tes pensees
Et ca te fait pleurer
Pleurer
Tu ne fais que pleurer
C’est fini de danser
La fête est terminee

“Ultimul drum”. Sau “Stinge-mi neamul!”

La sediul PNL Argeş, am descoperit o stică de trăscău cu faţa lui Băsescu pe ea. Colegul Călin Popescu a “lovit” cu aparatul foto. Deputatul Andrei Gerea s-a încumetat să deschidă “delicatesul”, iar eu m-am încumetat să miros. Puteai otrăvi un elefant cu băutura aia alcoolică obscură. Nu era vodka, nu era ţuică, nu era răchie… Era ceva gen “Ultimul drum”. Sau “Stinge-mi neamul!”

De la posterul Ancăi Barbu cu bâta de basseball în mână, asta e cea mai tâmpită formă de campanie electorală pe care o văd. Altminteri, pe Băsescu să-l luăm în serios, nu?

Ca să vă amintiţi şi acest moment… Doare, ştiu.

Romanian Vertigo

Nu este şi asta o postare politică, dar la început vreau să fac o precizare politică. Poate cam lungă, dar necesară.

Deşi am explicat limpede, unii se ambiţionează să creadă, în mod superficial, că sunt ati-Băsescu – şi atât. Or, cred că a reieşit din tot ce am scris că sunt şi anti-Geoană, şi anti-Antonescu – în mod profund şi definitiv. Toate astea, fără să fiu anti-sistem sau, Doamne fereşte, anarhist. Departe de mine aşa ceva.

Am fost, în schimb, un naiv, un stupid care, până acum jumătate de an, credea că, în spaţiul românesc, sunt posibile doctrine şi convingeri. Mezalianţa PSD-PNL şi “episodul Grivco” m-au convins că doctrinele şi convingerile au murit. Conştiinţele politice, la fel. Iar Băsescu este departe de a fi “deranjat” sistemul, aşa cum spus susţinătorii săi. Şi-a creat propriul sistem politico-economic, la fel de rapace ca şi celălalt, de fapt asta i-a fost toată ambiţia. Iar întrebarea care se pune este simplă: dăm sistemul vechi pe cel nou? Mie îmi este indiferent. Am spus-o şi o repet: m-aş fi dus la vot pentru un singur om – Radu Duda. Şi cum Duda nu mai candidează, eu nu voi vota. Conştiinţa mea e de dreapta. Dreapta adevărată, nu basmele proaste înşirate la TV. Şi nu mă simt reprezentat de niciunul dintre actualii candidaţi. Sorry.

(Dacă mai sunt naivi care se încăpăţânează să creadă că PD-L înseamnă “dreapta”, probabil vor fi dezamăgiţi – sigur, sper să nu li se întâmple aşa ceva. Totuşi, un exerciţiu de gândire le-aş propune… Dacă Băsescu va pierde, cam câţi pedelişti credeţi că vor pleca în bejenie spre alte partide? Mulţi desigur, mai ales că jumătate dintre ei sunt foşti liberali, iar jumătate dintre aceşti foşti liberali sunt foşti ApR-işti, din care jumătate au fost, pe vremuri, la PDSR, iar acum înjură comunismul. Deci? Când ştii dosarul respectivilor oameni şi când le cunoşti bine trecutul, lucrurile sunt simple. Timpul o va arăta.)

Am spus că nu va fi o postare politică şi uite că, în mare parte, a fost.

De fapt vroiam să scriu câte ceva despre o carte pe care o citesc acum – “Inamici publici”, un dialog între doi intelectuali contemporani francezi, Michel Houllebecq şi Bernard Henri Levy. Cartea mi-a împrumutat-o Cristi – a citit-o de curând – şi cred că vom discuta despre duelul verbal dintre BHL şi MH. Nu va afla prea multe acum, voi spune doar că, cintind, sunt contrariat. Teribil de contrariat.

De Bernard Henri Levy răsfoisem, mai demult, “Reflecţii asupra războiului, răului şi sfârşitului istoriei” şi “American Vertigo” – şi m-au impresionat reportajele sale scrise din cele mai fierbinţi zone de conflict ale globului.

Am refuzat, în schimb, să citesc romanele lui Houllebecq. Poate n-am avut timp. Sau chef de un romancier francez contemporan.

Ei bine, cei doi au scris “Inamici publici” sub forma unui schimb de scrisori. Modul în care ei judecă omul şi condiţia umană, intelectualul, scriitorul şi conceptele politice de “dreapta”, “stânga”, “capitalism” sau  “socialism”  mă intrigă pe de o parte, dar, pe de altă parte, îmi deschide ochii asupra gradului de înapoiere politică în care se află România. Suntem în epoca de piatră, ce să mai spun. Iar o bună parte din intelectualii noştri se vede că şi-au călcat principiile pentru a nu se mai întoarce niciodată în mizeria în care i-a îngropat comunismul – şi traziţia. (Nu, nu mă refer la intelectualii lui Băsescu – îi citesc cu drag pe Patapievici, pe Pleşu şi pe Cărtărescu, dacă nici pe ei nu i-am avea…)

Aici – în sensul evaluării unor concepte politice – se leagă mărturisirea mea de la început de dorinţa iniţială de a scrie despre această carte, “Inamici publici“. Voi scrie zilele următoare, pe larg, despre BHL şi despre MH.

Totuşi, până atunci, credeţi-mă, în România, nu putem vorbi de o “stângă”, de o “dreaptă” – sau de un viitor politic. Sunt şuşe, atâta tot. Iar candidaţii la preşedinţie n-ar merita nici o ceapă degerată din partea unui om normal, darămite atenţie.

Când băseştii, gioanii şi antoneştii vor aparţine trecutului…

- trăim în era produselor sub-politice -

Între mediul politic şi cel social s-a creat o separare, o prăpastie foarte adâncă, pe care promisiunile electorale n-o pot umple.

Este limpede că, gestionând bugete mari, făcând trafic de influenţă sau beneficiind de anumite înlesniri în afaceri, politicienii de top au un nivel financiar superior omului de rând. Acest lucru, însoţit de desele apariţii televizate, le-a oferit un anumit aplomb, dar i-a şi izolat într-un glob de sticlă, separându-i aproape complet de viaţa reală. Nici Băsescu, nici Geoană, nici Antonescu, nici Patriciu, nici Voiculescu şi nici omul de afaceri Vântu, abil în a trage sfori politice, nu mai percep existenţa cotidiană aşa cum o percep cetăţenii de rând. De aici discursurile false şi mimarea stângace a interesului faţă de “cei mulţi”, faţă de “popor”.

“Poporul” a fost fatalmente abstractizat prin intermediul televizorului, transformat într-o masă informă, fără personalitate şi fără contur, ca un fel de ciorbă de post căreia i se promit, stângaci, condimente şi fibră. Un număr important de oameni din acest “popor” – din această ciorbă lungă şi sărăcăcioasă – luptă, de la lună la lună, pentru satisfacerea nevoilor de bază, pentru plata facturilor şi pentru plata taxelor şi impozitelor. Ei nu mai sunt indivizi, au devenit conglomerat social, cu griji şi spaime comune. Legătura dintre viitorul preşedinte şi acest conglomerat social este, aşadar, foarte subţire, aproape inexistentă. Deci prea puţin contează cine “iese” preşedinte. Veţi vedea, numele preşedintelui nu va influenţa în niciun fel viaţa cotidiană a conglomeratului social – nu voi obosi niciodată să scriu şi să explic acest lucru.

Lupta “electorală” care se dă are drept miză nu binele „poporului”, ci formarea unui guvern, deci accesul la bugetele ministerelor şi, mai departe, favorizarea financiară a clientelei politice. Poate de asta politicienii nu mai au discurs politic argumentat. Sensibili la argumentul politic şi la diferenţa între doctrine pot fi doar indivizii care nu-şi pun, în mod acut, problemele elementare ale existenţei. Aşa se explică “limbajul” agresiv al politicienilor români, înjurăturile – “Nenorociţii dracului!” a exclamat Gioană, referindu-se, probabil, la pedelişti într-unul din periplurile sale electorale din ţară – şi, ultima găselniţă, lupta pe internet dusă cu ajutorul viralelor. Iată-l pe Băsescu coborând de la înălţimea funcţiei şi miştocărindu-i pe Badea, Gâdea şi Stan, într-un viral uploadat pe Youtube. Iată-l pe Oprescu în trupul lui Lucke Skywalker, duelându-se cu Ion Iliescu, în trupul lui Darth Vader. Toate astea nu sunt „argumente politice”, ci produse animate sub-politice care, vrem sau nu să acceptăm, pot modifica intenţia de vot a celui care le urmăreşte. În altă ordine de idei, dacă veţi urmări cu atenţie discursurile candidaţilor la preşedinţie, ţinute în pieţele publice ale diverselor oraşe, veţi constata că sunt la fel de plate ca întotdeauna, însă aplaudate frenetic de turmele de aplaudaci aduse cu autobuzul şi basculate strategic.

Polarizarea socială are acest aspect politico-social care se traduce, în cazul cetăţenilor, prin absenteism, iar în cazul politicienilor, prin campanii sub-politice.

Personal văd o ieşire din impas prin creşterea nivelului de viaţă al celor care trăiesc în rural şi prin reformarea reală a sistemului educaţional. Oamenii trebuie să trăiască bine, pentru a judeca limpede – şi pentru a-şi pune în chestiune, mai profund şi mai responsabil, propria existenţă. Iar dacă se va ajunge aici, politicienii vor fi nevoiţi să-şi up-grad-eze discursul. Când vom ajunge aici, băseştii, gioanii şi antoneştii vor fi de domeniul trecutului.

12 şi Urga

S-o mai lăsăm naibii de politică, viaţa noastră este, de fapt, în altă parte. Din cauza politicii n-am mai apucat să postez aici despre filme, despre cărţi, despre lucrurile care îmi plac – şi care – helas! – nu fac audienţă …

Zilele astea am văzut două filme în regia lui Nikita Mihalkov: 12 şi Urga.

12

N-am să vă povestesc filmul, este mai bine ca fiecare să-l vadă şi să tragă concluzii. Însă, după ce veţi citi o cronică scrisă de Vasile Gârneţ, vă veţi schimba părerea (bună) despre Mihalkov.

Marea miză a filmului este această ideologie „putinistă”, pe care Mihalkov încearcă s-o ilustreze, denaturând evenimente din istoria recentă a Rusiei. Din flashback-urile despre război insertate în film se înţelege că, de fapt, în Cecenia a fost un război civil, cecenii s-au omorât între ei, iar armata rusă a avut misiuni de pacificare, de salvare a băştinaşilor de ei înşişi. Cu alte cuvinte, militarii ruşi n-au bombardat oraşul Groznîi, făcându-l una cu pământul, ci au plantat flori pe bulevardul central…, iar ofiţerii ruşi, între care unii vorbesc perfect limba cecenă, au salvat copiii ceceni dintre ruine şi i-au înfiat… E libertatea lui Mihalkov să aibă opţiuni politice şi să pledeze pentru ele chiar şi în filmele pe care le face. E alegerea lui să fie alături de  preşedintele Putin – „cel trimis de Dumnezeu” –,  lucrând la un proiect imperial, un proiect mistic şi metafizic, care va salva Rusia, dar şi întreaga omenire… Istoria a mai cunoscut asemenea temerari. Iar istoria cinematografului a contabilizat şi destule filme de propagandă, unele făcute cu talent, ca acest 12. Eu îl prefer pe Mihalkov cel din filmele sale artistice, de odinioară („Piesă neterminată pentru pianină mecanică”, „Câteva zile din viaţa lui Oblomov”, „Cinci seri”, „Urga”).

URGA

Urga este o prăjină la capătul căreia atârnă un lasou. Mongolii o folosesc la prinderea cailor, oilor şi… nevestelor. Când îşi prind nevestele, înfig urga în pământ şi restul mongolilor ştiu că fac dragoste, aşa că nu-i deranjează. Dacă utilitatea “urgăi” nu v-a convins să vedeţi filmul, poate vreţi să vedeţi un copil mongol cântând un vals la acordeon de pe partitura tatuată pe spinarea unui rus ameţit – genial!

Azi a mirosit a dictatură

…iar eu am fost un mic contrabandist

Nu-mi place Mircea Geoană, fiindcă este o păpuşă manevrată de către Hrebenciuc, Vanghelie şi Iliescu.

Nu-mi place Crin Antonescu. Este băieţelul pe care Dinu Patriciu l-a scos, ciufulit, la lumină, din apele tulburi ale liberalismului, sponsorizându-i awareness-ul politic. Deci este, la rândul lui, o biată păpuşă manevrată.

Nici Oprescu nu-mi place. Este “endepandantul” pesedeului, rezerva mai puţin talentată a acestui partid, păpuşa (mai bătrână) a lui Iliescu.

Traian Băsescu nu-mi place pur şi simplu. Este necizelat, lipsit de fineţe şi – da – are porniri dictatoriale. Mărturisesc că, până azi, am privit cu destul scepticism formula “Băsescu-dictator”.

Până azi.

Exemplu concret: astăzi a fost Sf. Mihai, mi-am invitat familia să sărbătorim împreună şi, la un moment dat, a trebuit să cobor să cumpăr bere. (Fiind băutor de vin, berea o uit de fiecare dată când ajung în hypermarket, aşa că o cumpăr mereu, în ultimul moment, de jos, de la mini-market.) Şi ce credeţi că-mi spune vânzătorarea???

Domnule, mă scuzaţi, astăzi nu vindem băuturi alcoolice. Aoleu, dar de ce – întreb – ce e azi? Păi, nu ştiţi??? Nu ştiu, răspund. Adică ştiu, e Sf. Mihai. În afară de asta, zice ea. Păi, în afară de asta nu ştiu ce e. Poliţia a venit şi ne-a spus că primim amendă dacă ne prinde vânzând astăzi băuturi alcoolice; dar dacă vreţi să beţi berea acasă şi staţi aproape, pitiţi-o în geacă şi mergeţi repede cu ea să nu vă vadă cineva.

Poliţia??? Să pitesc berea în geacă??? Să merg cu ea repede până acasă??? Mă uitam cu un aer idiot la vânzătoare – şi nu pricepeam absolut nimic. Azi vine Băsescu, îmi spune vânzătoarea în şoaptă. E miting în Piaţa Milea, iar poliţia a venit şi ne-a spus să nu vindem băuturi alcoolice, ca să se evite băutul pe stradă şi incidentele. Aşa că nu avem voie să vindem băuturi alcoolice, dar totuşi, cumpăraţi – şi, vă rog, mergeţi direct acasă.

Vreau să vă spun că niciodată – dar niciodată – nu m-am simţit aşa. Băuturi alcoolice cumpăr de două ori pe an: de Sf. Mihai şi de ziua mea, fiindcă în rest nu prea beau.

Făcând cei câţiva paşi de la mini-market până acasă, m-am simţit ca un mic contrabandist pe vremea prohibiţiei. Şi îmi pregătisem în cap textul pe care urma să i-l spun unui poliţist în cazul în care îmi ieşea în faţă: “E sf. Mihai. Ştiţi, lui tata îi place berea, dar o bea numai acasă!”

Încă un moment penibil, într-o ţară penibilă.

Votaţi cu cine vreţi, dar eu cred că noi, oamenii normali, care mai şi gândim, nu avem opţiuni reale.

Întâmplarea pe care v-am povestit-o poate părea banală, poate chiar idioată. Şi chiar este. Fiecare s-o interpereteze, aşadar, în cheia care-i place mai mult.

Aceste stafii de la televizor

Poate niciodată nu m-au interesat alegerile prezidenţiale mai puţin ca acum.

Îmi amintesc că eram, la fiecare tur de scrutin, prezent în faţa televizorului, ascultam dezbaterile, gândeam, calculam, trăgeam concluzii, îmi plăcea să pariez, îmi plăcea să fiu ziarist. Acum îmi este indiferent: din partea mea, poate să iasă preşedintele României şi Dănilă Prepeleac.

Nu scriu ca ziarist, uneori scriu ca om, ca un simplu om care a înţeles, în sfârşit, că raportarea la simbolurile naţionale – şi mai ales raportarea la încărcătura simbolică pe care o aduce cu sine un Preşedinte – este eroarea absolută pe care o poţi face în România. Aici nimic nu e „pe bune”.

Atâta timp cât nu există un contract social asumat ferm, orice se poate spune despre orice, realitatea evoluând independent de discurs. Toate aceste pliante, toate aceste “programe electorale”, toate aceste efecte cinematografice, atitudinile studiate, replicile şi monologurile nu înseamnă nimic. Cuvinte spune Hrebenciuc, cuvinte spune şi Băsescu. Cuvinte spune şi Antonescu. Cuvinte spune şi Geoană. În mare, aceleaşi. Şi aici este fatalitatea. De aici provine sila.

Despre ce vorbesc aceşti oameni, de fapt? Despre ceva ce nu există şi nu va exista niciodată?

Demistificare simbolului Preşedintelui n-a început cu Băsescu. Pentru mine, în clipa de faţă, Băsescu nu mai e nimeni – ca şi Geoană, de altfel, ca şi Antonescu, ca şi cine vreţi voi. Sunt simple stafii care apar la televizor. Demistificarea a început, mai demult, cu Obama. Acele discursuri excelent ticluite – care au atins coarda sensibilă a maselor din toată lumea – n-au avut, nu au şi nu vor avea niciodată acoperire în realitate. “Popoarele” nu există. “Cei mulţi” nu există. Într-o lume în care 50% din banii care se cheltuiesc pentru înarmare ar ajunge pentru soluţionarea problemelor alimentare din continentele defavorizate nu e nimic de spus despre om. Într-o lume în care un copil moare de foame la două secunde, nu mai e nimic de adăugat despre viitor. Şi într-o lume în care o cincime din populaţia planetei deţine 80% din resurse şi bogăţii nu mai poţi spune nimic despre “cei mulţi”, fără să cazi în ridicol.

Preşedinţii joacă cel mai idiot rol: acela în care vor să ne convingă că lumea este încă lume, iar omul este încă om.

Iar într-o Românie mai zobită ca niciodată, Băsescu, Geoană, Antonescu, Dracu’, Lacu’, Sersea, par nişte bieţi păcălici, recitând tirade eterne, promisiuni deşarte. Care nivel de trai? Care drumuri? Care spitale? Care şcoli? Care pensii? Care salarii? Care stabilitate? Care respect? Care normalitate? Care oameni? Care viitor? Care?

Obişnuiam să spun că sunt de dreapta, o dreaptă intelectuală, în care contează principiul încrederii în sine, al iniţiativei, al acumulărilor, al dezvoltării de sine. Acum, cred că nu mai sunt nici de dreapta, nici de stânga, nici capitalist, nici socialist – nici adeptul economiei sociale de piaţă, şi nici al „stângii caviar”. Acestea sunt cuvinte – atâta tot. Omul, aşa cum l-a părăsit istoria, se zbate în această densă perdea de cuvinte, bâjbâind după marele principiu umanist care-l punea în chestiune, cu nevoia sa de protecţie, cu nevoia sa de a iubi şi de a fi fericit, cu nevoia sa de sacralitate şi cu dorinţa de a fi mai mult decât este.

Nu credeam că atunci când „totul este permis” în lume, lucrurile se pot degrada atât de mult. Şi atunci când vorbim în linii generale despre om, fie şi foarte puţin, aşa cum am făcut-o acum, aceşti băseşti, antoneşti şi gioani devin ridicoli, limitaţi, aproape comici în efortul lor patetic de a smulge un amărât de vot.

Din partea mea, niciunul nu va primi nimic. Nimic. Nu-i cunosc pe aceşti oameni. Iar cuvintele lor mi se par mai ridicole ca niciodată.

Le Monde: “Le poison dans les veines”

- special pentru ziariştii tineri –

Întotdeauna – dar întotdeauna – foştii aplaudaci comunişti, prinşi cu o poezie în care au lins fundul partidului sau cârmaciului, fac acelaşi jalnic efort de a se salva:

Ştiţi, a trebuit să fac şi eu compromisuri. Eram obligat. Ca să pot scrie şi altceva, mai important, am fost nevoit să scriu o poezioară despre Ceauşescu. E un mic compromis, atâta tot!

Ei bine, nu ţine.

Aceşti viermi trebuie să afle că există oameni adevăraţi, care n-au făcut compromisuri. Care au preferat să spună, da, mă, bagă-mă la puşcărie, torturează-mă, zdrobeşte-mi încheieturile, dar eu n-am cum să devin un vierme – pentru că sunt un om.

Întâmplarea face ca eu să fi cunoscut personal atât oameni care au rămas oameni, cât şi viermi cu chip de oameni.

Scriu toate astea cu gândul la un reportaj tipărit ieri în “Le Monde“, pe care ar trebui să-l citească toţi jurnaliştii. Redau aici câteva pasaje…

“Il est difficile d’expliquer l’ampleur du mal, vingt ans après. De restituer avec fidélité l’usage de la surveillance, de la peur, de l’intimidation et de la répression par la police politique roumaine, grâce à une toile mise en place avant l’arrivée de Nicolae Ceausescu au pouvoir, en 1965. Le “Conducator” a poli les méthodes de son prédécesseur au poste de secrétaire général du Parti, Gheorghe Gheorghiu-Dej, qui s’était appuyé sur les assassinats et un système pénitentiaire dense pour instaurer une terreur ouverte. Avec le génie autoproclamé des Carpates, cette terreur devient sourde, préventive, invisible ; elle nourrit la paranoïa et les angoisses. Au total, pendant la période communiste, plus de 10 000 personnes ont été exécutées sans aucune forme de procès.”

“Ils sont au Parlement, dans les médias ou dans les administrations. Ils ont informé, rédigé des rapports, ou même pire, intégré l’appareil de répression. “On a identifié plus de 400 suspects pour des tortures ou des assassinats, explique l’historien Marius Oprea. Pas un n’a été poursuivi. La condamnation du communisme n’a été utilisée que de façon politique.”

“Un des personnages les plus controversés, à la lisière des affaires et de la politique, est Dan Voïculescu. Propriétaire de plusieurs chaînes de télévision, homme très riche et influent, il a fait l’objet d’une enquête du CNSAS, qui a démontré ses liens avec la Securitate. Le millionnaire a contesté la légitimité du conseil devant la justice, faisant vaciller l’institution. Nous avons cherché à le rencontrer. Son attaché de presse a été clair. “Le sujet ne nous intéresse pas, il ne correspond pas à notre stratégie. Le passé n’est pas notre souci.”

Cad bombe, suntem în plin război

Crin şi Mircea îl au duşman comun pe Traian. Iar Traian îi are duşmani pe parlamentari. Parlamentarii se duşmănesc între ei, fiind la rândul lor duşmăniţi de populaţie. Iar populaţia se împarte, şi ea, în diferite categorii de duşmani: cei care ţin cu Traian îi duşmănesc pe cei ce ţin cu Mircea. Aceştia din urmă îi duşmănindu-i, în final, pe adepţii lui Crin.

Pe scurt, fiecare duşmăneşte pe fiecare într-o Românie care, economic, a colapsat.

Contează cum “i-o zice” Băsescu lui Geoană, nu cum arată şcolile în care învaţă copiii noştri. Revigorant e cum “i-o trage” Geoană lui Antonescu, nu cum suntem trataţi în spitale. Importante sunt aparenţele, frazele, tonul vocii, felul în care dăm ochelarii jos de pe nas, atitudinea, poza, discursul – ah, acest împuţit de discurs care pretinde că generează realitate – nicidecum faptul că s-au terminat banii de pensii, de salarii şi de investiţii. Nimeni nu mai pleacă urechea la „chestii serioase” şi „grele”.

Din punct de vedere politic, românii sunt în stare să-şi amaneteze viaţa pentru o glumă de talk-show, pentru o minciună spusă frumos în campanie, sau pentru o înjurătură din ziar, în cazul în care nu acceptă, pur şi simplu, un kil de ulei.

Ne amuză şi-n ziua de azi că Iliescu i-a spus “prostănac” lui Geoană. Râdem când Băsescu dă în plâns recitând, la Divertis, poezii idioate “despre mama”. Şi suntem bine dispuşi când îl vedem pe Antonescu oţărât tot împotriva lui Geoană şi a lui Băsescu. Moment în care apare Vadim, zbierând că el o să-i aresteze pe toţi. Cine sunt aceşti oameni? Nimeni. Cât valorează ei în viaţa noastră de zi cu zi? Nimic.

Nemâncaţi, îmbrăcaţi urât, inculţi, aproape sălbăticiţi de orizontul îngust în care-şi duc zilele, cocoşaţi de credite şi de datorii, iute băutori de bere la PET şi ultimii din Europa la consumul de pastă de dinţi pe cap de locuitor, “cetăţenii simpli” iau, totuşi, foarte personal atmosfera politică şi se implică necondiţionat în marele război româno-român.

Ce treabă are omul de pe stradă cu Klaus Johannis? Dar cu Croitoru? De ce ar crede într-unul mai mult decât în celălalt? Sau de ce l-ar dispreţui pe unul mai repede decât pe celălalt? Sunt, pur şi simplu, incapabil să înţeleg cum pun românii atîta pasiune în a susţine sau în a denigra oameni pe care, de fapt, nu-i cunosc.

Incapacitatea publicului de a-şi recepta adevăratele probleme este, cred, cauza adevărată a colapsului. Politicienii sunt politicieni. Ei dau ceea ce li se cere. Dacă românii sunt incapabili să recepteze şi să proceseze informaţii care ţin de realitatea economică şi socială în care îşi duc zilele şi sunt apţi, în schimb, să aibă “convingeri politice” pentru care şi-ar neglija propria persoană, atunci în funcţie de asta se învârte toată morişca politico-mediatică. În rest, funcţionează vechile clişee, bine că suntem jmecheri, ne descurcăm noi, uite că un prost s-a găsit el mai deştept să facă pe nebunul în scris! Fiindcă mai are românul cu drept de vot o trăsătură pe care nu i-o ia nimeni: urăşte să-i spui în faţă adevărul despre el. Lasă-l să se mintă, să disimuleze, să se prefacă şi să pretindă permanent că e altceva decât e. Şi apoi priveşte-l cum se scarpină-n cap de admiraţie în faţa prosperului Occident, finalizând resemnat: „La noi nu e bine de loc. Dar ce pot să fac eu?” Tot aşa cum, pe vremuri, când televizorul avea purici era „de la ei”.

În clipa în care nu vom mai cere război la televizor, ci contract social, tot acest „formidabil bordel” se va sfârşi. Ar putea să se sfârşească de pe acum, cu acordul scris al fiecărui candidat la peşedinţie că demisionează după primul an de zile dacă nu reuşeşte să-şi respecte promisiunile pe care le-a făcut pentru acel prim an. Dar cine s-audă? Cad bombe, suntem în plin război…