Nu este şi asta o postare politică, dar la început vreau să fac o precizare politică. Poate cam lungă, dar necesară.
Deşi am explicat limpede, unii se ambiţionează să creadă, în mod superficial, că sunt ati-Băsescu – şi atât. Or, cred că a reieşit din tot ce am scris că sunt şi anti-Geoană, şi anti-Antonescu – în mod profund şi definitiv. Toate astea, fără să fiu anti-sistem sau, Doamne fereşte, anarhist. Departe de mine aşa ceva.
Am fost, în schimb, un naiv, un stupid care, până acum jumătate de an, credea că, în spaţiul românesc, sunt posibile doctrine şi convingeri. Mezalianţa PSD-PNL şi “episodul Grivco” m-au convins că doctrinele şi convingerile au murit. Conştiinţele politice, la fel. Iar Băsescu este departe de a fi “deranjat” sistemul, aşa cum spus susţinătorii săi. Şi-a creat propriul sistem politico-economic, la fel de rapace ca şi celălalt, de fapt asta i-a fost toată ambiţia. Iar întrebarea care se pune este simplă: dăm sistemul vechi pe cel nou? Mie îmi este indiferent. Am spus-o şi o repet: m-aş fi dus la vot pentru un singur om – Radu Duda. Şi cum Duda nu mai candidează, eu nu voi vota. Conştiinţa mea e de dreapta. Dreapta adevărată, nu basmele proaste înşirate la TV. Şi nu mă simt reprezentat de niciunul dintre actualii candidaţi. Sorry.
(Dacă mai sunt naivi care se încăpăţânează să creadă că PD-L înseamnă “dreapta”, probabil vor fi dezamăgiţi – sigur, sper să nu li se întâmple aşa ceva. Totuşi, un exerciţiu de gândire le-aş propune… Dacă Băsescu va pierde, cam câţi pedelişti credeţi că vor pleca în bejenie spre alte partide? Mulţi desigur, mai ales că jumătate dintre ei sunt foşti liberali, iar jumătate dintre aceşti foşti liberali sunt foşti ApR-işti, din care jumătate au fost, pe vremuri, la PDSR, iar acum înjură comunismul. Deci? Când ştii dosarul respectivilor oameni şi când le cunoşti bine trecutul, lucrurile sunt simple. Timpul o va arăta.)
Am spus că nu va fi o postare politică şi uite că, în mare parte, a fost.

De fapt vroiam să scriu câte ceva despre o carte pe care o citesc acum – “Inamici publici”, un dialog între doi intelectuali contemporani francezi, Michel Houllebecq şi Bernard Henri Levy. Cartea mi-a împrumutat-o Cristi – a citit-o de curând – şi cred că vom discuta despre duelul verbal dintre BHL şi MH. Nu va afla prea multe acum, voi spune doar că, cintind, sunt contrariat. Teribil de contrariat.
De Bernard Henri Levy răsfoisem, mai demult, “Reflecţii asupra războiului, răului şi sfârşitului istoriei” şi “American Vertigo” – şi m-au impresionat reportajele sale scrise din cele mai fierbinţi zone de conflict ale globului.
Am refuzat, în schimb, să citesc romanele lui Houllebecq. Poate n-am avut timp. Sau chef de un romancier francez contemporan.
Ei bine, cei doi au scris “Inamici publici” sub forma unui schimb de scrisori. Modul în care ei judecă omul şi condiţia umană, intelectualul, scriitorul şi conceptele politice de “dreapta”, “stânga”, “capitalism” sau “socialism” mă intrigă pe de o parte, dar, pe de altă parte, îmi deschide ochii asupra gradului de înapoiere politică în care se află România. Suntem în epoca de piatră, ce să mai spun. Iar o bună parte din intelectualii noştri se vede că şi-au călcat principiile pentru a nu se mai întoarce niciodată în mizeria în care i-a îngropat comunismul – şi traziţia. (Nu, nu mă refer la intelectualii lui Băsescu – îi citesc cu drag pe Patapievici, pe Pleşu şi pe Cărtărescu, dacă nici pe ei nu i-am avea…)
Aici – în sensul evaluării unor concepte politice – se leagă mărturisirea mea de la început de dorinţa iniţială de a scrie despre această carte, “Inamici publici“. Voi scrie zilele următoare, pe larg, despre BHL şi despre MH.
Totuşi, până atunci, credeţi-mă, în România, nu putem vorbi de o “stângă”, de o “dreaptă” – sau de un viitor politic. Sunt şuşe, atâta tot. Iar candidaţii la preşedinţie n-ar merita nici o ceapă degerată din partea unui om normal, darămite atenţie.
